ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1521/2025

Ședința publică din data de 18 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 30.07.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor:

- anularea deciziei nr. 10/27.01.2020 emisă de pârâta Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor în soluționarea contestației, a deciziei de impunere nr. x/20.09.2018 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/20.09.2018;

- obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite de către CN APMC în baza Deciziei de impunere nr. x/20.09.2018;

- obligarea pârâtelor la plata dobânzilor aferente sumelor plătite de CN APMC, calculate de la data plăților efectuate de către aceasta, până la data restituirii efective a acestor sume către contestatoare.

Prin sentința civilă nr. 88 din data de 07 martie 2024, Curtea de Apel Constanța – secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A., ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 88 din data de 07 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței, rejudecarea și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivare, a arătat în esență următoarele:

În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 6 și 7 din Legea nr. 207/2015, art. 25 alin. (1), art. 271 alin. (3) și art. 297 alin. (4) din Legea nr. 227/2015, art. 21 alin. (1) și alin. (4), art. 129 alin. (3) și art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, lit. A) din normele metodologice aprobare prin OMFP nr. 3512/2008 și OMFP nr. 2634/2015.

În raport de dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 207/2015 organul fiscal era obligat să țină cont de soluția adoptată, în situații de fapt similare la același contribuabil/plătitor, în cadrul unui act administrativ fiscal anterior (respectiv RIF F/MC 50/09.03.2015), iar în cauză acesta a dat eficiență doar constatărilor Curții de Conturi din Raportul de control nr. x/23.09.2016. Or, în aceste condiții, a susținut că în mod greșit prima instanță nu a ținut cont de această critică referitoare la obligațiile care incumbau organului fiscal.

În egală măsură, a arătat că prima instanță a făcut o greșită aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2) și art. 7 alin. (2) și (3) cu referire la constatarea efectuării propriilor verificări de către autoritatea fiscală, în condițiile în care întregul raport de inspecție fiscală se bazează pe constatările Curții de Conturi fără a se examina starea de fapt și fără a se utiliza toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului.

În continuare a arătat că, în condițiile în care serviciile de PSI sunt obligatorii potrivit Legii nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, iar aceste cheltuieli cu PSI pentru platforme și domeniu portuar se recuperează prin tarifele percepute de Companie (prin includerea în cota de cheltuieli generale aplicabilă tuturor tarifelor aferente cifrei de afaceri) în raport de dispozițiile art. 297 alin. (4) Legea nr. 227/2015, în mod greșit prima instanță a apreciat că dreptul de deducere Tva aferent acestora poate fi anulat, în condițiile în care s-au obținut venituri impozabile și a fost colectat Tva aferent. În plus a invocat incidența în cază a considerentelor Curții de Justiție exprimate în cauza C-439/19

Din perspectiva impozitului pe profit, a arătat, în egală măsură, că prima instanță a făcut o greșită interpretată a dispozițiilor art. 21 alin. (4) di Legea nr. 571/2003 și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 și lit. A) din normele metodologice aprobare prin OMFP nr. 3512/2008 și OMFP nr. 2634/2015 când a constatat că aceste cheltuieli cu serviciile PSI nu au caracter deductibil, în condițiile în care prestarea efectivă a serviciilor aferente contractului nr. x/30.01.2004 rezultă din coroborarea facturilor fiscale cu procesele-verbale de prestare PSI, foile colective de prezență și rapoartele zilnice privind organizarea serviciului operativ.

În privința cheltuielilor cu reparațiile efectuate la platformele închiriate efectuate de A., a arătat că prima instanță nu a avut în vedere că în acord cu dispozițiile O.G. nr. 22/1999, Compania are obligația menținerii și întreținerii acestor platforme. Or, în aceste condiții, în mod greșit prima instanță a reținut că aceste cheltuieli nu au caracter deductibil și că nu au drept de deducere în privința Tva aferent, deși aceste cheltuieli sunt incluse in tarifele de închiriere.

A precizat că din punct de vedere a TVA lucrările de reparații în zona administrativă B. facturate de A. în perioada mai 2013- noiembrie 2013 au fost supuse verificării anterioare a organelor fiscale și s/a reținut că lucrările au fost efectuate în scopul operațiunilor taxabile. În aceste condiții, a arătat că organul fiscal ar fi trebuit să dispună o reverificare în temeiul art. 128 Codul de procedură fiscală, pentru a putea proceda la o nouă analizare a acestor operațiuni, ceea ce nu s-a dispus în cauză.

