ÎCCJ, decizie (scj.ro #230742)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Rele  tratamente aplicate minorului

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea specială. Rele tratamente aplicate minorilor

Indice alfabetic:

- drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- relele tratamente aplicate minorului

C. proc. pen.

, art. 438 alin. (1) pct. 7

C. pen.

, art. 197

Abuzarea emoțională a propriului copil prin proiectarea unei imagini deformate asupra ideii de părinte și de familie, refuzarea dreptului minorilor de a-și cunoaște și de a dezvolta sentimente de atașament și față de celălalt părinte, culpabilizarea sau sădirea unui sentiment de vinovăție în sufletul copilului pentru atașamentul față de unul dintre părinți sunt riscuri grave pentru corecta și normala dezvoltare psiho-emoțională a unui copil fără discernământ complet format.

Denigrarea sistematică a unui părinte cu intenția alienării (înstrăinării) copilului față de părintele care a fost denigrat este o formă de abuz psihologic (emoțional), care se încadrează în elementele de tipicitate ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 788/RC din 10 decembrie 2024

I. Sentința

Prin sentința penală nr. 93/2024 din data de 23.01.2024, pronunțate de Judecătoria Oradea, I. în temeiul art. 197 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. (fost B.), pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului (persoană vătămată C.), la pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare.

În temeiul art. 197 C. pen., a fost condamnată inculpata D., pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului (persoană vătămată C.), la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, printre altele, că:

Prin sentința penală nr. 1069/24.09.2021, pronunțată de Judecătoria Oradea, în dosarul nr. x/271/2020, s-a dispus condamnarea celor doi inculpați.

Prin decizia penală nr. 519/07.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/271/2020, a fost desființată sentința penală mai sus menționată și s-a dispus rejudecarea cauzei de către Judecătoria Oradea cu privire la infracțiunile de rele tratamente aplicate minorului, art. 197 C. pen., reținute în sarcina inculpaților A. și D., ținând cont de considerentele deciziei, cauza fiind înregistrată la data de 12.10.2022, sub dosar nr. x/271/2020*. În considerentele deciziei, instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond avea obligația de a se asigura că interesele minorilor sunt apărate în mod corect și loial, respectiv cei doi minori trebuiau să beneficieze de o apărare efectivă prin desemnarea unor avocați din oficiu, dar și un curator special, în condițiile în care reprezentanții legali (părinții) minorilor aveau poziții procesuale divergente (atât între ei cât și față de minori), iar unul din ei (tatăl) are chiar calitatea de inculpat, corelativ cu calitățile de persoane vătămate ale copiilor.

Pe fond, s-a reținut că, existența acțiunii de influențare exercitate de către inculpați asupra minorilor, ce realizează elementul material al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, a fost constatată, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 5973/24.10.2018, pronunțată de Judecătoria Oradea, în dosarul civil nr. x/271/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 478/A/03.06.2019 a Tribunalului Bihor, prin care s-a reținut că cei doi minori sunt influențați în mod negativ de către cei doi inculpați, în sensul de a nu păstra legături părintești cu mama.

O altă acțiune exercitată de către inculpații A. și D. a constat în obstrucționarea contactului dintre copii și mamă, sens în care și expertul psiholog a arătat că lipsa relației firești dintre mamă și copii a determinat înstrăinarea minorilor față de mama lor.

Inculpații A. și D. nu au permis consilierea psihologică corespunzătoare a acestora, pentru identificarea și tratarea problemelor emoționale ale copiilor determinate de lipsa prezenței materne în viața lor și reconstruirea relației dintre copii și mamă. Totodată, inculpații A. și D. i-au implicat pe copii în conflictul parental, pe de-o parte denigrând-o pe mamă în fața copiilor, limbajul folosit de către copii, nespecific vârstei acestora, evident copiat de la inculpați și insuflat de aceștia, pe care, uneori, îi și citează, fiind relevant în acest sens, iar, pe de altă parte, intervenind în discuțiile care au avut loc între minori și mamă, în perioada imediat următoare formării procesului de înstrăinare între aceștia, adresând mamei cuvinte jignitoare, și acuzând-o că i-a bătut pe copii, în prezența acestora.

