ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 683/2025

Ședința publică din data de 12 februarie 2025

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia la data de 19 mai 2023, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. S.A. Abrud ("A." sau "Societatea") în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili ("DGAMC") și Ministerul Finanțelor - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor ("DGSC"), a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să dispună:

- anularea în parte a Raportului de inspecție fiscala nr. x_160 încheiat la data de 30.08.2022 de Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili cu privire la redevența minieră suplimentară în cuantum de 7.615.083 RON;

- anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x_237 emisă la data de 30.08.2022 de Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

- anularea Deciziei nr. 2658/13.12.2022 privind soluționarea contestației înregistrată la DGSC sub nr. x/02.11.2022, emisă de Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtelor la restituirea sumelor de bani încasate în baza actelor administrativ fiscale anulate.

Prin sentința nr. 107 din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. Abrud, prin care a solicitat admiterea acestuia, și, pe cale de consecință: în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond; în subsidiar, casarea sentinței si, rejudecând cauza în fond, admiterea cererii de chemare în judecata astfel cum aceasta a fost formulată.

De asemenea, a solicitat obligarea intimaților la plata tuturor cheltuielilor de judecata efectuate de aceasta în legătură cu soluționarea prezentei cauze.

I. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei

- Prima instanță a reținut faptul că, în speță, s-ar fi semnat Actul adițional nr. x la Licența de exploatare, cu toate că un astfel de act nu a fost încheiat, iar la dosarul cauzei se regăsesc înscrisuri care probează refuzul justificat al recurentei de a semna acest act adițional.

Deși este necontestat de părți faptul că nu a fost semnat acest act adițional, diferențele de opinii vizând dacă, în lipsa unul astfel de act putea sau nu să se aplice cuantumul majorat al redevenței miniere, prima instanță reține, fără însă a motiva, că obligația de plată a redevenței majorate a survenit ca urmare a semnării actului adițional.

Aceste considerente confirmă faptul că prima instanță nu a cercetat fondul cauzei, omițând să analizeze atât materialul probator administrat, cât și apărările invocate sub acest aspect.

- Prima instanță nu a analizat apărările recurentei cu privire la incidența dispozițiilor art. 13 alin. (6) Codul de procedură fiscală, reținând caracterul clar al normelor invocate, în ciuda faptului că două autorități distincte cu atribuții de control s-au pronunțat diferit cu privire la problema de drept din prezenta cauză.

Recurenta a învederat că a arătat în prima etapă procesuală faptul că incertitudinea generată de modalitatea deficitară de redactare a art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013 rezultă cu puterea evidenței în speța dedusă judecății având in vedere faptul ca in sarcina acesteia s-au constatat următoarele abateri:

- Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi Alba a constatat o abatere în sarcina sa pentru perioada scurta în care a constituit, declarat și virat redevența majorată;

- Organul fiscal a constatat o abatere în sarcina sa pentru că nu a constituit declarat și virat redevența majorată.

Existența acestei divergențe între autoritățile statului cu atribuții de control este o dovadă incontestabilă a neclarității normelor legale reținute de organul fiscal, aspect ce justifică pe deplin aplicarea art. 13 alin. (16) Codul de procedură fiscalălă.

Faptul că prima instanță apreciază că norma legală este clară nu este suficient din moment ce aceasta a fost susceptibilă de aplicări diferite de către autoritățile cu atribuții de control.

Prima instanță nu expune motivele in baza căreia apreciază că sancționarea recurentei de două ori: pe de o parte, de Curtea de Conturi ca urmare a aplicării redevenței majorate în lipsa unui act adițional semnat, iar, pe de altă parte, de către organul fiscal ca urmare a neaplicării redevenței majorate - nu este o dovadă a neclarității normelor legale supuse analizei.

În cauza de față, doua instituții cu atribuții de control ale Statului Român au avut o înțelegere diametral opusă asupra modalității de interpretare a normei supusă analizei, aspect de natură a dovedi faptul că norma este susceptibilă de interpretări diferite.

Aceasta chestiune nu a fost analizată de prima instanță, în cuprinsul considerentelor neregăsindu-se nicio trimitere la aceste apărări.

II. Motivul de recurs prevăzut de ari. 488 alin, 1 pct. 5 C. proc. civ. - Instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Prima instanța si-a depășit limitele învestirii trasate prin cererea de chemare în judecată.