A precizat că și în privința acestor cheltuieli, prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 6 și art. 7 alin. (2) și (3) Legea nr. 227/2015, întrucât nu a reținut că organul fiscal avea obligația de a valorifica soluția pe care a adoptat-o în precedent în privința acestor operațiuni.

În egală măsură, a arătat că prima instanță a făcut o greșită aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2) și art. 7 alin. (2) și (3) cu referire la constatarea efectuării propriilor verificări de către autoritatea fiscală, în condițiile în care întregul raport de inspecție fiscală se bazează pe constatările Curții de Conturi fără a se examina starea de fapt și fără a se utiliza toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului.

A mai arătat că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 21 alin. (1) Legea nr. 571/2003 în privința cheltuielilor cu lucrările de reparații efectuate în zona administrativă B. închiriată societății C. S.R.L. și la platforma portuară închiriată societății D., în perioada 2013-2014, în condițiile în care cheltuielile sunt incluse în tarifele de închiriere, astfel încât Compania realizează venituri impozabile și colectează Tva.

În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a susținut că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat prin raportare la hotărârile pronunțate în dosar nr. x/2018.

A arătat că, în condițiile în care în dosarul nr. x/2018 instanța a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu faptul că echipa de audit a Camerei de Conturi a apreciat în mod greșit faptul că totalitatea orelor din afara programului, la sfârșitul prestațiilor, trebuia să fie facturate către E., este evident faptul că aceste considerente sunt aplicabile și pentru perioada față de care instanța a reținut intervenirea prescripției și rezultă că sunt eronate concluziile organului fiscal, al cărui mod de calcul nu corespunde celui stabilit definitiv de instanța de judecată.

În consecință, a susținut că prima instanță a reținut în mod greșit că organul fiscal a calculat în mod corect impozit pe profit suplimentar și taxă pe valoare adăugată în ceea ce privește prestațiile facturate către E. S.A..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Intimatele-pârâte A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esență că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicarea dispozițiilor legale și că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat invocată de recurenta-reclamantă prin raportare la dosarul nr. x/2018.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 205-208, art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

În privința criticilor formulate prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) și art. 7 alin. (2) și (3) Legea nr. 207/2015, Curtea subliniază că vizează atât serviciile PSI achiziționate prin convenția nr. 3748/30.01.2004 încheiată cu societatea F. S.R.L. cât și cheltuielile cu reparațiile efectuate în zona administrativă B. închiriată societății C. S.R.L. și la platforma portuară închiriată societății D., motiv pentru care vor fi analizate împreună.

Astfel, în ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante în sensul că organele fiscale nu au făcut propriile verificări ci doar au valorificat constatările Curții de Conturi cuprinse în raportul de control nr. x/23.09.2016, Înalta Curte constată că sunt nefondate, și vor fi respinse. Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte a avut în vedere împrejurare că din cuprinsul actelor administrative contestate rezultă că organele fiscale au efectuat propria verificare documentară, constatările Curții de Conturi inserate în Raportul de control menționat fiind utilizate strict ca mijloc de probă în privința stării de fapt fiscale, ceea ce corespunde exigențelor prev. de art. 6 alin. (1) Legea nr. 207/2015.

În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante în sensul că organele fiscale nu au luat în considerare soluțiile adoptate în privința sa, pentru situații de fapt similare, prin acte administrative emise anterior, respectiv Raportul de inspecție fiscală x/09.03.2015, Curtea reține că sunt nefondate, și vor fi respinse. Astfel, din cuprinsul Raportului de inspecție fiscal invocat, nu rezultă că în cadrul verificările efectuate de organele fiscale în privința operațiunilor societății desfășurate în perioada 01.05.2009-28.02.2014 documentele justificative prezentate de societate au avut un conținut similar cu cel al documentelor prezentate în cadrul controlului ce a stat la baza emiterii actelor administrative fiscale contestate în prezenta cauză. Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante apar ca nefondate.