II. Judecata în apel

Împotriva sentinței penale, în termen legal, au declarat apeluri, printre alții și inculpații apelanți A. (fost B.) și D.

Examinând sentința atacată, curtea de apel a constatat că în mod corect a reținut instanța de fond starea de fapt și a stabilit vinovăția inculpaților A. (fost B.) și D., pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către aceștia încadrarea juridică corespunzătoare.

În ceea ce privește cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpații A. și D. din art. 197 C. pen. privind rele tratamente aplicate minorului în art. 379 C. pen. privind nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului și din două infracțiuni în concurs real într-o singură infracțiune, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., Curtea de apel a apreciat că aceasta este neîntemeiată, fiind respinsă prin încheierea din data de 15 aprilie 2024 pentru următoarele considerente:

Elementele de tipicitate ale celor două infracțiuni sunt diferite, în primul caz obiectul juridic principal constă în relații referitoare la integritatea morală și sănătatea minorului, respectiv cel secundar în relații referitoare la creșterea și educarea acestuia, elementul obiectiv constând în rele tratamente aplicate minorului cu caracter continuat, astfel cum au fost descrise în actul de acuzare, iar, în al doilea caz, sunt ocrotite doar relațiile referitoare la creșterea și educarea minorului, elementul obiectiv constând fie în reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, fie în împiedicarea, în mod repetat, pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.

Deși inculpata D. a susținut că nu poate fi subiect activ al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorilor, prevăzute de art. 197 C. pen., se reține că în sfera subiecților activi nemijlociți ai acestei infracțiuni, se include orice persoană care are în grijă un minor, astfel încât faptul că inculpatei D. nu i s-a încredințat în mod legal creșterea și educarea copiilor nu constituie un impediment pentru tragerea acesteia la răspundere penală, în condițiile în care inculpata a exercitat, în fapt, în locul mamei, autoritatea părintească asupra minorilor, care s-au aflat în grija celor doi inculpați, împrejurare care rezultă din probatoriul administrat în cauză.

Deși inculpații au susținut că alienarea parentală poate face doar obiectul acțiunii civile, nicidecum obiectul acțiunii penale, întrucât nu este întrunită condiția esențială aferentă acestei infracțiuni, și anume „punerea în primejdie gravă”, aspectele arătate mai sus au demonstrat contrariul, în sensul că noțiunea de abuz psihic sau înstrăinarea parentală are o conotație penală. Altfel spus, noțiunea de înstrăinare părintească și semnificația acesteia privite izolat nu intră în câmpul infracționalității, ci al delictului civil, însă în speță acțiunile sistematice ale inculpaților descrise mai sus privind conținutul elementului material al laturii obiective al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzute de art. 197 C. pen., consumă această infracțiune, adică produc urmările socialmente periculoase ale acestei fapte și impun aplicarea unei sancțiuni de natură penală. Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a minorilor, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptelor.

Sub aspectul laturii subiective, inculpații au comis faptele cu intenție directă, conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând și urmărind producerea rezultatului socialmente periculos al faptelor acestora.

III. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Împotriva deciziei penale nr. 452/A din 16 iulie 2024 a Curții de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, au declarat recurs în casație inculpații A. (fost B.), înregistrat la data de 06 august 2024 și D., apel înregistrat la data de 06 august 2024.

În esență, motivele de casare invocate sunt următoarele:

În cererea scrisă, recurentul A. (fost B.) a susținut că faptele imputate și reținute în sarcina lui, rele tratamente aplicate minorilor C. și E., nu sunt prevăzute de legea penală, deoarece înstrăinarea părintească nu poate fi plasată în categoria faptelor ce constituie infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului; la data faptelor nu era reglementat conceptul de înstrăinare părintească, conceptul evaziv de alienare parentală a fost considerat inadecvat și s-a renunțat la el; Legea nr. 123/2024, care a introdus în legislația autohtonă înstrăinarea părintească, se poate aplica exclusiv actelor de conduită ulterioare intrării sale în vigoare; însă, nici măcar forma actuală a Legii nr. 272/2004, modificată prin Legea nr. 123/2024, nu este incidentă în speță, întrucât aceasta delimitează sintagma „înstrăinare părintească” față de sintagma „rele tratamente” (art. 89), ceea ce înseamnă că cele două expresii nu sunt echivalente semantic și nici nu există un raport de includere între prima și a doua.

