ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 778/2025

Ședința publică din data de 13 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- repunerea în termenul de formulare a acțiunii în anulare a Ordinului nr. 12/2016 prevăzut de art. 5 din O.U.G. nr. 33/2007 aprobată prin Legea nr. 160/2012;

- anularea Ordinului nr. 12 din 30 martie 2016 privind aprobarea Standardului de performanță pentru serviciul de transport al energiei electrice și pentru serviciul de sistem publicat în M.Of. nr. 279 din data de 13 aprilie 2016 și obligarea pârâtei la modificarea prevederilor art. 13 alin. (3) al Standardului aprobat prin ordinul contestat, respectiv a pct. 1 de la Anexa 5, ori la emiterea unui Ordin care să vizeze "compensarea" exclusiv a consumatorilor, clienții finali casnici, prin excluderea formulării actuale "utilizatorii RET", în speță prin excluderea "producătorilor";

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința nr. 139/9.02.2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de sesizare a Curții Constituționale și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2017, privind modificarea și completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 și Legii gazelor nr. 351/2004, aprobată prin Legea nr. 160 din 2 octombrie 2012 și a respins, în rest, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale; a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de prescripție a dreptului material la acțiune; a admis excepția tardivității introducerii cererii și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind tardiv formulată.

1.3. Prin decizia nr. 5384/15.11.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. împotriva sentinței nr. 139/9.02.2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

În rejudecare, prin sentința nr. 1002 din 6 iunie 2023, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1002 din 6 iunie 2023 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinței, cu consecința admiterii cererii așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, raportat la motivul de casare de la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că, așa cum a arătat în cuprinsul acțiunii, potrivit reglementărilor europene în materie, stabilirea compensației trebuia să se facă exclusiv în favoarea consumatorului, clientul final - persoană fizică, pentru a-i ușura acestuia situația, altfel - pe dreptul comun - el fiind obligat să dovedească paguba suferită, ceea ce i-ar fi fost costisitor și foarte dificil în contradictoriu cu prestatorul serviciului de transport/distribuție/furnizare din cauza cunoștințelor sale mai modeste cu privire la modul de operare a unor asemenea servicii, spre deosebire de prestatori care sunt entități specializate.

Or, instanța nu a răspuns susținerilor cu privire la nerespectarea dreptului european pe aceste aspecte (motivul de casare de la art. 488 pct. 6 C. proc. civ.). În consecință, astfel s-a ajuns la încălcarea normelor de drept material europene și ale Legii nr. 123/2012 (motivul de casare de la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Standardul de performanță și compensația pentru consumatori (clienții finali) își are originea în reglementările europene în materie, respectiv ANEXA I Măsuri de protecție a consumatorilor, a Directivei nr. 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE. Prevederile Directivei au fost implementate în legislația din România în Legea nr. 123/2012 a energiei electrice, la art. alin. (1) lit. f) și art. 62 alin. (1) lit. c) și h).

Clienții finali persoane fizice, fiind consumatori în înțelesul reglementării europene mai sus enunțate, pot beneficia de o compensație stabilită prin reglementările ANRE.

În norma europeană din care a fost preluată terminologia (compensație), ca și în actul normativ primar, Legea nr. 123/2012, referirea se făcea la o despăgubire, de unde ar rezulta că reținerea primei instanțe în sensul că plata compensației nu ar exclude despăgubirea pentru pagubele provocate nu are niciun temei legal. Diametral opus, Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020 a motivat în Decizia nr. 1927/A/25.11.2021.

Recurenta a susținut că nu intră în categoria consumatorilor producătorul de energie, și el utilizator al RET, așa cum rezultă din enumerarea cuprinsă în definiția din Codul tehnic al rețelei de transport revizia I aprobat prin Ordinul ANRE nr. 20/27.08.2004.

La data de 20.12.2013, când a fost perfectat contractul inițial dintre părți, nu exista Ordinul nr. 12/2016, așa încât nici nu se putea face referire la acesta. La data de 22.11.2018, când SNN S.A, a semnat actul adițional nr. x din iunie 2018 la contractul cadru, nicio clauză de exonerare de răspundere nu a fost cuprinsă în acest act și nicio referire la Ordinul nr. 12/2016.

Apoi, Ordinul nr. 12/2016 nu cuprinde nicio mențiune expresă de exonerare de răspundere. Acesta reglementează exclusiv unele cazuri pentru care prevede o compensație fixă: la Anexa 5 pct. 1 coroborată cu prevederile art. 13 alin. (3). Astfel, Ordinul menționat prevede o limitare a răspunderii patrimoniale pentru situația în care oprirea neplanificată depășește 12 ore, anume la suma de 2.000 de RON.

