ÎCCJ, decizie (scj.ro #226691)

Conflict negativ de competență. Cerere de suspendare provizorie a executării silite până la soluționarea contestației la executare. Societate în insolvență. Instanța de executare

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Incidente procedurale privitoare la competența instanței

Index alfabetic: Conflict negativ

Ordonanță președințială

Suspendare provizorie a executării silite

Lichidator judiciar

Competență materială

Instanță de executare

C.proc. civ., art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1), alin. (4),

art. 651 alin. (1) teza I, alin. (2)-(3), art. 891

Prin ordonanța președințială vizând oprirea activității formelor de executare, instanța se mărginește să stabilească în favoarea căreia dintre părțile din raportul execuțional dedus judecății există aparența unei situații juridice legale și care justifică un interes legitim, prin examinarea sumară a actelor și probelor din dosar, subordonat limitelor judecății, astfel cum au fost determinate în virtutea disponibilității procesuale, cadru procesual în raport cu care se procedează și la verificarea competenței.

Competența instanței de executare se determină prin aplicarea regulii generale „actor  sequitur forum rei”, în materia executării silite pornindu-se de la premisa cadrului execuțional, prin raportare la domiciliul/sediul debitorului la momentul începerii procedurii de executare silită.

În cazul în care contestația la executare cu care a fost învestită instanța pune în discuție  identificarea greșită a cadrului procesual execuțional care nu include societatea în faliment, prin raportare la natura obligației și limitele stabilite prin titlul executoriu, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei se determină conform prevederilor art. 651 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ.

Prin cererea adresată instanței se contestă o executare silită deja declanșată, prin încheierea prin care a fost încuviințată executarea silită fiind tranșată problema calificării instanței care a pronunțat-o ca având statutul de instanță de executare.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 454 din 4 martie 2025

În drept, au fost invocate prevederile art. 997 și art. 719 alin. (7) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 20079 pronunțată la 18 decembrie 2024, Judecătoria Sectorului 2 București, Secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Iași, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, respectiv completului învestit cu dosarul nr. x/99/2016 (x/2016 ).

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut, în esență, că acțiunea dedusă judecății privește executarea silită declanșată împotriva debitoarei D. S.R.L. aflată în faliment, a cărei conducere este asigurată de lichidatorul judiciar, în vederea predării din patrimoniul debitoarei a bunurilor puse în vânzare de către lichidatorul judiciar.

Făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 17/2020 privind examinarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a apreciat că, fiind vorba de o executare silită specială realizată în cadrul procedurii de insolvență, competența aparține judecătorului-sindic de la tribunalul în circumscripția căruia debitorul își are sediul social.

De asemenea, s-a mai statuat că, de vreme ce prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 225/2023 din 05.05.2023 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, în dosarul nr. x/99/2016/a62 a fost admisă contestația introdusă împotriva măsurii lichidatorului judiciar al debitoarei D. S.R.L., A. Filiala București, fiind anulată măsura de predare parțială a activului ce face obiectul procesului-verbal de adjudecare nr. 971/23.06.2022 și obligat lichidatorul judiciar la predarea integrală a activului adjudecat de contestatoare, rezultă că prezentul litigiu nu ar fi existat în afara procedurii de insolvență.

Prin urmare, s-a apreciat că legătura dintre prezenta acțiune și procedura insolvenței este directă și strânsă, cu atât mai mult cu cât privește patrimoniul debitoarei aflate în faliment.

Ținând cont de prevederile art. 41 și art. 45 din Legea nr. 85/2014, precum și de faptul că pe rolul Tribunalului Iași, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal se află dosarul nr. x/99/2016 (x/2016), a concluzionat Judecătoria Sectorului 2 București că singurii îndreptățiți să ia măsuri asupra patrimoniului debitoarei sunt judecătorul-sindic și lichidatorul judiciar

Prin sentința civilă nr. 5/2025 din 15 ianuarie 2025, s-a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale invocată din oficiu, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, și, în consecință, s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență, sens în care a fost suspendată judecarea cauzei.

În argumentarea soluției, judecătorul sindic a constatat că litigiul are ca obiect contestație la executare, în cadrul căreia s-a solicitat suspendarea executării silite în conformitate cu art. 784 alin. (6) C. proc. civ. și anularea tuturor actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 4004/2004 înregistrat la S.C.P.E.J. C.

De asemenea, contestația la executare vizează un bun adjudecat ieșit din patrimoniul debitoarei, astfel cum rezultă din hotărârea definitivă a curții de apel, care nu mai interesează creditorii și eventuala ordonanță președințială prin care se solicită luarea unor măsuri urgente, vremelnice, ce nu se încadrează nici în dispozițiile art. 45 din Legea insolvenței. O astfel de acțiune are un caracter autonom față de procedura insolvenței, fapt ce decurge din natura civilă de drept comun a procesului, indiferent de natura litigiului care a generat titlul executoriu pus în executare de instanța de drept comun.

S-a mai apreciat că o cerere precum cea de față - de suspendare provizorie a unei executări silite menite a dobândi în întregul său un bun adjudecat definitiv - nu mai are nicio conexiune directă cu procedura insolvenței, presupunând competența instanței de drept comun învestită cu procedura executării silite.