Deși instanța nu a fost învestită să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act adițional în vederea majorării redevenței miniere si nici nu i s-a solicitat să complinească consimțământul reclamantei pentru încheierea unui astfel de act adițional, în cuprinsul considerentelor se regăsește concluzia potrivit căreia plata redevenței majorate a survenit ca urmare a semnării Actului adițional nr. x la Licența de exploatare.

Nesemnarea Actului adițional este un aspect necontestat de părți. Ceea ce se solicită în prezenta cauză este să se lămurească dacă, în lipsa acestui act adițional, putea sau nu să se aplice cuantumul majorat al redevenței miniere.

Dincolo de faptul că prima instanță nu motivează concluzia sa cu privire la semnarea Actului adițional, considerentele reținute sub acest aspect denotă subiectivismul acesteia. Se poate astfel observa că prima instanță a refuzat să analizeze apărările reclamantei, aceasta având convingerea formată în sensul că aceasta trebuie sa achite redevența în cuantumul majorat.

Dacă se impunea sau nu semnarea Actului adițional nu poate face obiectul analizei organului fiscal, ci al A.N.R.M. in calitatea sa de autoritate competentă să reprezinte interesele statului în domeniul resurselor minerale. Din moment ce organul fiscal nu se poate pronunța pe fondul raporturilor contractuale rezultate din Licența de exploatare pentru a analiza dacă se impunea sau nu semnarea Actului adițional, nici prima instanță nu se putea considera legal învestită pentru a da dezlegări sub acest aspect.

Pe cale de consecință, reținând că plata redevenței majorate a survenit ca urmare a semnării Actului adițional nr. x la Licența de exploatare, prima instanță și-a depășit limitele învestirii, încălcând totodată o serie de alte garanții esențiale ale procesului civil, precum dreptul la un proces echitabil, principiul egalității, dreptul de dispoziție al părților, contradictorialitate și rolul judecătorului în aflarea adevărului.

III. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În primul rând, instanța fondului a încălcat dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, în care se arată că redevența minieră se stabilește la încheierea licenței de exploatare, precum și dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 61/1998. care stabilesc că licența de exploatare se acordă prin negociere.

Premisa de la care pornește analiza primei instanțe este aceea că Licența de exploatare are natura unui contract de concesiune reglementat prin O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, omițând însă să observe faptul că dispozițiile legale speciale care reglementează activitatea minieră în România au un regim derogator.

Chiar daca s-ar accepta că Licența de exploatare are natura juridică a unui contract de concesiune, legislația care reglementează activitatea minieră în România cuprinde dispoziții speciale derogatorii - cu privire la caracterul negociat al redevenței miniere - cu scopul de a asigura un nivel mai ridicat de stabilitate și predictibilitate într-un domeniu în care investițiile realizate de beneficiarii licențelor sunt semnificative.

De altfel, chiar în considerentele hotărârii recurate se constată faptul că dispozițiile art. VI și urm. din O.U.G. nr. 102/2013 constituie expresia unei norme juridice cu caracter special.

Din moment ce normele legale speciale reglementează caracterul negociat al redevenței miniere, modificarea cuantumului acesteia, chiar dacă este stabilit prin lege, nu poate avea loc decât daca părțile încheie un act adițional, prin exprimarea consimțământului în mod liber și neîngrădit în sensul modificării.

Tot în acest context, face trimitere și la dispozițiile art. 6 alin. (2) C. civ. (act normativ in vigoare la data adoptării O.U.G. nr. 102/2013) care stabilesc următoarele: Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Or. din moment ce la data încheierii Licenței de exploatare aceasta avea caracter negociat, cel puțin sub aspectul redevenței miniere, modificările legislative ulterioare nu pot înlătura acest element esențial al raportului contractual. Licențele de exploatare se încheie pe durate limitate de timp, astfel că orice modificare legislativă se va putea aplica de la momentul prelungirii duratei de valabilitate, dacă beneficiarii sunt de acord cu noile condiții.

Argumentul primei instanțe, potrivit căruia O.U.G. nr. 102/2013 se aplică unor efecte viitoare astfel că nu se poate reține retroactivitatea acestui act normativ, este de natură a goli de conținut dispozițiile art. 6 alin. (2) C. civ. de fiecare dată când obiectul analizei îl constituie contracte care dau naștere unor obligații cu executare succesivă în timp.