În măsura în care Curtea de Apel București a interpretat prevederile art. 13 alin. (3) și Anexei 5 pct. 1 din Ordinul nr. 12/2016 ca fiind aplicabile speței din dosarul x/2020 și, respectiv, ca instituind, indirect, o cauză specială de exonerare de răspundere a pârâtei din dosarul menționat față de situația de fapt (nedepășirea a 12 ore a duratei opririi neplanificate ar conduce la nedatorarea unei compensații), se impunea anularea prevederilor relevante din acest ordin.

De asemenea, pentru a preveni în viitor interpretarea și aplicarea Ordinului nr. 12/2016, în sensul că, în caz de oprire neplanificată ce depășește 12 ore (încălcarea standardului de performanță), compensația se limitează la 2.000 de RON/eveniment, iar nu cumulativ cu daunele provocate efectiv de eveniment, ci excluzând cumularea cu daunele, recurenta a apreciat că se impune admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și admiterea cererii de anulare.

În ce privește motivul de casare prevăzut de la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a apreciat că, prin Sentința atacată, prima instanță a încălcat, în plus, normele de drept material din Legea nr. 123/2012 privind competențele de reglementare acordate de legiuitor A.N.R.E.

Aceasta a învederat că nu a contestat obligația A.N.R.E. de a reglementa standardul de performanță, ci dreptul A.N.R.E. de a stabili limita de despăgubire sau compensație a producătorului afectat de o întrerupere neplanificată de care se face vinovat operatorul de transport și de sistem.

Competența emiterii Ordinului este circumscrisă prevederilor art. 9 alin. (1) lit. h) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012 (varianta în vigoare la 13.04.2016, data publicării Ordinului în Monitorul Oficial).

Atribuțiile și competențele ANRE se rezumă la cele prevăzute de Legea nr. 160/2016 (varianta în vigoare la data de 13.04.2016, data publicării Ordinului nr. 12/2016) și de Legea nr. 123/2012 a energiei electrice (varianta în vigoare la data de 13.04.2016, data publicării Ordinului contestat în Monitorul Oficial).

Nicio competență nu a fost acordată de legiuitor ANRE-ului pentru stabilirea unor cauze exoneratoarc sau de limitare a răspunderii operatorului de transport și de sistem ori pentru stabilirea unor anume situații în care acesta răspunde sau nu răspunde, respectiv pentru stabilirea limitelor valorice ale răspunderii față de utilizatorii RET.

Potrivit Legii nr. 123/2012 a energiei electrice, chiar din definiția noțiunii de operator de transport și de sistem (art. 3 pct. 40 din lege), rezultă că legiuitorul a avut în vedere răspunderea acestuia, iar nu exonerarea lui de răspundere.

Preambulul Ordinului nr. 12/2016 indică actul cu putere de lege a cărui aplicare o face, la nivel declarativ cel puțin, anume: prevederile art. 3 pct. 71 și 79 și ale art. 36 alin. (1) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările și completările ulterioare.

Solicitanții care se adresează operatorului de transport și de sistem sunt doar producătorii și distribuitorii/furnizorii - adică operatorii economici de pe piața de energie electrică, nu și clienții finali, consumatorii ~ persoane fizice, o discriminare de unitate în reglementare între operatorii economici și clienții finali neputând fi pusă în discuție.

Limitarea despăgubirii (denumită neuzual compensație) datorate producătorului prin reglementarea acordării ei de către ANRE (prin indicarea utilizatorilor RET în Anexa 5, pct. 1, adică inclusiv a producătorilor), numai în caz de oprire neplanificată care depășește o durată de 12 ore, și plafonării ei la numai 2.000 de RON, conduce la o altă formă de discriminare, rezultată din aplicarea unei reglementări nejustificat unitare la situații diferite, lipsite de similitudine, câtă vreme:

- aceeași despăgubire este acordată unui consumator final, spre exemplu consumator casnic, ale cărui prejudicii pot fi sau ar trebui să fie semnificativ mai mici decât cele ale unui producător, chiar și în cazul aceluiași eveniment sau în cazul unor evenimente similare;

- caracterul sancționator pentru operatorul de transport și de sistem al compensației datorate producătorului de energie electrică lipsește, dacă aceasta nu acoperă prejudiciul real al producătorului, având doar o valoare strict simbolică.

Incluzând în prevederile pct. 1 de la Anexa 5 la Ordinul nr. 12/2016 și producătorii, ANRE și-a depășit competența de reglementare stabilită prin lege, limitată la stabilirea răspunderii operatorului de distribuție/operatorului de rețea/furnizorului față de clientul final.

Din întreaga legislație primară relevantă (Legea nr. 123/2012) lipsește orice prevedere speciala, expresă și explicită care să instituie exonerarea de răspundere a operatorului de transport și de sistem, așa cum o asemenea prevedere lipsește vădit și din clauzele contractuale (legea părților).

