ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 682/2025

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 28.02.2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F.–Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat: - anularea Deciziei F-S1_18/18.03.2021 în privința sumei de 4.474.456 RON; - anularea parțială a Deciziei F-S1_18/18.03.2021; - anularea Deciziei nr. 274/28.09.2021; - obligarea AFP la rambursarea sumei de 5.543.325 RON cu titlu de TVA, conform decontului cu sumă negativă x/25.07.2019.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2904 din 19 decembrie 2023, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor pentru Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. A anulat Decizia nr. 274/28.09.2021, decizia de impunere nr. x/18.03.2021 cu privire la TVA respins la rambursare în cuantum de 5.543.325 RON și RIF x/18.03.2021. A obligat pârâta la rambursarea către reclamantă la a sumei de 5.543.325 RON reprezentând TVA respins la rambursare. A admis cererea de majorare a onorariului de expert. Stabilește onorariu final în cuantum de 8200 RON și obligă reclamantul să achite diferența de onorariu în cuantum de 3200 de RON. A obligat pârâta ANAF la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert (8200 de RON) și taxă de timbru (100 de RON). Prin încheierea de ședință din 18 septembrie 2023 s-a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor, în calitate de pârât.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele A.N.A.F.–Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice. Împotriva încheierii de ședință din 18 septembrie 2023 și a sentinței civile nr. 2094 din 19 decembrie 2023 a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor pentru Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. 3.1. Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, iar, în reținerea cauzei spre rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că hotărârea instanței de fond este nelegală, reprezentând rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a normelor de drept material incidente - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă nu a dezvoltat însă, criticile care să susțină încadrarea acestora în motivul de recurs indicat, ci a reluat în maniera copy-paste apărările din fața instanței de fond. 3.2. Ministerul Finanțelor, în recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 18.09.2023 și a sentinței, a învederat că în mod eronat instanța de fond a dispus introducerea sa în cauză, fiind încălcate prevederile art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și respingerea acțiunii față de Ministerul Finanțelor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasivă, prin admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, deoarece niciunul dintre actele atacate de reclamantă în cauză nu este emis de către Ministerul Finanțelor. 3.3. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și respingerea ca nefondată a acțiunii reclamantei, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, a susținut aceasta că, în ceea ce privește anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 274/28.09.2021 și a Deciziei de impunere nr. x/18.03.2021 au fost încălcate următoarele dispoziții legale: art. 268 alin. (1), art. 269 alin. (2), art. 271 alin. (2), art. 275 alin. (1) lit. e), art. 307 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal; art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, valabil pana la 31.12.2015; Legea petrolului nr. 238/2004. Dezvoltând, a precizat, în ceea ce privește stabilirea unei baze de impunere suplimentare în cuantum de 5.625.626 RON și a TVA suplimentară în suma de 1.068.869 RON, pentru trimestrul al doilea 2019, aferente livrărilor de gaze naturale către B., că operațiunile au fost efectuate cu B.. Apreciază că societatea amintită, contrar celor reținute de prima instanță, dispune de un sediu fix în România pentru mai multe considerente, respectiv: B. a obținut de la Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, Licența nr. 1846 din data de 10.10.2013 prin care își va desfășura activitatea de furnizare a gazelor naturale in România prin B.. B. - SUCURSALA BUCUREȘTI a depus la ANRE declarația referitoare la capacitatea tehnică prin care a confirmat ca deține toate resursele tehnice necesare pentru îndeplinirea activității de comercializare gaze naturale in România B. - SUCURSALA BUCUREȘTI a depus la ANRE la data de 18.11.2019 