Recurenta a învederat faptul că, la momentul înaintării modelului/draftului Actului adițional nr. x chiar A.N.R.M. a fost cea care i-a comunicat că are obligația fie de a accepta majorarea redevenței miniere, prin semnarea actului adițional, fie de a motiva refuzul de majorare a redevenței miniere. Aceasta a susținut că a comunicat refuzul motivat de a semna Actul adițional nr. x și, implicit, de a accepta majorarea redevenței miniere, iar A.N.R.M. a rămas in pasivitate, singura concluzie ce poate fi desprinsa fiind aceea că autoritatea și-a însușit opinia recurentei și că nu era necesara modificarea Licenței de exploatare în sensul celor menționate în draftul Actului adițional nr. 5.

În al doilea rând, prin soluția pronunțată, instanța fondului a încălcat dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 61/1998. precum al cele ale art. 60 alin. (1) coroborate cu art. 21 alin. (2) din Lenea nr. 85/2003 care stabilesc ca prevederile licențelor de exploatare, rămân valabile pe întreaga lor perioadă.

Deși prima instanță reține, fără temei, faptul că dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 vizează doar ipoteza tranzitorie generată de abrogarea Legii nr. 61/1998 nu arată însă de ce apreciază că nu au fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003.

În al treilea rând, instanța fondului a încălcat și dispozițiile art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013 potrivit căruia pentru majorarea redevenței miniere se vor încheia acte adiționale la licențele de exploatare.

Faptul că majorarea redevenței miniere necesita exprimarea în mod liber a consimțământului și de către titularul licenței de exploatare rezultă din interpretarea logico-sistematică a tuturor normelor legale indicate.

Recurenta a arătat că a refuzat motivat încheierea Actului adițional nr. x la Licența de exploatare, moment in care A.N.R.M. (nu autoritate fiscală) trebuia să învestească instanțele de judecată cu o cerere de chemare în judecată prin care să se solicite fie obligarea la încheierea actului adițional, fie rezilierea Licenței de exploatare în măsura în care aprecia că refuzul recurentei era nejustificat.

În lipsa unui astfel de demers nu a fost încheiat un act adițional neexistând nici premisa necesară aplicării dispozițiilor art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, potrivit căruia pentru majorarea redeventei miniere se vor încheia acte adiționale la licențele de exploatare.

Ceea ce omite prima instanță este faptul că raporturile juridice rezultate din licențele de exploatare nu se limitează la plata redevenței în schimbul dreptului de exploatare a zăcămintelor. Raporturile contractuale rezultate în baza licențelor de exploatare sunt extrem de complexe, bazate pe o serie de previziuni si elemente care fac obiectul negocierilor dintre părți la momentul încheierii licențelor de exploatare.

Astfel, este firesc ca o eventuala majorare a redevenței să aibă la bază o negociere intre părți, negociere care, în funcție de împrejurări, ar putea emana momentul aplicării redevenței miniere majorate până la momentul prelungirii licențelor de exploatare.

Dispozițiile art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013 stabilesc un termen de 90 de zile pentru încheierea de acte adiționale care să reglementeze situația majorării redevenței miniere, fără însă a stabili că imediat după acest termen trebuie să se și aplice redevența majorată.

În al patrulea rând, apreciind ca organul fiscal are atribuții jurisdicționale în raporturile dintre A.N.R.M. și titularii licențelor de exploatare, instanța fondului a încălcat dispozițiile speciale ale Legii nr. 85/2003.

Autoritatea competentă să reprezinte interesele statului în domeniul resurselor minerale este A.N.R.M. Organul fiscal nu se poate substitui în atribuțiile A.N.R.M. si nici în cele ale instanțelor judecătorești pentru a verifica dacă și în ce măsură intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013 atrăgea obligația majorării redevenței miniere și/sau încheierii unui act adițional în acest sens.

Din analiza prevederilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, rezultă că organul fiscal are competența de a verifica exactitatea datelor și informațiilor pe baza cărora se calculează redevența minieră, fără însă a i se recunoaște atribuții jurisdicționale în raporturile juridice dintre A.N.R.M. si titularii licențelor de exploatare.