Or, prin modul de reglementare, Ordinul 12/2016 dă posibilitatea interpretării și aplicării (așa cum textual a procedat Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020), în sensul că intenția legiuitorului secundar, ANRE, ar fi fost aceea de a institui o cauză de exonerare (despăgubirea eronat terminologic juridic denumită "compensație" s-ar datora numai în caz de nerespectare a standardului și atunci limitat, fără criterii obiective de evaluare), fără a avea la bază o lege (stricto sensu) care să-i permită o asemenea reglementare de rang secundar, în executarea unei norme juridice de rang primar, în contra prevederilor Legii nr. 24/2000.

în aceste condiții, Ordinul nr. 12/2016, cu privire specială asupra art. 13 alin. (3) din Standard și pct. 1 de la Anexa 5, încalcă: art. 1350, art. 1480 alin. (2) și art. 1518 C. civ.: respectiv art. 36 alin. (7

1

) din Legea nr. 123/2012.

Așa cum rezultă din Referatul de aprobare a Standardului de performanță pentru serviciul de transport al energiei electrice și pentru serviciul de sistem, înscris depus de ANRE ca act ce a stat la baza emiterii Ordinului nr. 12/2016, pag 3 și 4, responsabilizarea OTS (operatorului de transport și de sistem) era dezideratul actului normativ, iar nu exonerarea acestuia de la plata despăgubirilor real datorate anumitor categorii de utilizatori RET (producătorii în speță).

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În termenul de amânare a pronunțării ambele părți au depus concluzii scrise.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ cu caracter normativ reprezentat de Ordinul ANRE nr. 12 din 30 martie 2016 privind aprobarea Standardului de performanță pentru serviciul de transport al energiei electrice și pentru serviciul de sistem publicat în M.O. nr. 279 din data de 13 aprilie 2016, solicitând anularea acestuia și obligarea pârâtei la modificarea prevederilor art. 13 alin. (3) al Standardului aprobat prin ordinul contestat, respectiv a pct. 1 de la Anexa 5, ori la emiterea unui Ordin care să vizeze "compensarea" exclusiv a consumatorilor, clienții finali casnici, prin excluderea formulării actuale "utilizatorii RET", în speță prin excluderea "producătorilor".

Curtea de apel a respins acțiunea reclamantei, apreciind că sunt nefondate toate argumentele de nelegalitate invocate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

În prealabil, Înalta Curte constată că, prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.

În speță, recurenta a susținut că, potrivit reglementărilor europene în materie, stabilirea compensației trebuia să se facă exclusiv în favoarea consumatorului, clientul final - persoană fizică, pentru a-i ușura acestuia situația, altfel - pe dreptul comun - el fiind obligat să dovedească paguba suferită, ceea ce i-ar fi fost costisitor și foarte dificil în contradictoriu cu prestatorul serviciului de transport/distribuție/furnizare din cauza cunoștințelor sale mai modeste cu privire la modul de operare a unor asemenea servicii, spre deosebire de prestatori care sunt entități specializate. Or, în opinia recurentei, instanța nu a răspuns susținerilor cu privire la nerespectarea dreptului european pe aceste aspecte, sens în care ar fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. .

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma celor sus-menționate, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

Din analiza cererii de chemare în judecată se constată că nu au fost aduse critici cu privire la nerespectarea dreptului european la emiterea actului administrativ contestat, singurele referiri în acest sens făcute de reclamantă fiind cu privire la faptul că prevederile Directivei nr. 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE au fost implementate în legislația din România în Legea nr. 123/2012 a energiei electrice.

Prin urmare, în absența unor critici punctuale cu privire la nerespectarea dreptului european, nu se poate reține că, așa cum nefondat a susținut recurenta, instanța de fond nu ar fi răspuns susținerilor acesteia.

De altfel, din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanța a analizat și a sistematizat cererile și susținerile părților, fiind preocupată să identifice împrejurările de fapt care au constituit situația premisă a declanșării mecanismului judiciar.

În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor și apărărilor invocate de către părți ca garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, nu implică obligația instanței de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligației instanței fiind variabilă, în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele fiecărei cauze, cu luare în considerare a pertinenței, clarității, relevanței în economia litigiului și fundamentării respectivelor motive sau apărări (e.g. Cauzele Ruiz Torija c Spaniei, Buzescu c României).

Judecătorul fondului a indicat situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, precum și motivele pe care s-a întemeiat soluția, raționamentul urmat fiind expus clar și logic.

În contextul analizei argumentelor recurentei-reclamante, astfel cum au fost reiterate din acțiunea dedusă judecății, Înalta Curte, analizând în continuare recursul, din perspectiva criticilor expuse prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constată că au un caracter nefondat, nefiind relevată nicio încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material.

