ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 581/2025

Ședința publică din data de 05 februarie 2025

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 9 decembrie 2024 și înregistrată sub nr. x/2024, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, petentul A. a chemat în judecată pe intimații - judecători ai Curții Constituționale, B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. prim-magistrat-asistent, solicitând anularea documentelor emise în dosarul nr. x/2024, respectiv încheierea de învestire din data de 06.12.2024, încheierea de dezbateri și Hotărârea nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile materiale, evaluate la valoarea de 5 RON și prejudiciile morale, în valoare de 500.000 RON.

În motivarea cererii s-a arătat, în esență, că au fost încălcate norme procedurale imperative ce au ca și consecință pronunțarea unei Hotărâri nelegale, inexistente din punct de vedere juridic, respectiv Hotărârea nr. 32/06.12.2024.

Referitor la învestirea ÎCCJ arată că, aceasta are obligația soluționării prezentei cereri prin prisma dispozițiilor articolul 126 din Constituția României care prevede că justiția se înfăptuiește prin Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe.

Referitor la nelegalitatea învestirii Instanței CCR cu dos 3771F/2024:

Învestirea Instantei CCR cu solutionarea dosarului nr. x/2024 constituit prin încheierea Curții Constituționale din 6 decembrie 2024, este nelegală și a fost făcută abuziv de către judecătorii CCR, neîndeplind condițiile de formă și de fond, obiectul cauzei fiind "anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024" așa cum rezultă din titulatură.

Nu este menționat cine a solicitat "anularea procesului electoral" și care sunt motivele și probele, care sunt părțile din proces, obligatoriu fiind pentru asigurarea contradictorialității; nefiind menționat decât "un candidat independent" fără nume, care ar fi înfăptuit acte nelegale în campania electorală (pentru că nu a cheltuit bani din bugetul statului, așa cum au cheltuit majoritatea).

Normal era să fie introduși în cauza cei doi candidați, care aveau dreptul să invoce nelegalitățile care le afectau șansele.

Incompatibilitatea judecătorilor rezultă din faptul că instanța CCR a încălcat principiul publicității și principiul contradictorialității, întrucât Hotărârea se raportează la un "candidat Independent" fără să îl numească și bineînțeles fără să îl convoace pentru a-și expune opinia și să dovedească că cele pe care instanța i le aduce ca acuză sunt sau nu sunt adevărate, le recunoaște sau nu le recunoaște, și le combate sau nu.

Hotărârea judecătorilor CCR nu se întemeiază pe un motiv real, palpabil, pentru că nu există nicio probă legală, ci pe o acuză gratuită, a unui "candidat independent", precum că a avut mai multe postări pe internet decât celelalte partide/candidați, fără să facă cheltuieli așa cum au făcut ceilalți candidați, iar acest lucru pare imposibil în accepțiunea dumnealor.

Notele informative prezentate de SRI, SIE sunt fictive, fără valabilitate, nesemnate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Constituției României, pe cele ale Convenției Europeane a Drepturilor Omului și pe principiile fundamentale de drept.

Prin încheierea de ședință din data de 11 decembrie 2024 a fost respinsă cererea de abținere formulată de către doamna judecător L..

Prin încheierea de ședință din data de 12 decembrie 2024 a fost amânată cauza pentru se soluționa cererea de recuzare a reprezentantului Ministerului Public formulată de către petentul A..

Separat prin încheierea de ședință din data de 12 decembrie 2024 s-a respins cererea de recuzare a reprezentantului Ministerului Public.

La termenul de judecată din data de 23 ianuarie 2025 Înalta Curte a pus în discuție din oficiu cu caracter preliminar excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

După rămânerea în pronunțare a instanței asupra excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, petentul A. a depus prin Serviciu registratură a Înaltei Curți de Casație și Justiție cerere de recuzare împotriva doamnei președintă L., pronunțarea fiind amânată pentru soluționarea cererii de recuzare. Ulterior, petentul a depus precizare la cererea de recuzare prin care a reiterat faptul că înțelege să o recuze pe d-na judecător L. întrucât se află în stare de incompatibilitate, de asemenea "și doamna judecător M., cât și bineînțeles doamna judecător N., ținând cont că tacit, acestea au achiesat la atitudinea și comportamentul primului judecător astfel că acțiunea trebuie trimisă la redistribuire".

Prin încheierea de ședință din data de 5 februarie 2025, cererea petentului privind recuzarea doamnelor judecător membre ale completului nr. 7, a fost anulată ca insuficient timbrată.