Referitor la serviciilor PSI achiziționate prin convenția nr. 3748/30.01.2004 încheiată cu societatea F. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

În privința caracterului deductibil al cheltuielilor cu serviciile PSI efectuate în temeiul convenția nr. 3748/30.01.2004 încheiată cu societatea F. S.R.L. în perioada 01.01.2012-31.12.2016, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. f) și m) din Lega nr. 571/2003 și art. 25 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 227/2015.

Astfel, prima instanță a constatat, în urma examinării situației de fapt prin prisma probelor administrate, că din procesele-verbale atașate de reclamantă în dovedirea prestării efective a serviciilor PSI achiziționate prin contractul nr. x/30.01.2004, nu rezultă că lucrările menționate, locațiile arătate și intervalele de timp indicate corespund prestării serviciilor la care societatea prestatoare s-a obligat, în condițiile în care în contract nu sunt detaliate suprastructurile reprezentate de platforme și domeniul portuar (elementele din domeniul portuar în privința cărora urma să fie executate serviciile achiziționate), iar activitățile menționate în art. 1.1 nu sunt identificate și nici planificate cu exactitate. Înalta Curtea subliniază că examinarea situației de fapt nu este atributul instanței de recurs, motiv pentru care constatările primei instanței referitoare la realitatea și necesitatea prestării serviciilor PSI achiziționate de societate în temeiul contractului nr. x/30.01.2004 nu pot fi cenzurate în acest cadru procesual. Având în vedere această constatare a primei instanțe, Curtea reține că, în mod corect, s-a apreciat că organul fiscal a stabilit în mod legal caracterul nedeductibil al cheltuielilor efectuate pentru serviciile PSI aferente contractului nr. x/30.01.2004.

Cât privește soluția definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2017, invocată de recurenta-reclamantă în susținerea prestării serviciilor de către F. S.R.L., Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a reținut că soluția pronunțată nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, întrucât pe de o parte în cadrul dosarului nr. x/2017 instanța nu a fost învestită cu analiza realității prestării serviciilor, iar pe de altă parte că factura fiscală invocată privea o altă perioada decât cea care formează obiectul prezentei cauze (factura fiscală invocată în cadrul dosarului nr. x/2017 avea ca obiect servicii prestate în perioada 10.03.2017-13.04.2017).

În privința taxei pe valoare adăugată aferentă serviciilor PSI în temeiul convenția nr. 3748/30.01.2004 încheiată cu societatea F. S.R.L., Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. (3) și art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, art. 297 alin. (4) Legea nr. 227/2015.

Astfel, în mod corect, prima instanța a stabilit pe baza situației de fapt descrise în precedent și care nu poate fi cenzurată în acest cadru procesual, că serviciile PSI achiziționate în temeiul contractului nr. x/30.01.2004 nu sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale recurentei-reclamante (din analiza pe care prima instanță a efectuat-o în privința contractului PSI nr. x/30.01.2004, cu ocazia stabilirii situației de fapt, a rezultat că obligația legală a societății recurente prevăzută de Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, a fost îndeplinită prin încheierea acestei convenții, astfel că încheierea convenției nr. 3748/30.01.2004 pentru același tip de servicii PSI, fără identificarea expresă a suprastructurilor reprezentate de platforme și domeniul portuar în privința cărora urma să fie prestate serviciile, nu poate fi apreciată ca fiind făcută pentru achiziționarea de servicii destinate utilizării în scopul operațiunilor taxabile ale recurentei), iar prestarea efectivă a acestora de către societatea F. S.R.L. nu a rezultat din probele administrate în cauză.

Referitor la cheltuielile cu lucrările de reparații efectuate în zona administrativă B. închiriată societății C. S.R.L. și la platforma portuară închiriată societății D., Înalta Curte reține următoarele:

În privința caracterului deductibil al cheltuielilor cu lucrările de reparații efectuate de societatea A. S.R.L. în perioada 01.01.2012-31.12.2016, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. f) și m) din Lega nr. 571/2003 și art. 25 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 227/2015.