cerere de retragere a Licenței nr. 1846 din 10.10.2013 pentru furnizare de gaze naturale, urmând ca activitatea curentă de furnizare gaze naturale desfășurată de către societate prin sucursala acesteia sa fie desfășurată direct de către societatea mamă, fiind emisă în acest sens la data de 11.12.2019 Decizia nr. 2096 privind retragerea licenței de furnizare a gazelor naturale. De asemenea, echipa de inspecție fiscala a constatat faptul că B. - SUCURSALA BUCUREȘTI, a făcut obiectul unei inspecții fiscale parțiale pentru TVA, urmare căruia au fost întocmite Raportul de inspecție fiscala nr. FS4_44/30.06.2020 și Decizia de impunere nr. FS4_65/30.06.2020. Ca atare, având în vedere că reclamanta livra gaze naturale prin intermediul unui sistem de gaze situat pe teritoriul Uniunii Europene în beneficiul societății din Olanda, care deținea un sediu fix în România, organele de inspecție fiscală corect au stabilit că locul livrării de gaze naturale este în țara noastră și au dispus în sarcina contestatarei colectarea TVA în suma de 1.068.869 RON aferentă livrărilor de gaze naturale efectuate către B., în conformitate cu prevederile art. 275 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Cu privire la Cauza C-547/18 Dong Yang Electronics sp. z.o.o, reținută de instanța de fond la soluționarea cauzei, învederează faptul că A. S.A. a efectuat operațiuni de livrări de bunuri, respectiv gaze naturale și nu prestări de servicii, iar gazele naturale beneficiază de reguli proprii în ceea ce privește stabilirea locului livrării. De asemenea, recurenta-pârâtă susține că este greșită și soluția instanței de fond privind taxa pe valoarea adăugata în sumă de 4.474.456 RON, aferentă alocării costurilor înregistrate de societate și care trebuiau suportate de C. S.A. la nivelul cotei procentuale menționate în acordul de operare în comun. Și face vorbire recurenta despre Acordul de Concesiune pentru explorare, dezvoltare, exploatare în Perimetrul E IV - 5 Satu Mare, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1335/19.08.2004, prin care A. S.A. deținea drepturi dobândite și obligații asumate în cotă de 60%, iar C. în cotă de 40%; A. S.A. avea obligația de a aloca costuri/TVA pe care C. S.A. trebuia să le suporte la nivelul cotei procentuale menționate în acordul de operare în comun, respectiv 40%. Prin Decizia nr. 274/28.09.2021, organul de soluționare a contestației a reținut că A. S.A. nu a respectat procedura din Acordul de Operare și nu a prezentat C. declarațiile privind costurile și cheltuielile efectuate în cursul lunii precedente, în consecință, în mod legal organele de inspecție fiscala au procedat la reîntregirea bazei de impozitare a taxei pe valoarea adăugată aferenta cotei de 40%, respectiv cu suma de 23.549.768 RON si colectarea T.V.A. aferenta in suma de 4.474.456 RON. Prin contestația formulata împotriva Deciziei de impunere nr. x/18.03.2021 A. S.R.L. a menționat că, în măsura în care, în urma arbitrajului ICC derulat la Londra (Dosar nr. 25745/HBH) se va decide altceva, atunci A. va aloca și va factura costuri către D. și, de asemenea, veniturile aferente, dar o astfel de situație, nu va afecta nici poziția A. și nici poziția D. în privința TVA. Or, în Dosarul nr. x/2023 aflat pe rolul Tribunalului București, prin hotărârea nr. 2342/10.10.2023 atacată cu recurs de C. S.A. s-a dispus "(...) recunoașterea și încuviințarea executării silite pe teritoriul României a Hotărârii Arbitrale pronunțată la data de 25.01.2023 de către Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațională - cu sediul la Londra, în cauza 25745/HBH." Astfel, prin introducerea acțiunii la Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internaționala, reclamanta a recunoscut validitatea raporturilor contractuale cu C. S.A. aferente Acordului de operare. În plus, recurenta solicită a se avea în vedere că C. S.A. nu a notificat autoritățile competente, respectiv A.N.R.M. despre retragerea din Acordul de operare, astfel încât A. reprezintă Titularul, împreună cu C. S.A., al Acordului petrolier de Concesiune pentru explorare, dezvoltare, exploatare in Perimetrul E IV - 5 Satu Mare, aprobat prin H.G. nr. 1335/2004. Recurenta-pârâtă critică soluția instanței de fond și în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8300 RON (onorariu de expert, 8200 RON și taxa de timbru, 100 RON), considerând că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor cuprinse în art. 451 - 453 C. proc. civ.