Apărarea a susținut că pentru incidența normei ce incriminează fapta de „rele tratamente aplicate minorului” (art. 197 C. pen.), activitatea imputată persoanei acuzate trebuie să constea în acte de violență, de durată, comise împotriva unui minor „de către părinți sau de către orice persoană în grija căreia se află minorul”, având ca urmare imediată punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a acestuia. Rezultă că înstrăinarea părintească nu poate fi inclusă în categoria faptelor pot realiza conținutul infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului. Fiind vorba despre fapte plasate în grupul infracțiunilor contra persoanei (integrității corporale sau sănătății) relele tratamente constau, în principal, în afectarea unor atribute importante ale persoanei (integritatea corporală sau sănătatea).

Conform apărării, înstrăinarea părintească îl vizează, ca persoană vătămată, pe unul dintre părinți, în timp ce relele tratamente sunt fapte care-1 pun în „primejdie gravă” pe minor, ceea ce înseamnă că nivelul de protecție în cazul celor două fapte ilicite este diferit, astfel că numai „relele tratamente aplicate minorului” sunt susceptibile de a îmbrăca ”haină” infracțională.

Un ultim argument al recursului în casație vizează aspectul că, și după pronunțarea deciziei atacate în cauză, instanțele civile continuă să aprecieze că doar recurentul este în măsură să se ocupe de viața zilnică a minorului C.

În cererea scrisă, recurenta D., prin avocat ales, a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs, admiterea recursului în casație, casarea în întregime a deciziei atacate și a sentinței penale nr. 93 din 23.01.2024 a Judecătoriei Oradea, jud. Bihor cu privire la latura penală și latura civilă, în sensul de a dispune, în baza art. 396 alin. (5), raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatei pentru comiterea a două infracțiuni de rele tratamente aplicate minorului, prev. de art. 197 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și înlăturarea obligării inculpatei la plata de despăgubiri civile către partea civilă C. și lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile formulate față de inculpata recurentă.

Apărarea a susținut că inculpata nu putea să aibă calitatea de subiect activ al infracțiunii, fiindcă aceasta, nici legal și nici convențional nu a avut „grija” niciunuia dintre minori, deoarece s-a căsătorit cu tatăl minorilor, inculpatul A., la data de 13.10.2017. Or, potrivit celor reținute prin decizia atacată, inculpata a fost condamnată pentru două infracțiuni simple de rele tratamente aplicate minorului, prev. de art. 197 C. pen., una comisă în luna august-septembrie 2016 (față de minora E.) și una începând cu 15.06.2017 (față de minorul C.), adică la momente la care inculpata nu avea nicio calitate în raport cu cei doi minori, neavând nici măcar calitatea de „mamă vitregă” a acestora. Prin urmare, s-a susținut că inculpata nu a avut niciodată paza, „grija” minorilor pentru a putea răspunde penal în calitate de autor al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului prev. de art. 197 C. pen.

În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii, s-a susținut că pentru a fi incidentă această infracțiune este necesar să fie îndeplinită condiția „punerii în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale”, or, în prezenta cauză, această cerință nu este îndeplinită în condițiile în care, din rapoartele de expertiză psihologică nr. 23 și nr. 24/31.03.2021, întocmite pentru fiecare minor în parte și din toate probele administrate în cauză, a rezultat că dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a minorilor nu au fost puse în primejdie.

În opinia apărării, eșecul păstrării unor legături personale cu minorii nu pot face obiectul unei infracțiuni de rele tratamente, faptă prevăzută de art. 197 C. pen. S-a susținut că din întreaga practică, alienarea parentală face doar obiectul acțiunii civile, nicidecum obiectul acțiunii penale, și asta pentru că nu întrunește condiție esențială aferentă acestei infracțiuni, și anume „punerea în primejdie gravă”. Ca atare, trebuie avut în vedere principiul ultima ratio, principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea valorii sociale.

S-a mai susținut că pentru incidența normei ce incriminează fapta de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 197 C. pen., activitatea imputată persoanei acuzate trebuie să constea în acte de violență, de durată, comise împotriva unui minor „de către părinți sau de către orice persoană în grija căreia se află minorii, având ca urmare imediată punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a acestuia.