Conform prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul este obligat din oficiu să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina. Or, Înalta Curte constată că se impune invocarea necompetenței generale a instanțelor judecătorești, conform prevederilor art. 130 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin competență generală se înțelege aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau a unui alt organ cu activitate jurisdicțională de a judeca un anumit litigiu.

Competența unui organ de judecată reprezintă ceea ce legea determină că acesta poate și trebuie să facă, în calitatea în care este învestit, limita până la care se poate întinde activitatea lui regulată și normală, aptitudinea sa legală de a face anumite acte și, în special, de a exercita o anumită porțiune din funcția jurisdicțională.

Conform art. 126 alin. (1) din Constituție, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Deși acest text se referă numai la instanțele judecătorești, totuși pricinile civile nu sunt rezolvate în exclusivitate de acestea. Există și alte organe care, potrivit legii, desfășoară și o activitate jurisdicțională; în acest sens, chiar art. 146 lit. d) și k) din Constituție, referindu-se la atribuțiile Curții Constituționale, prevede că aceasta hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind legile și ordonanțele sau asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Curtea reține că petentul prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, a chemat în judecată pe judecătorii Curții Constituționale a României și pe prim-magistratul-asistent, care au instrumentat și judecat dosarul nr. x/2024, încălcând norme procedurale imperative ce au ca și consecință pronunțarea Hotărârii nr. 32/06.12.2024 și a încheierilor contestate, respectiv încheierea de învestire din data de 06.12.2024 și încheierea de dezbateri, solicitând, totodată acordarea de despăgubiri materiale - 5 RON și morale - 500.000 RON.

Înalta Curte constată că emitent al actelor contestate este Curtea Constituțională, în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute de art. 147 lit. f) din Constituție, acelea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România". Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează în sensul că "Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi".

Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc următoarele: "Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, "(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

De altfel, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiași articol menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ, arată că această autoritate de contencios constituțional pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.

Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională sau a actelor premergătoare acestor decizii și a magistraților-judecători care le-au emis/pronunțat.

Astfel, inadmisibilitatea acțiunii - atât sub aspectul cererii de anulare acte, cât și cu privire la cererea subsecventă de acordare de despăgubiri - ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea acesteia este motivată de natura juridică a actelor a căror anulare se solicită și de temeiurile de drept ale acțiunii. Hotărârea sau încheierile premergătoare atacate nu sunt acte administrativ-jurisdicționale, deci nu pot fi supuse controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată; dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 – art. 8, 18 și nici dispozițiile referitoare la căile de retractare prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile actelor Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora.

Înalta Curte mai reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea a reținut, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către Curtea Constituțională, că aceasta "este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească."

Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România", Curtea a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției.

Cu privire la motivele învederate de către petent referitoare la încălcarea accesului la justiție datorită lipsei de control judiciar asupra deciziilor/hotărârilor/încheierilor pronunțate de Curtea Constituțională, respectiv cu privire la faptul că prezenta acțiune ar fi admisibilă "întrucât a chemat în judecată judecătorii care au făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia" și în caz contrar i s-ar încălca toate drepturile și art. 16 din Constituție (Nimeni nu este mai presus de lege), Înalta Curte reține considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2012 prin care s-a constatat că nu se încălcă accesul la justiție datorită lipsei de control judiciar asupra actelor pronunțate de Curtea Constituțională prin judecătorii săi, astfel:

"În ceea ce privește controlul de constituționalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanție esențială a respectării drepturilor și principiilor fundamentale într-un stat de drept. Sub aspectul jurisdicției constituționale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicție a Curții Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competența unei instanțe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituționalitatea, instanță situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curților Constituționale europene constă în aceea că sunt autorități publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradițional în cadrul democrației constituționale: legislativă, executivă și judecătorească, justiția constituțională reprezentând, așadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorității judecătorești și exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curțile Constituționale beneficiază de o competență prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor stabilite. Curtea Constituțională a României se supune numai Constituției și legii ei organice de organizare și funcționare nr. 47/1992, competența sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală și de Legea nr. 47/1992."

În fine, analogia legii sau principiile generale de drept invocate explicit de contestator nu pot opera cu încălcarea normelor de ordine publică, respectiv a normelor de competență generală care sunt de ordine publică, ocrotind un interes public și nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.

Pentru aceste motive, Înalta Curte reține că, în temeiul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu este fondată, iar cererea formulată de A. este, pe cale de consecință, inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea pentru acordarea de despăgubiri și anularea încheierii de învestire din data de 06.12.2024, a încheierii de dezbateri și a Hotărârii nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, formulată de petentul A., în contradictoriu cu intimații - judecători ai Curții Constituționale; B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., astfel cum a fost precizată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 05 februarie 2025.