Apărări formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de DGRFP, în reprezentarea AFP Sector 1 și Anaf, ca nefondate. Referitor la TVA suplimentar de 1.068.869 RON aferent schimburilor comerciale cu B. ("B.") precizează că, în recursurile promovate, organele fiscale au continuat să facă trimitere la sediul fix al B. stabilit prin decizia de impunere nr. x_65/30.06.2020. Însă, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat definitiv această decizie, prin urmare, societatea reclamantă nu a avut vreun sediu fix în România la data emiterii facturilor în discuție. Iar, în ceea ce privește TVA suplimentar de 4.474.456 RON, aferent activității de explorare-exploatare a gazelor naturale în Perimetrul EIV-5 Satu Mare, învederează, în esență, că aceasta a fost colectată artificial și nelegal în considerarea "obligației" de facturare a 40% din cheltuielile care dau drept de deducere a TVA către fostul său partener D.. Or, așa cum a arătat în fața instanței de fond și corect a reținut aceasta, organul fiscal a ignorat starea de fapt fiscală și a impus obligații nelegale. A. s-a comportat ca unic titular al Concesiunii și nu a mai avut și nici nu a înregistrat operațiuni comerciale care să implice în vreun fel D. așa cum a constatat Raportul de expertiză administrat în cauză; în subsidiar, în orice caz, A. s-a comportat ca asociat principal al unei asocieri în participațiune, prin urmare, era singurul în drept să colecteze și să deducă TVA (inclusiv organul fiscal arată că avea obligația "alocării de costuri" prin urmare fără incidență în materia TVA); temeiurile de drept invocate de organul fiscal, art. 271 alin. (2) Codul fiscal și pct. 102 (6) din H.G. nr. 1/2016 privind Normele nu sunt incidente în cauză.

Aspecte procedurale. La termenul de judecată de astăzi, Înalta Curte de casație și Justiție a invocat din oficiu excepția nulității recursului promovat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 1 a Finanțelor Publice. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, ridicată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată. În speță, motivele de recurs au fost încadrate, în mod formal, în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocîndu-se generic aplicarea greșită a legii, fără a indica, în concret, în ce ar consta greșeala de judecată și nelegalitatea sub acest aspect a hotărârii primei instanțe, fără a arăta modul efectiv în care s-au aplicat greșit dispozițiile legale în materie. Or, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În cauză, însă, recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată de judecătorul fondului ori la considerentele pe care se fundamentează și nu a combătut în vreun fel raționamentul acestuia prin formularea unor critici susceptibile de cenzură în recurs. Astfel, în motivarea recursului nu se invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, nu se arată care sunt argumentele juridice pentru care instanța a pronunțat o soluție cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu au criticat soluția primei instanțe sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinței și care au condus la soluția contestată. Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă explicită și se referă la una din situațiile cuprinse în art. 488 din C. proc. civ., nefiind suficient a fi îndeplinită cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de legiuitor, ci aceste critici trebuie să vizeze argumentele primei instanțe în soluționarea cauzei. Or, modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurenta – pârâtă constă, practic, în ceea ce privește fondul, în redarea stării de fapt și reluarea acelorași aspecte învederate în cuprinsul întâmpinării, cererea de recurs suprapunându-se cu aceasta până la identitate, fără a fi combătute juridic argumentele judecătorului fondului. De aceea, pentru considerentele expuse, admițându-se excepția nulității, invocată din oficiu, se va constata nulitatea recursului formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 1 a Finanțelor Publice. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți II. 1 Recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor pentru Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva încheierii de ședință din 18 septembrie 2023 și a sentinței civile nr. 2094 din 19 decembrie 2023 este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed: În mod greșit prima instanță a pus în discuție și a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor câtă vreme acesta, într-adevăr, nu este emitentul niciunuia dintre actele contestate de reclamantă. Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public". De asemenea, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim". Cum, însă, în speță, niciunul dintre actele contestate de reclamantă nu au fost emise de Ministerul Finanțelor și nici petitul privind restituirea sumelor nu este formulat în contradictoriu cu acesta, nu se justifică calitatea sa procesuală pasivă. Este adevărat că, începând cu data de 01.04.2022, potrivit Legii nr. 295/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, s-a stabilit ca activitatea de soluționare a contestațiilor să se realizeze în cadrul Ministerului Finanțelor, însă decizia de soluționare a contestației atacată în speță (Decizia nr. 274/28.09.2021), a fost emisă anterior acestei date, de către structura specializată din cadrul ANAF. Mai mult, Legea nr. 295/2020 nu prevede că operează o subrogare a Ministerului Finanțelor în drepturile și obligațiile ANAF. Faptul ca activitatea de soluționare a contestațiilor se realizează, începând de la un anumit moment, în cadrul Ministerului Finanțelor, nu atrage automat calitatea procesuala pasivă în astfel de situații a Ministerului Finanțelor, neavând loc o transmitere a calității procesuale, după cum dispune art. 38 C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății". Mai mult, instanța trebuia să aibă în vedere poziția procesuală a reclamantei și să facă aplicarea principiului instituit de art. 9 C. proc. civ., al disponibilității, câtă vreme aceasta a arătat clar că, în opinia sa, nu se impunea introducerea în cauză a acestui pârât. Pentru considerentele expuse anterior, în baza art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se va admite recursul formulat de Ministerul Finanțelor, se va casa încheierea de ședință din 18 septembrie 2023 și în parte sentința civilă nr. 2094 din 19 decembrie 2023 și, în rejudecare se va admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor pentru Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și se va respinge acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor pentru Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. II.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Recurenta a circumscris criticile formulate motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dispoziție normativă care are în vedere situația în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Dezvoltând, a precizat, în ceea ce privește stabilirea unei baze de impunere suplimentare în cuantum de 5.625.626 RON și a TVA suplimentară în suma de 1.068.869 RON, aferentă, pentru trimestrul al doilea 2019, pentru livrările de gaze naturale către B., că operațiunile au fost efectuate cu o societate cu sediu fix în România, ceea ce atrăgea incidența dispozițiilor legale menționate: art. 268 alin. (1), art. 269 alin. (2), art. 271 alin. (2), art. 275 alin. (1) lit. e), art. 307 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal; art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, valabil pana la 31.12.2015; Legea petrolului nr. 238/2004. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte va reține că în mod corect instanța de fond a admis apărările reclamantei și, raportat la probatoriul administrat, a conchis în sensul că incident în speță este textul art. 266 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 227/2015, potrivit căruia "o persoană impozabilă care are sediul activității economice în afara României se consideră că este stabilită în România dacă are un sediu fix în România, respectiv dacă dispune în România de suficiente resurse tehnice și umane pentru a efectua regulat livrări de bunuri și/sau prestări de servicii impozabile;". Așadar, organul fiscal nu trebuia să considere relevantă și decisivă simpla existență