Constituirea bazelor fiscale trebuia să se raporteze strict la ceea ce s-a agreat între titularii licențelor de exploatare și A.N.R.M. conform licenței de exploatare și actelor adiționale încheiate ulterior.

În măsura in care A.N.R.M. aprecia ca valoarea majorată a redevenței conform O.U.G. nr. 102/2013 era de imediată aplicare față de toți titularii licențelor de exploatare, putea și trebuia să întreprindă demersurile necesare obligării titularilor la încheierea actelor adiționale conform acestor dispoziții.

Amintește în acest context controlul realizat de Curtea de Conturi a României cu ocazia căruia s-a reținut ca Actul adițional nr. x nesemnat nu poate produce niciun fel de efecte juridice, in condițiile in care acesta nu a avut aptitudinea de a modifica Licența de exploatare, în ceea ce privește majorarea cuantumului redevenței miniere.

În final, menționează că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșita si a dispozițiilor art. 13 alin. (6) Codul de procedură fiscală

Susține că dispozițiile art. VIII din O.U.G, nr. 102/2013 au fost redactate în mod deficitar, motiv pentru care sunt susceptibile de interpretări și aplicări diferite.

În cauză, această ambiguitate este evidentă în condițiile în care s-a probat faptul că două controale realizate de două autorități distincte au dus la două concluzii diferite.

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., precum și celelalte prevederi legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.

Intimații pârâți Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, și Ministerul Finanțelor au depus întâmpinări la cererea de recurs prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La rândul său, recurenta-reclamantă A. S.A. Abrud a depus răspuns la întâmpinare.

La data de 3 februarie 2025 intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus o cerere prin care a solicitat instanței să ia act de subrogarea ANAF în drepturile și obligațiile Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili;

Înalta Curte a luat act de faptul că Agenția Națională de Administrare Fiscală se subrogă în drepturile și obligațiile Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de O.U.G. nr. 23/2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actele administrative reprezentate de Raportul de inspecție fiscala nr. x_160 încheiat la data de 30.08.2022 de Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili cu privire la redevența minieră suplimentară în cuantum de 7.615.083 RON; Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x_237 emisă la data de 30.08.2022 de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; Decizia nr. 2658/13.12.2022 privind soluționarea contestației depusă de A. S.A. Abrud, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; solicitând anularea acestora și repunerea părților în situația anterioară în sensul obligării pârâtelor la restituirea sumelor de bani încasate în baza actelor administrativ fiscale anulate.

Prin aceste acte administrative s-a constatat că, în perioada 2016-2020, recurenta reclamantă a calculat eronat taxa de redevență datorată bugetului de stat, motiv pentru care a fost stabilită în sarcina societății o taxă de redevență suplimentară datorată bugetului de stat în sumă de 7.615.083 RON, în temeiul art. 45 lit. a) și e) din Legea minelor nr. 85/2003, modificată prin O.U.G. nr. 102/2013 pentru modificarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri fiscale, respectiv conform prevederilor VII, VIII și IX din O.U.G. nr. 102/2013.

Curtea de apel a respins acțiunea reclamantei, apreciind că sunt nefondate toate argumentele de nelegalitate invocate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Critica principală adusă de recurenta reclamantă sentinței, subsumată motivelor de casare prevăzute de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ. privește, în opinia acesteia, reținerea greșită de către instanța de fond a faptului că, în speță, s-ar fi semnat Actul adițional nr. x la Licența de exploatare; că, în absența semnării acestui act adițional, nu ar fi existat o obligație a reclamantei de plată a redevenței majorate, așa cum a constatat și Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi Alba; respectiv că prevederile art. VI-VIII din O.U.G. nr. 102/2013 nu sunt aplicabile și licențelor de exploatare a resurselor miniere a căror beneficiară este societatea reclamantă.

În primul rând, recurenta s-a raportat la următoarele considerente ale sentinței: Astfel, autoritatea publică are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementată a contractului de concesiune, respectiv contravaloarea redevenței datorate de către reclamantă ca urmare a intervenirii legislative reprezentată de O.U.G. nr. 102/2013. Sub acest aspect, Curtea reține că obligația de plată a redevenței în cuantum de 5% aplicată conform prevederilor art. 45 alin. (1) lit) a și 0,4375 euro aplicată potrivit art. 45 alin. (1) lit) e a survenit ca a survenit ca urmare a semnării actului adițional nr. x respectiv ca urmare a exercitării dreptului de a modifica unilateral contractului de concesiune în ceea ce privește partea reglementată.