În final, apărarea a susținut că, în speță, nu s-a dat satisfacție standardului legalității incriminării, întrucât a fost sancționată o conduită care nu prezintă pericol, ci, dimpotrivă, care prezintă utilitate socială, în timp ce adevăratul comportament, atribuit mamei, care a relevat că e socialmente periculoasă, nu a primit nicio sancțiune de natură penală.

Analizând recursurile în casație declarate de A. (fost B.) și D., a constatat următoarele:

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) vizează situațiile în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie pentru că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv). (în același sens, jurisprudența constantă a ÎCCJ, de la data aplicării textului de lege și pănâ în prezent, e.g., ÎCCJ, S.pen. decizia nr. 205/RC /03 aprilie 2024, dosar nr. x/280/2022).

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7) C. proc. pen. nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel de instanța de recurs în casație, căreia legea nu i-a dat competența de a administra probe cu privire la situația de fapt.

Recursul în casație este deci o cale extraordinară de atac, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ la art. 438 C. proc. pen. În calea de extraordinară de atac nu se rejudecă caracterul fondat sau nefondat al acuzației pentru care s-a pronunțat soluția de condamnare. În recurs în casație nu se poate modifica situația de fapt, iar instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate cu caracter definitiv de instanța de apel.

Analizând, conform limitelor expuse în cele ce preced, instanța a constatat critcile recurenților, ca nefondate.

Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 197 C. pen.) este prevăzută în capitolul infracțiuni contra integrității corporale și sănătății și incriminează: punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de orice persoană în grija căreia se află minorul.

Conform apărării nu sunt întrunite elementele de tipicitate în considerarea:

a) absenței calității subiectului activ al infracțiunii (pentru inculpata care nu era mama biologică a copiilor);

b) absenței legăturii de cauzalitate între conduita inculpaților și consecința prevăzută de lege, atunci când nu se produc urmări concrete, fizice, asupra integrității corporale sau sănătății minorilor;

c) dezincriminării conduitei constând în provocarea alienării parentale ca urmare a înlocuirii noțiunii de alienare parentală cu cea de înstrăinare parentală.

Tezele apărării sunt nefondate.

a) În ceea ce privește calitatea de subiect activ al infracțiunii, interpretarea textului de lege Codul penal în vigoare (în tezele prealabile codului penal, în expunerea de motive a codului penal și în precizările inițiatorului codului), exclude ipoteza apărării, conform căreia subiect activ al infracțiunii este doar persoana care este părinte al minorului sau persoana căreia îi este încredințat minorul în sensul legii.

Conform Hotărârii Guvernului nr. 1183/2008 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului penal, pentru instituirea unei reglementări coerente în privința infracțiunilor de violență domestică, această împrejurare urmează a fi valorificată ca un element circumstanțial de agravare în cazul tuturor infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății. [H.G. nr. 1183/2008, B. Partea specială, pct.b)]

Agravanta, la care se referă tezele prealabile, este prevăzută în art. 199 C. pen. și are în vedere faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195, nu și cele din art. 197 C. pen., care pot fi săvârșite în egală măsură de unul dintre părinți, dar și de persoana în grija căreia se află minorul. Această interpretare este susținută de legiuitor în alte două explicații ale textelor de lege. Astfel, în Expunerea de motive a actualului C. pen. (https://www.X.pdf, p.24), se stabilește că infracțiunile de rele tratamente aplicate minorului (...) au fost aduse în această secțiune (infracțiuni contra integrității corporale și sănătății n.n.), deoarece ele pun în pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea persoanei și abia în subsidiar relațiile de familie, respectiv conviețuirea socială. De altfel, în ceea ce privește infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, aceasta nu a fost niciodată una cu subiect activ special, ea putând fi săvârșită nu doar de către ori față de un membru de familie, ci și față de minorii internați în centre de plasament sau în alte forme de ocrotire (...). De asemenea, conform mențiunilor și precizărilor inițiatorului codului penal, s-a procedat, (...), la lărgirea sferei subiecților activi, care rezultă din expresia în grija în loc de încredințat din vechiul C. pen. (https://www.Y.pdf, Legea nr. 286/2009 privind codul penal mențiuni și precizări, p140, pct. 2 comentariul art. 197 C. pen.)