a licenței de transport de gaze a societății B., Sucursala București, ci, în condițiile stabilite de Normele metodologice de aplicare a art. 265 alin. (2) din Legea nr. 227/2015, să probeze că societatea dispune de suficiente resurse tehnice și umane pentru a efectua regulat livrări de bunuri în România, dovadă pe care nu a făcut-o. De altfel, soluția primei instanțe este argumentată prin prisma numeroaselor cauze CJUE amintite - C-190/95, ARO Lease BV et Inspecteur der Belastingdienst Grote Ondernemingen te Amsterdam, C-73/06, Planzer Luxembourg Sarl împotriva Bundeszentralamt für Steuern, C-605/12, Welmory sp. z o.o. împotriva Dyrektor Izby Skarbowej w Gdańsku, C-333/20, Berlin Chemie A. Menarini S.R.L. împotriva Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, cu participarea Berlin Chemie AG), recurenta, în calea de atac, înțelegând să puncteze că numai una dintre acestea nu ar susține soluția - C-547/18, Dong Yang Electronics sp. z o.o. împotriva Dyrektor Izby Administracji Skarbowej we Wrocławiu – întrucât a fost pronunțată în altă materie. Dar, inclusiv cu privire la aceasta instanța a arătat de ce este incidentă, noțiunea de "sediu fix" fiind aceeași și comportând aceeași interpretare atât în materia livrărilor de gaze, cât și a celor de prestări servicii. Un alt argument al recurentei l-a reprezentat împrejurarea că anterior, prind decizia de impunere nr. x_65/30.06.2020 s-a reținut, cu privire la aceeași societate, B., Sucursala București, că ar avea sediu fix în România. Însă, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat definitiv această decizie de impunere în dosarul nr. x/2021 prin decizia nr. 1729/26.03.2024 argumentându-se pe larg de ce Sucursala din București nu putea fi considerată ca reprezentând un sediu fix al societății mamă din Olanda, considerente și soluție care se impun în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, conform dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ. A mai susținut recurenta-pârâtă că este greșită soluția primei instanțe și în ceea ce privește TVA suplimentar de 4.474.456 RON, aferent activității de explorare-exploatare a gazelor naturale în Perimetrul EIV-5 Satu Mare. Astfel, a considerat organul fiscal că societății reclamante îi revenea obligația de facturare a 40% din cheltuielile care dau drept de deducere a TVA către fostul său partener D. în temeiul Acordul de Concesiune pentru explorare, dezvoltare, exploatare în Perimetrul E IV - 5 Satu Mare, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1335/19.08.2004. Însă, recurenta nu combate situația de fapt reținută de prima instanță, prin raportare la probele administrate, respectiv faptul că, întemeindu-se pe art. 8.1 din contractul încheiat între părți, în data de 20 decembrie 2016, societatea reclamantă a transmis către C. S.A o notificare de neîndeplinire ("Default Notice") ca urmare a refuzului plății sumei de 978.445 $ de către D.. În cuprinsul notificării, reclamanta a invocat încălcarea prevederilor contractuale tocmai pentru neplata unei sume de bani în vederea explorării – exploatării gazului din perimetrul Satu Mare. De asemenea, autoritățile pârâte nu au acordat semnificație fiscală împrejurării că în data de 17 august 2017, A. a trimis către C. S.A o nouă notificare, având ca obiect excluderea din contract ("Forfeiture Notice"), conform art. 8.4 (D). Astfel, conform art. 8.4 (D), din contract, "dacă partea care încalcă obligațiile contractuale nu remediază toate încălcările pana în cea de-a 60-a zi după data din Default Notice, atunci fără prejudicierea altor drepturi aflate la îndemâna părții care nu se află în Default (încălcare) de a recupera partea sa din suma totală aflată în Default (neplătită) fiecare parte care nu se află în Default va avea opțiunea, care poate fi exercitată oricând în perioada de Default să ceară Părții aflate în Default retragerea completă din acest Acord GOA) si din Acordul de Concesiune. O astfel de opțiune va fi exercitata prin notificarea Partii aflate in Default și fiecare parte care nu se află în Default. Dacă o astfel de opțiune este exercitată, Partea aflată în Default va fi considerată că a transferat drepturile