Contrar susținerilor recurentei, producătorii de energie electrică intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 3 din Ordinul nr. 12/2016, așa cum rezultă din conținutul dispozițiilor art. 6 alin. (2) lit. d) din acest ordin, potrivit căruia indicatorul de performanță general se determină la nivelul tuturor utilizatorilor RET (rețeaua electrică de transport din cadrul SEN), fără a se face o distincție între consumatorii finali și producătorii de energie electrică care sunt racordați la RET și au calitatea de utilizatori de rețea electrică, în speța de față a RET.

Conform art. 3 pct. 81 din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, în forma în vigoare la data adoptării Ordinului nr. 12/2016, utilizatorul de rețea electrică reprezintă orice persoană fizică sau juridică ale cărei instalații sunt racordate la un sistem electroenergetic în scopul livrării de energie electrică în ori din sistemul de transport, respectiv de distribuție a energiei electrice. Prin urmare, în sfera de aplicare a acestui text de lege se includ atât consumatorii finali, cât și producătorii de energie electrică, întrucât aceștia sunt racordați la RET și au calitatea de utilizatori de rețea electrică.

Înalta Curte, în acord cu cele reținute de curtea de apel, constată că dispozițiile art. 13 alin 3 din Ordinul nr. 12/2016 nu reprezintă o cauză legală de exonerare de răspundere a operatorului de transport și de sistem pentru executarea de către acesta a Contractului-cadru pentru prestarea serviciului de transport al energiei electrice și a serviciului de sistem.

De asemenea, dispozițiile cuprinse în Anexa 5 punctul 1 la Ordinul nr. 12/2016 reglementează în mod punctual doar acordarea de compensații utilizatorilor RET pentru neîndeplinirea indicatorului de performanță privind termenul de 12 ore de restabilire a alimentării cu energie electrică după o întrerupere neplanificată și nu reprezintă o cauză legală de exonerare de răspundere a OTS (operatorul de transport și de sistem) de a suporta daunele produse beneficiarului serviciului conform prevederilor contractuale.

Astfel, compensația prevăzută în Anexa 5 punctul 1 la Ordinul nr. 12/2016 intitulată "Compensații acordate de OTS utilizatorilor RET pentru depășirea indicatorilor de performanță specifici" reprezintă suma de bani pe care OTS are obligația să o plătească utilizatorului, în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (3) din Standard, pentru depășirea indicatorului de performanță specific reprezentat de "termenul de restabilire a alimentării cu energie electrică, după o întrerupere neplanificată", indiferent de producerea unor pagube materiale sau daune din culpa OTS.

Potrivit definiției prevăzute la art. 6 alin. (2) lit. e) din Ordinul nr. 12/2016, indicatorul de performanță specific reprezintă un "indicator de performanță măsurat în punctul de delimitare față de RET a instalației de utilizare a unui utilizator, pentru care prezentul standard impune un nivel garantat, care trebuie respectat de OTS; în cazul în care nivelul garantat nu este asigurat de către OTS, utilizatorul RET, cu excepția OD, este îndreptățit să primească compensații".

În continuare, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că dispozițiile cuprinse în Anexa 5 punctul 1 la Ordinul nr. 12/2016 nu reglementează o cauză legală de exonerare de răspundere a OTS, potrivit art. 1350 alin. (2) și art. 1580 din C. civ., întrucât această compensație se acordă doar pentru nerespectarea indicatorului de performanță respectiv (OTS a întârziat repunerea sub tensiune mai mult de 12 ore), iar nu pentru dauna provocată de întreruperea respectivă.

Așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, la originea situației litigioase stă faptul că, în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, prin Decizia nr. 1927/A/25.11.2021, a interpretat prevederile art. 13 alin. (3) și Anexei 5 pct. 1 din Ordinul nr. 12/2016 ca fiind aplicabile speței și, respectiv, ca instituind, indirect, o cauză specială de exonerare de răspundere a pârâtei din dosarul menționat față de situația de fapt (nedepășirea a 12 ore a duratei opririi neplanificate ar conduce la nedatorarea unei compensații).

Această interpretare, dată printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă, într-un litigiu comercial (cu profesioniști), nu beneficiază de autoritate de lucru judecat provizorie, respectiv de efectul pozitiv al lucrului judecat, nefiind întrunite cerințele art. 430-432 C. proc. civ.. Mai mult chiar, o astfel de interpretare, la care Înalta Curte, în acord cu instanța de fond nu achiesează, nu poate conduce la constatarea ca fiind nelegal a Ordinului nr. 12/2016, în limitele învestirii în prezenta cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. împotriva sentinței nr. 1002 din 6 iunie 2023 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.