În consecință, interpretarea oficială a normei criticate de apărarea inculpaților arată că, încă de la intrarea în vigoare a textului de lege, voința legiuitorului a fost aceea de a lărgi sfera subiecților activi ai infracțiunii în raport de incriminarea Codului penal anterior. Astfel, în codul în vigoare, noțiunea include orice persoană în grija căreia se află minorul (o situație de fapt, evaluată în raport de probele dosarului, care presupune menținerea de relații personale și contacte directe cu minorii, deci o durată/continuitate în timp și posibilitatea de coordonare, în fapt, a vieții de zi de zi a minorilor ori gestionarea problemelor cu care se pot confrunta minorii). În codul penal în vigoare, noțiunea este, deci, mai largă decât cea a persoanei căreia îi este încredințat minorul, prevăzută în codul penal anterior, și nu presupune un act oficial, de încredințare, din partea unei instituții, nicio încredințare în baza legii, legată de filiație ori rudenie, și nici desemnarea, potrivit legii, pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești față de copil.

Conform celor reținute de instanța de apel, redate în cele ce preced, inculpata s-a ocupat de creșterea și educarea minorilor, menținând relații personale și contacte directe cu minorii, astfel că are calitatea de persoană în grija căreia se află minorii: (...) minorii aflându-se preponderent în prezența inculpatei cu care au desfășurat activități zilnice (de exemplu, acasă, la plimbare, la cumpărături, la psiholog etc.), interacțiunea dintre minori și inculpată fiind similară celei specifice unei relații mamă-copii, iar minorul C. i se adresa uneori cu apelativul „mami”, astfel cum rezultă din constatările expertului psiholog. (...) inculpata a exercitat, în fapt, în locul mamei, autoritatea părintească asupra minorilor, care s-au aflat în grija celor doi inculpați, împrejurare care rezultă din probatoriul administrat în cauză. De altfel, (...), în discuția telefonică dintre F. (mama minorilor, n.n) și C., a intervenit inculpata, afirmând că aceasta vrea să îl cumpere cu un cadou și, mai apoi, aceasta a aruncat pe trotuar cadourile lăsate pe gard minorului, iar cu altă ocazie, când (mama) a venit să își vadă copiii, inculpata a udat-o cu furtunul, determinând-o să plece, aspecte care, (...), dovedesc că inculpata avea un rol activ în viața celor doi minori și decidea cu privire la situația acestora.

În consecință, având în vedere că infracțiunea a fost comisă după intrarea în vigoare a codului penal actual, nu este întemeiat argumentul apărării, vizând lipsa calității de subiect activ al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, pentru persoana căreia nu i-a fost încredințat minorul printr-un act oficial, argument care decurge din forma în care era redactat un text de lege în codul penal anterior.

b) În ceea ce privește absența unor urmări fizice asupra minorilor, codul incriminează punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, astfel că argumentul apărării, cu privire la absența tipicității, nu are suport legal. Urmările, punerea în primejdie gravă a dezvoltării minorilor, nu decurg doar din violențe fizice, atingerea adusă sănătății minorilor nefiind, deci, consecința unor violențe fizice. Nici caracterul reversibil al urmărilor nu conduce la lipsa tipicității. La fel ca în cazul oricărei alte infracțiuni, urmările se analizează la data consumării conduitei incriminate, iar o eventuală diminuare a acestora, ca urmare a sprijinului unui psiholog, nu afectează tipictatea infracțiunii.

Instanța de apel a reținut că inculpații:

- au împiedicat-o pe F. (mama copiilor, n.n.) să păstreze relația personală cu minorii și au refuzat să primească de la mamă cadourile pentru copil;

- (...) doreau să controleze integral psihicul minorilor și că nimic nu se putea întâmpla în viața copiilor, fără știrea sau voia acestora, ceea ce nu era firesc;

- au exercitat în mod repetat acte de natură diferită, care au dus atât la denigrarea mamei din partea propriilor copii, cât și la îndepărtarea minorilor față de aceasta, producându-se astfel, în mod cert, suferințe morale care sunt de natură să pună în primejdie gravă dezvoltarea intelectuală și morală a celor doi copii. (...);