Astfel, prima instanță a constatat, în urma examinării situației de fapt prin prisma probelor administrate, că potrivit contractelor de închiriere încheiate de societatea recurentă cu societățile C. S.R.L. și D. S.R.L., în calitate de locatari, lucrările de reparații curente și întreținere a zonelor portuare (lucrări ce au fost efectuate de recurentă) erau în sarcina acestor societăți. Înalta Curtea subliniază că examinarea situației de fapt nu este atributul instanței de recurs, motiv pentru care constatările primei instanței referitoare la titularul obligației de executare a lucrărilor de reparații la zonele portuare închiriate, nu pot fi cenzurate în acest cadru procesual. Având în vedere această constatare a primei instanțe, Curtea reține că, în mod corect, s-a apreciat că organul fiscal a stabilit în mod legal caracterul nedeductibil al cheltuielilor cu lucrările de reparații efectuate de A. la zonele portuare închiriate, având în vedere că aceste cheltuieli nu au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile de către societatea recurentă.

Cât privește susținerile recurentei-reclamante în sensul că aceste cheltuieli cu reparația bunurilor închiriate sunt incluse în tarifele de închiriere, Curtea reține că nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, având în vedere că societatea le-a evidențiat în contabilitate la capitolul cheltuieli. Or, contravaloarea acestor cheltuieli ce se recuperează de la locatari, ar fi trebui evidențiată în contabilitate la capitolul venituri, iar nu la capitolul cheltuieli deductibile, cum în mod eronat, le-a evidențiat recurenta-reclamanta.

În privința taxei pe valoare adăugată aferentă cheltuielilor cu reparațiile efectuate de A., Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. (3) și art. 145 alin. (2) din Legea nr 571/2003, art. 297 alin. (4) Legea nr. 227/2015.

Astfel, în mod corect, prima instanța a stabilit pe baza situației de fapt descrise în precedent și care nu poate fi cenzurată în acest cadru procesual, că achiziția de lucrări de reparații aferente zonelor portuare închiriate nu sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile (din analiza pe care prima instanță a efectuat în privința contractelor de închiriere încheiate de recurenta-reclamantă cu societățile C. S.R.L. și D. S.R.L., cu ocazia stabiliri situației de fapt, a rezultat că obligația efectuării lucrărilor de întreținere și de reparații curente a fost stabilită în sarcina locatarilor, astfel că achiziționarea de către recurentă, în calitatea sa de locator, a acestor servicii de la A. nu poate fi apreciată ca fiind în scopul operațiunilor sale taxabile).

În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este incident în cauză.

Înalta Curte reține că, între prezenta cauză și dosarul nr. x/2018 nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, în sensul art. 430 și art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și nici identitate de părți, în sensul ar. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, în timp ce dosarul nr. x/2018 are ca obiect o acțiune în răspundere contractuală, formulată de recurenta-reclamantă în contradictoriu cu societatea E. S.A., privind debitul în cuantum de 2.593.041,32 RON reprezentând contravaloarea prestațiilor realizate cu macaraua plutitoare de 100 tf și remorcherul de 300 C. pen., prezenta cauză are ca obiect anulare acte administrative fiscale în ceea ce privește impozitul pe profit suplimentar în cuantum de 359.048 RON și taxă pe valoare adăugată în cuantum de 307.182 RON, (obligații fiscale aferente serviciilor de staționare pentru macarcaua plutitoare prestate în favoarea E. S.A., în anul 2014) și este formulată de recurenta-reclamantă în contradictoriu cu ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,

Prin urmare, Înalta Curte reține că cele două cauze privesc raporturi juridice distincte, supuse unui regim juridic propriu (dosarul nr. x/2018 privește raporturile de drept privat dintre CN Administrația Porturilor Maritime Sa și societatea E. S.A., iar prezentul dosar privește raporturile de drept fiscal dintre CN Administrația Porturilor Maritime S.A. și ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor), astfel că dezlegările instanței de judecată din cadrul dosarului nr. x/2018 cu privire la modalitatea de calcul a sumelor datorate de societatea E. S.A., chestiune litigioasă analizată din perspectiva regulilor de drept civil, nu se impun cu autoritate de lucru judecat în ceea ce privește dreptul organelor fiscale de a stabili obligații fiscale suplimentare, prin raportare la normele specifice de drept fiscal.

În baza art. 453 C. proc. civ., Curtea, având în vedere că recurenta-reclamantă a căzut în pretenții, va respinge cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A Constanța împotriva sentinței civile nr. 88 din data de 07 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva sentinței civile nr. 88 din data de 07 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.