si obligațiile sale deținute în concesiune către Partea care nu se află în Default, ca urmare a Art. 13.6, începând cu data notificării Părții sau Părților care nu e/nu sunt in Default." Față de cele două notificări emise către C. S.A. partea reclamantă a arătat că s-a comportat ca singurul titular al contractului de concesiune în raporturile cu terții, astfel că nu a mai avut și nici nu a înregistrat operațiuni comerciale care să implice în vreun fel D., așa cum s-a constatat și prin raportul de expertiză administrat în cauză. Temeiurile de drept invocate de organul fiscal, art. 271 alin. (2) Codul fiscal și pct. 102 (6) din H.G. nr. 1/2016 privind Normele nu sunt incidente în cauză. Societatea reclamantă, într-adevăr, nu a efectuat o prestare de servicii/livrare de bunuri cu plată, pentru care să aibă în mod legal obligația de a colecta TVA, în același sens fiind și concluziile expertizei efectuate. Nu există un mandat pentru ca societatea să achiziționeze servicii/bunuri în nume propriu, dar în numele lui D., și, deci, nu se poate susține aplicabilitatea art. 271 alin. (2) indicat de organele fiscale ca bază a obligării reclamantei la colectarea TVA. Pe întreaga perioadă de referință, respectiv 01.01.2018 - 30.06.2019, societatea nu a solicitat și nici nu a primit plata pentru vreun serviciu de la D. și, prin urmare, pct. 102 alin. (6) al Titlului VII TVA din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Codul fiscal, norme date în aplicarea articolelor 269 alin. (11) și 321 alin (5) din Codul fiscal, indicat de organele fiscale ca bază a obligării A., la colectarea TVA nu poate fi incident în cauză. Cât privește faptul că, prin adresa nr. x/20.08.2020, Agenția Națională pentru Resurse Minerale a comunicat că Agenția Națională pentru Resurse Minerale nu a fost notificată cu privire la retragerea companiei C. din Acordul de concesiune pentru explorare, dezvoltare, exploatare in Perimetrul E IV - 5 Satu Mare aprobat prin H.G. nr. 1335/19.08.2004 pentru perioada 01.01.2018-30.06.2019, Înalta Curte va reține că această împrejurare nu este una care să justifice obligațiile suplimentare impuse reclamantei, câtă vreme, din probele administrate, a reieșit că a avut loc, în mod real, o denunțare unilaterală a contractului cu C., existând și un litigiu arbitral în acest sens, iar denunțarea s-a produs tocmai ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor C. S.A. aferente cotei de participare de 40% din acordul de concesiune. Ca atare, corect a reținut prima instanță că raporturilor juridice dintre reclamantă și societatea C. nu le sunt aplicabile prevederile art. 269 alin. (10) din Legea nr. 207/2015, conform cărora orice asociat sau partener al unei asocieri ori organizații fără personalitate juridică este considerat persoană impozabilă separată pentru acele activități economice care nu sunt desfășurate în numele asocierii sau organizației, în aplicarea cărora au fost instituite dispozițiile pct. 102 alin. (6) al Titlului VII din Normele metodologice. Conform acestora, atunci când efectuarea mai multor operațiuni decât partea ce a fost repartizată prin contract unui membru al asocierii implică plata de către ceilalți membri a operațiunilor ce depășesc această parte, acele operațiuni constituie livrări de bunuri sau prestări de servicii efectuate cu plată, în sensul art. 268 coroborat cu art. 270 și 271 din Codul fiscal. În acest caz, baza impozabilă este suma primită de membrul respectiv al asocierii drept contravaloare a operațiunilor ce depășesc partea prevăzută pentru el în contractul de asociere. Or, în speță, autoritatea fiscală nu a dovedit că între societatea reclamantă și C. au fost efectuate mai multe operațiuni decât partea ce a fost repartizată prin contract unui membru al asocierii și că această împrejurare implică plata de către ceilalți membri a operațiunilor ce depășesc această parte. În sfârșit, se reține că, în condițiile în care pârâta "a căzut în pretenții", în mod legal prima instanță a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea litigiului, incidente fiind dispozițiile art. 453 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. PENTRU ACESTE MOTIVE,