- au retras minorii o anumită perioadă de timp de la frecventarea cursurilor școlare și ale grădiniței, (...) cu scopul ca mama să nu poate să își vadă copiii, chiar și în cadrul instituțional unde cadrele didactice asigură procesul de predare-învățare, la adăpost de orice ingerință nedorită;

- s-au opus sub orice formă la consilierea psihologică cu scopul de a evita scoaterea minorilor de sub influența psihologică a acestora și de a nu se putea oferi o perspectivă obiectivă asupra stării de fapt dintre părți, după care s-a continuat cu absența informării mamei F. cu privire la deciziile luată în privința minorilor și niciun moment nu i s-a permis acesteia să aibă o relație personală cu minorii.

- au transmis copiilor un mesaj că aceste reacții sunt normale, iar copiii, în dorința lor de a rămâne la locuința tatălui, au adoptat același comportament, de respingere dus la extremă, întrucât nu au mai acceptat nici măcar să o vadă pe mamă și nu au înțeles, în lipsa unei consilieri reale de specialitate, că ar putea menține legătura cu aceasta, chiar dacă locuiesc în continuare la tată.

- au perseverat într-un mod nepermis la deteriorarea relației mamă-copii, în dauna drepturilor mamei și a interesului superior al copiilor, refuzând să susțină și să sprijine apropierea minorilor de mamă și au accentuat starea de neliniște a acestora, atunci când în preajma lor se afla și mama acestora.

Conform instanței de apel, inculpații au făcut tot ce le-au stat în putință ca să-i îndepărteze pe minori de mamă, inoculându-le tot felul de stări de temere și îndoială, de natură să îi determine să-și respingă mama, (...) și nu le-a păsat niciun moment că ar putea să îi traumatizeze pe minori pentru tot restul vieții lor. (...) inculpații au încercat să minimalizeze, prin orice fel de demersuri, rolul F. în creșterea și educarea minorilor și i-au privat, prin atitudinea lor, pe minori, de prezența mamei, într-una din cele mai importante etape din viața acestora, respectiv atunci când au mai mare nevoie de prezenta mamei în viața lor.

În ceea ce privește urmarea imediată, lipsa legăturii de cauzalitate dintre conduita inculpaților și urmarea imediată este infirmată de cele reținute de instanța de apel:

- conflictul parental desfășurat pe mai multe paliere, a dus la distanțarea aproape iremediabilă a minorilor față de mamă, cu toate că păstrarea și dezvoltarea legăturii părintești cu mama era în mod cert în interesul superior al minorilor.

- înstrăinarea persoanelor vătămate minore, E. și C. față de mama lor, rezultă din respingerea totală de către aceștia a relației cu mama, în cazul minorei E. manifestându-se sub forma unei traume emoționale, constând în reacții emoționale exagerate (plâns isteric, agitație psihomotorie, ridicarea tonului vocii, dorința de a evita întâlnirea cu mama, panică, stare depresivă), iar în cazul minorului C., sub forma lipsei oricărei amintiri personale cu mama și a percepției copilului că mama a avut un comportament abuziv asupra lui, care se poate repeta oricând.

- (...) minorul C. (...), în prezența inculpaților este timorat, i se adresează mamei folosind cuvinte nespecifice vârstei sale, de 4 ani, la acea dată, evident copiate ori insuflate de către aceștia, acuzând-o că este bătăușă, iar în momentele în care oscilează, intervin inculpații, care îl determină pe copil să refuze întâlnirea cu mama, pe care o jignesc, denigrează și acuză, în prezența acestuia, că l-a bătut pe copil, (fără ca minorul să-și amintească vreun incident de agresiune fizică din partea mamei, știind doar că i-a spus cineva, că a fost bătut de către mamă) inculpata D. refuzând să-i dea copilului cadourile trimise de către mamă.

- din rapoartele de expertiză psihologică nr. 23 și 24/31.03.2021 și din toate probele administrate în cauză a rezultat (...) un impact esențial asupra psihicului persoanelor vătămate, punând în primejdie gravă dezvoltarea intelectuală sau morală a acestora. (...) nu doar că le-a fost pusă în primejdie gravă dezvoltarea intelectuală sau morală a persoanelor vătămate, ci (...) au fost afectate serios aceste atribute esențiale umane.(...).