Înalta Curte constată, prin coroborarea acestui paragraf, într-adevăr redactat cu deficiențe din punct de vedere gramatical, cu celelalte considerente ale sentinței recurate, că instanța de fond nu a reținut că ar fi fost semnat actul adițional de către reclamantă, ci că obligația de plată a redevenței majorate intervenea ca urmare a intervenirii legislative reprezentată de O.U.G. nr. 102/2013, echivalând semnarea actului adițional nr. x cu exercitarea dreptului de a modifica unilateral contractul de concesiune.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile exprimate de recurentă cu privire la faptul că instanța de fond ar fi reținut că aceasta ar fi semnat Actul adițional nr. x la Licența de exploatare.

În continuare, Înalta Curte, contrar susținerilor recurentei, apreciază că instanța de fond a reținut corect că prevederile art. VII și VIII din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102/2013 conțin soluția legislativă explicită a aplicării noului cuantum al redevențelor stabilit prin art. VI din același act normativ, de la data intrării în vigoare a ordonanței, tuturor licențelor, adică și celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ și că aceste prevederi legale nu pot fi înlăturate de la aplicare, chiar și în absența semnării de către reclamantă a actului adițional.

În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că Curtea Constituțională a dat o rezolvare de principiu unor critici de neconstituționalitate a prevederilor art. VII și art. VIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013.

În concret, prin Decizia nr. 176/2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 708/6.08.2020, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de B. - S.A. în dosarele nr. x/2014/a1 și nr. w/2014, precum și de către C. - S.A. în Dosarul nr. x/2014/a1 și a constatat că prevederile art. VII și art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Se reține, în cuprinsul deciziei CCR 176/2020, că instanța de contencios constituțional a fost învestită să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor art. VII și art. VIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, și aprobată cu modificări de Legea nr. 11/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015.

Potrivit art. VII din O.U.G. nr. 102/2013, redevențele instituite de prezenta ordonanță de urgență a Guvernului se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență a Guvernului tuturor licențelor/permiselor.

Iar conform art. VIII, (1) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență a Guvernului, titularii licențelor/permiselor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor astfel cum sunt reglementate prin prezenta ordonanță de urgență a Guvernului. (2) Actele adiționale încheiate potrivit prevederilor alin. (1) fac parte integrantă din licență/permis și intră în vigoare prin semnarea lor de către conducătorul autorității competente.

Înalta Curte constată că sunt pe deplin relevante următoarele considerente ale deciziei:

Din cuprinsul deciziei anterior menționate rezultă explicit faptul că instanța de contencios constituțional a constatat constituționalitatea soluției legislative prin care legiuitorul a aplicat noul cuantum al redevenței inclusiv licențelor acordate/încheiate înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2013 și aflate în curs de desfășurare.