Totodată, judecătorul-sindic a reținut că speța dedusă judecății nu are legătură cu Decizia nr. 17/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

În final, a concluzionat judecătorul-sindic că judecătoria în circumscripția căreia se află organul de executare este instanța competentă să se pronunțe în primă instanță asupra fondului dreptului, aceasta fiind și instanța care a încuviințat cererea de executare silită.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, Secția civilă, pentru următoarele considerente:

Litigiul în care s-a ivit conflictul de competență are ca obiect cererea formulată pe cale de ordonanță președințială prin care s-a solicitat

suspendarea provizorie a executării silite

demarate de creditoarea B. S.R.L., în baza deciziei nr. 225/2023 din 05.05.2023 pronunțate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, în dosarul nr. x/99/2016/a62, ce formează obiectul dosarului de executare silită nr. 4004/2024 înregistrat la S.C.P.E.J. C., până la soluționarea cererilor de suspendare a executării și contestație la executare aflate pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, formulate de debitorul A. Filiala București SPRL.

Prin încheierea din Camera de Consiliu pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, Secția civilă în data de 12 noiembrie 2024, în dosarul nr. x/300/2024, a fost încuviințată executarea silită a debitorului A. Filiala București SPRL prin toate modalitățile de executare prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului de creanță al creditorului B. S.R.L. rezultat din titlul executoriu (Decizia nr. 225/2023 a Curții de Apel Iași, Secția civilă).

Prima instanță sesizată, Judecătoria Sectorului 2 București, a reținut că executarea silită a deciziei civile nr. 225/2023 pronunțate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă în dosarul nr. x/99/2016/a62 - hotărâre prin care lichidatorul judiciar a fost obligat la predarea integrală a activului adjudecat de creditoare, fiind anulată definitiv măsura lichidatorului judiciar de predare parțială a acestuia, privind anumite componente de instalații - este o procedură subsumată procedurii insolvenței, unicul îndreptățit să adopte măsuri corespunzătoare de suspendare a executării silite fiind judecătorul sindic.

Se susține, astfel, că executarea silită asupra bunurilor aparținând debitoarei falite trebuie să se facă tot în cadrul procedurii insolvenței, context în care se ridică problema incompatibilității procedurii execuționale paralele, desfășurate la o altă instanță de executare.

Pe de altă parte, judecătorul sindic, prin hotărârea de declinare în favoarea primei instanțe motivează că bunul executat silit a ieșit definitiv din patrimoniul debitoarei falite.

Înalta Curte reține că odată cu încuviințarea executării silite care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale, fiind determinată instanța de executare, aceasta este unica pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ., fiind singura instanță competentă material și teritorial să soluționeze toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

Înalta Curte reține, în acest context, că judecătorul fondului este și judecătorul ordonanței președințiale prin care se solicită măsuri provizorii, iar procedura insolvenței are, într-adevăr, un caracter unitar și reglementările speciale se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile cuprinse în Codul de procedură civilă privind executarea silită.

Judecătorul învestit cu soluționarea ordonanței președințiale poate dispune cu caracter vremelnic inclusiv suspendarea executării silite, însă cu condiția neprejudecării fondului.

Prin ordonanța președințială vizând oprirea activității formelor de executare, instanța se mărginește să stabilească în favoarea căreia dintre părțile din raportul execuțional dedus judecății există aparența unei situații juridice legale și care justifică un interes legitim, prin examinarea sumară a actelor și probelor din dosar, subordonat limitelor judecății, astfel cum au fost determinate în virtutea disponibilității procesuale, cadru procesual în raport cu care se procedează și la verificarea competenței.

Din conținutul contestației la executare rezultă că executarea silită a fost contestată dintr-o altă perspectivă și anume, pentru că s-ar fi identificat eronat debitorul care face obiectul urmăririi silite în persoana lichidatorului judiciar, cu consecința nulității executării silite.

Contestatorul (lichidatorul judiciar) arată că patrimoniul său este distinct de cel al societății falite, fiind incident art. 891 C. proc. civ. privind imposibilitatea predării silite a bunului, în temeiul titlului executoriu.

Competența instanței de executare se determină prin aplicarea regulii generale „

actor  sequitur forum rei

”, în materia executării silite pornindu-se de la premisa cadrului execuțional, prin raportare la domiciliul/sediul debitorului la momentul începerii procedurii de executare silită.

Or, contestația la executare cu care a fost sesizată instanța pune în discuție tocmai identificarea greșită a cadrului procesual execuțional care nu include societatea în faliment, prin raportare la natura obligației și limitele stabilite prin titlul executoriu.

Pentru a determina competența materială și teritorială de soluționare a cauzei sunt incidente dispozițiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cu care

„instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”,

iar conform alin. (3) al aceluiași articol,

„instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe”.

Prin cererea adresată instanței se contestă o executare silită deja declanșată, prin încheierea prin care a fost încuviințată executarea silită fiind tranșată problema calificării instanței care a pronunțat-o ca având statutul de instanță de executare.

Prin urmare, în virtutea principiului unicității instanței de executare și în aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) și (3), prin raportare la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, Secția civilă, căreia i s-a trimis dosarul spre soluționare.