În consecință, cele ce preced arată că instanța de apel a reținut corect elementele de tipicitate ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorilor. Abuzarea emoțională a propriului copil prin proiectarea unei imagini deformate asupra ideii de părinte și de familie, refuzarea dreptului minorilor de a-și cunoaște și de a dezvolta sentimente de atașament și față de celălalt părinte, culpabilizarea sau sădirea unui sentiment de vinovăție în sufletul copilului pentru atașamentul față de unul dintre părinți sunt riscuri grave pentru corecta și normala dezvoltare psiho-emoțională a unui copil fără discernământ complet format.

c) Referitor la dezincriminarea conduitei inculpaților, constând în provocarea alienării parentale, ca urmare a înlocuirii noțiunii de alienare parentală cu cea de înstrăinare parentală, elementul material al laturii obiective, punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, nu permite interpretarea dată de apărarea inculpaților. Nu a fost dezincriminată conduita inculpaților, care au împiedicat sistematic legăturile dintre minori și mama lor naturală, deși aceasta obținuse în instanță locuința băiatului cel mic, respectiv program de legături personale cu fata mai mare (în vârstă de 4 ani, respectiv 11 ani la începutul procesului penal) și care au făcut astfel ca, dacă la momentul divorțului părinților, relația era una de atașament și afecțiune filială firești îintre copii și mama lor, după divorțul părinților copiii au dezvoltat sentimente de ură exacerbată și reacții de respingere violentă a propriei mame, cu care aveau dialoguri în care îi spuneau: „Vacă proastă”, „Ai să înfunzi pușcăria”, „Te mai prostituezi?”, „Cadourile tale vor ajunge la gunoi, acolo unde este și locul tău”, „De-abia aștept să te văd cu ochii umflați”.

Instanța de apel a reținut o formă a violenței psihologice, prin care unul dintre părinți și o persoană cu care copiii au menținut relații personale și contacte directe, în mod intenționat, au urmărit, au asumat și au generat, respectiv au acceptat sau au folosit, o situație în care copiii au ajuns să manifeste reținere sau ostilitate, nejustificată sau disproporționată fată de mama lor. Diferențele de terminologie folosite de reglementări succesive (alinare parentală/înstrăinare parentală), ca și succesiunea de acte decurgând definirea alienării parentale, prin art. 1 din Dispoziția nr. 2/2016 pentru recunoașterea fenomenului alienării parentale/părintești (...) și, ulterior, abrogarea acestui articol ca urmare a dispoziției nr. 31/2021 privind abrogarea Dispoziției președintelui Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 2/2016 (...), respectiv definirea înstrăinării părintești art. 4 lit. h) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului nu produc consecințe asupra senținței civile nr. 5973/24.10.2018, pronunțate de Judecătoria Oradea în dosarul civil nr. x/271/2016, definitive prin decizia civilă nr. 478/A/03.06.2019 a Tribunalului Bihor și nici asupra elementelor de tipicitate ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului. Ambele noțiuni au în vedere copilul care manifestă reținere sau ostilitate față de unul dintre părinți ca și comportamentul copilului este disproporționat sau nejustificat prin raportare la comportamentul părintelui respectiv față de copil. Acțiunile inculpaților au avut repercusiuni asupra construirii imaginilor parentale și au influențat raportarea copiilor față de mama lor, astfel că blamarea unul dintre părinți și lipsa de relații personale cu acel părinte, ca urmare a conduitei inculpaților, au făcut ca părintele în cauză să fie respins de copii, atitudine care a condus, conform celor reținute de instanța de apel, redate în cele ce preced, în ceea ce o privește pe E., la o traumă emoționale, constând în reacții emoționale exagerate (plâns isteric, agitație psihomotorie, ridicarea tonului vocii, dorința de a evita întâlnirea cu mama, panică, stare depresivă), iar în cazul minorului C., la lipsa oricărei amintiri personale cu mama și a percepției copilului că mama a avut un comportament abuziv asupra lui, care se poate repeta oricând.

În concluzie, instanța de apel a reținut în mod corect elementele de tipicitate ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, astfel că recursul în casație a fost respins, ca nefondat.