Prin urmare, considerentele dezvoltate de Curtea Constituțională în raport de criticile formulate cu privire la soluția aplicării noilor redevențe asupra tuturor permiselor, licențelor și acordurilor petroliere, înlătură argumentele recurentei-reclamante, în sensul că o atare manieră de legiferare înfrânge principiul constituțional al neretroactivității legii, acela al respectării securității raporturilor juridice precum și al respectării dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut judicios, în consonanță cu interpretarea instanței de contencios constituțional, faptul că: autoritatea publică are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementată a contractului de concesiune, respectiv contravaloarea redevenței datorate de către reclamantă ca urmare a intervenirii legislative reprezentată de O.U.G. nr. 102/2013, și, prin urmare, caracterul nefondat al criticilor reclamantei privind necesitatea modificării cuantumului doar ca urmare a exprimării acordului bilateral al părților contractante; în cazul licențelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013, titularii licențelor și autoritatea publică competentă au obligația ca, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanței, să încheie acte adiționale la licențele de exploatare, iar valoarea redevențelor miniere a fost stabilită întotdeauna de legiuitor, nefiind lăsată spre negociere părților; aplicarea modificărilor aduse condițiilor concesiunii miniere nu este lăsată de legiuitor la dispoziția părților contractante, astfel încât acestea să hotărască dacă aplică sau nu pentru viitor noile cote privind redevențele miniere.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei reclamante, Curtea de apel a reținut corect că, din interpretarea dispozițiilor art. VI si VII din O.U.G. nr. 102/2013, atât redevențele nou instituite, cât și cuantumul actualizat al redevențelor se aplică tuturor redevențelor indiferent de data încheierii contractului de concesiune, respectiv atât înainte, cât și după intrarea in vigoare a O.U.G. nr. 102/2013, nefiind condiționată de semnarea actelor adiționale.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu au relevanță în cauză constatările Curții de Conturi exprimate prin Decizia nr. 9/2019, decizie necontestată de recurenta reclamantă. Cu atât mai mult, așa cum s-a învederat de către intimata pârâtă prin întâmpinarea depusă la fond, Curtea de Conturi, prin adresa de răspuns nr. x/30.12.2021, înregistrată la DGAMC sub nr. MCj-REG 1000031-2022 din data de 04.01.2022, dosar fond filele x, și-a reconsiderat poziția și a revenit asupra opiniei expusă în cuprinsul deciziei, astfel: având în vedere faptul că, în temeiul art. 47 alin. 1 din Legea minelor nr. 85/2003, verificarea exactității datelor și a informațiilor pe baza cărora se calculează taxa pentru activitatea minieră și redevența minieră se face de către organele fiscale și structurile teritoriale de inspecție economico-financiară din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și faptul că asupra acestei constatări s-au pronunțat instanțele de contencios administrativ și fiscal competente, organul fiscal este îndreptățit să aprecieze relevanța stărilor de fapt fiscale și să ia în considerare soluția adoptată de organul fiscal în cadrul unui act administrativ fiscal sau de instanța judecătorească printr-o hotărâre definitivă, emisă anterior, pentru situații de fapt similare, potrivit art. 6 din Codul de procedură fiscala.

Recurenta afirmă că dispozițiile menționate ale O.U.G. nr. 102/2013 nu ar putea fi interpretate în sensul aplicabilității lor și contractelor de concesiune încheiate anterior, întrucât o astfel de interpretare ar contraveni principiului securității raporturilor juridice, consacrat expres prin dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 conform cărora "prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenței rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepția apariției unor eventuale dispoziții legale favorabile titularului".

Norma cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 stabilește că, în perioada de activitate a legii, licențele obținute rămân supuse prevederilor legale sub imperiul cărora au fost obținute. Această normă, însă, nu poate fi opusă modificării legislative explicite din cuprinsul aceluiași act normativ referitoare la nivelul redevenței miniere cuvenite bugetului de stat, așa cum s-a arătat în considerentele deciziei CCR pre-citată.

Cât privește dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, pe care, de asemenea, se bazează argumentația recurentei, în mod corect instanța de fond a reținut că aceste dispoziții, fiind cuprinse în capitolul celor cu caracter tranzitoriu și final din Legea nr. 85/2003 și referindu-se la perioada de tranziție de la reglementarea anterioară - Legea minelor nr. 61/1998, la noua Lege a minelor nr. 85/2003, nu sunt incidente în cauză deoarece chestiunile litigioase ale cauzei nu se referă la perioada tranzitorie anterior menționată, ci la aplicarea modificărilor aduse Legii nr. 85/2003 contractelor de concesiune aflate în derulare.

Chiar dacă s-ar aprecia că obținerea unora dintre licențe sub imperiul Legii nr. 61/1998 face să le fie aplicabilă norma tranzitorie menționată, rămân valabile argumentele anterior expuse, potrivit cărora o astfel de normă nu împiedică modificarea prin lege a nivelului redevențelor miniere, în cazul contractelor de concesiune aflate în derulare.

Criticile recurentei-reclamante vizează conținutul normativ al art. VI, art. VII și art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, iar nu modul în care aceste articole de lege trebuie interpretate și aplicate.

Și dacă s-ar aprecia că această chestiune litigioasă, a aplicării modificărilor legislative referitoare la nivelul redevenței licențelor în derulare nu privește textul de lege, ca atare, ci ține de procesul de aplicare (în timp) a legii, revenind în competența instanței de contencios administrativ atributul rezolvării ei, Înalta Curte constată că O.U.G. nr. 102/2013 se aplică efectelor juridice viitoare ale contractelor de concesiune aflate în derulare, respectiv, stabilește pentru viitor noi niveluri ale redevenței miniere datorate în cadrul contractelor.

Recurenta susține că nivelul redevenței nu intră în categoria efectelor viitoare ale contractului, ci reprezintă facta praeterita, care ar trebui să rămână supusă legii în vigoare la data încheierii contractului de concesiune.

Însă, numai situația juridică generată de încheierea contractului de concesiune ce cuprinde efectele voite ale acestuia este, din perspectiva determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul încheierii contractului. Nu este și cazul clauzelor reglementare ale contractului administrativ.

Contractul de concesiune minieră este o specie a contractului administrativ, care, conform definiției din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reprezintă un acord de voință între autoritatea publică și persoana juridică de drept privat, prin care se urmărește realizarea unui interes public, respectiv punerea în valoare a unui bun public. Contractul este, astfel, supus regimului de putere publică.

Conform art. 3 pct. 8 din Legea nr. 85/2003, concesiunea minieră este operațiunea juridică prin care statul, reprezentat de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei persoane, în calitate de concesionar, dreptul și obligația de a executa, pe risc și cheltuială proprii, activități miniere având ca obiect resursele minerale ce cad sub incidența prezentei legi, în schimbul unei redevențe miniere pentru exploatare și al unei taxe pe activitatea de prospecțiune, explorare și exploatare a resurselor minerale.

În satisfacerea interesului public, printre principalele trăsături caracteristice contractelor administrative se numără poziția inegală a părților contractante (particularul fiind subordonat autorității publice) și clauzele derogatorii de la dreptul comun, cunoscute drept clauze exorbitante, imperative prin puterea legii și care nu pot face obiectul niciunei negocieri.

Autoritatea publică contractantă are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementară a contractului, respectiv clauzele de drept public, stabilite prin lege sau acte administrative unilaterale, în scopul ocrotirii intereselor publice.

Or, în cazul contractelor de concesiune minieră, nivelul redevenței miniere face parte dintre clauzele reglementare ale contractului, de drept public, acest nivel fiind stabilit prin lege, iar nu lăsat la îndemâna negocierii între părțile contractante. Acest aspect rezultă fără dubiu din prevederile art. 44 și 45 din Legea nr. 85/2003.

Deși clauzele financiare convenite de părțile unui contract administrativ sunt considerate a nu fi clauze reglementare, redevența stabilită în sarcina concesionarului, pentru exploatarea unor resurse care fac parte din domeniul public al statului, ca natură juridică, doar în subsidiar poate fi socotită drept clauză financiară a contractului.

În principal, aceste redevențe fac parte din regimul fiscal al exploatațiilor, fiind stabilite pe cale reglementară, dovadă în acest sens stând tocmai prevederile art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003.

Cu respectarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat constituțional prin art. 15 alin. (2), legea nouă nu modifică efecte ale contractului care s-au produs înainte de intrarea sa în vigoare, ci se aplică efectelor viitoare ale contractelor de concesiune, susceptibile să se producă după intrarea ei în vigoare.

Redevența minieră nu este, așa cum susține recurenta, exclusiv un preț al concesiunii, ci natura ei juridică principală este de creanță asimilată celor fiscale, fiind definită, conform art. 3 pct. 3 din Legea nr. 85/2003, ca suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităților de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului.

În concluzie, Înalta Curte reține că nivelul redevenței miniere reprezintă clauză reglementară a contractului de concesiune minieră, stabilită prin lege și că Agenția Națională pentru Resurse Minerale are dreptul și obligația de a modifica în mod unilateral această parte reglementară a contractului, în raport de prevederile explicite ale art. 45 din Legea nr. 85/2003, așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2003, aprobată prin Legea nr. 11/2015, fără ca aceasta să atragă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

În această privință sunt de menționat și considerentele de la pct. 51 din decizia Curții Constituționale anterior menționate, conform cărora se "constată că prevederile criticate din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2013 nu contravin principiului constituțional al neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, întrucât acestea sunt de imediată aplicare, iar în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit, de principiu, că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare" (Decizia nr. 952 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din data de 4 ianuarie 2013, Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002; Decizia nr. 73 din 6 martie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 11 mai 2001). O lege nu este retroactivă când vizează efectele nerealizate încă în momentul intrării ei în vigoare, ale unui act juridic cu efecte succesive, astfel cum sunt licen