ÎCCJ, decizie (scj.ro #230261)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Condițiile desfășurării activității didactice în cadrul unei unități sanitare. Neîndeplinirea cerinței cumulului de funcții. Inexistența unui raport contractual de muncă între cadrul medical universitar și unitatea sanitară

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

prejudiciu moral

instituție de învățământ superior

activitate didactică universitară

personal didactic integrat

contract individual de muncă

C.civ., art. 1349, art. 1357, art. 72, art. 252 – 253

Legea nr. 95/2006, art. 165

Metodologia aprobată prin Ordinul M.S. nr. 140/2007, art. 35, art. 36

Metodologia aprobată prin Ordinul M.S. nr. 869/2015

[1]

, art. 27

Ordinul nr. 870/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind timpul de muncă, organizarea și efectuarea gărzilor în unitățile publice din sectorul sanitar, art. 20

Din conținutul prevederilor

art. 35 și ale art. 36 din

Metodologia din 26.01.2027,

aprobată prin Ordinul M.S. nr. 140/2007  și

ale

art. 27 alin. 1 și alin. 2 din Metodologia din 09.07.2015, aprobată prin Ordinul M.S. nr. 869/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. 5 și 6

din

Regulamentul privind timpul de muncă, organizarea și efectuarea gărzilor în unitățile publice din sectorul sanitar, aprobat prin Ordinul M.S. nr. 870/2004,

reiese că

desfășurarea activității didactice universitare de către medici în unitățile sanitare este condiționată de existența unui contract de muncă încheiat de aceștia cu unitatea spitalicească, fiind prevăzută expres cerința cumulului de funcții.

Astfel,

în lipsa încadrării clinice medicale, respectiv a unui contract de muncă încheiat cu unitatea spitalicească, în calitate de semnatar al contractului de colaborare încheiat cu unitatea de învățământ superior, un cadru didactic universitar nu îndeplinește condițiile pentru alocarea în cadrul spitalului a unui spațiu adecvat desfășurării activității didactice și, pe cale de consecință, pentru repartizarea unor grupe de studenți în vederea instruirii lor practice.

Prin urmare, în considerarea dispozițiilor legale menționate anterior, dată fiind lipsa îndeplinirii condiției legale a cumulului de funcții (clinică și didactică) în ceea ce o privește pe partea reclamantă, instanța în mod corect a apreciat că aceasta nu putea exercita în aceste condiții, în cadrul unității spitalicești, o activitate de instruire practică, nefiind vorba în acest caz, de obstrucționarea activității specifice funcției deținute de parte.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1111 din 15 mai 2025

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 8.07.2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Institutul B. și C., obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 485.000 lei, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității și reputației sale, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. art. 72, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357, art. 1382 și ale art. 1391 C.civ.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, față de inexistența identității între pârât și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Aceleași apărări au fost formulate prin întâmpinare de către pârâtul Institutul B.

Prin încheierea de ședință din 27.10.2020, Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea unei secții civile din cadrul Tribunalului București.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 200 din 17.02.2023, Tribunalul  București - Secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Institutul B., ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Institutul B. și C., ca neîntemeiată. A obligat reclamanta la plata către pârâtul C. a sumei de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 537A din 10.05.2024, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 200/2023 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Institutul B. și C. A obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatului-pârât C. cheltuieli de judecată în valoare de 8.875,91 lei, reprezentând onorariu avocat.

Recursul

Împotriva deciziei nr. 537A/2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A.

Ulterior expunerii situației de fapt a cauzei și a parcursului procesual al acesteia, prin motive de recurs circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 35 si art. 36 din cadrul Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 140/2007 emis de Ministrul Sănătății, precum și pe cele ale art. 27 alin. 1 din cadrul Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 869/2015 eliberat de același ministru.

A arătat că prin metodologia din anul 2007 a fost reglementată modalitatea de colaborare între spitale și instituțiile de învățământ superior medical, respectiv unitățile de învățământ medical. Conform art. 27 alin. 1 din metodologia din 2015 „Personalul didactic medico-farmaceutic de la catedrele/disciplinele care funcționează în unitățile sanitare beneficiază de încadrare prin cumul de funcții cu jumătate de normă în respectiva unitate sanitară în limita posturilor normate, vacante și bugetate existente în statele de funcții ale acestora.”

Față de aspectul reținut de instanța de apel, în sensul că, în lipsa raportului contractual între reclamantă și intimatul Institutul B., acesta nu era obligat să îi asigure condițiile de lucru cu studenții, recurenta a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă acoperirea daunelor morale aduse onoarei, demnității și reputației sale, ca urmare a conduitei abuzive și a nelegalității acțiunilor directe și indirecte ale pârâților, iar nu angajarea răspunderii lor civile delictuale pentru refuzul de a-i amenaja un birou în incinta spitalului.

Recurenta a afirmat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale privind cumulul de funcții menționat în cele două metodologii, care nu pot sta la baza interzicerii exercitării activității sale didactice în cadrul Institutului B. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere o astfel de interpretare, atunci ar fi condiționat în mod expres obținerea încadrării didactice (în cazul său, pe postul de șef de lucrări) de existența unui post de medic specialist în cadrul spitalului. Or, în legislație, nu este prevăzută o asemenea obligativitate, respectiv încadrarea prealabilă a cadrului didactic, pe bază de contract, într-o unitate spitalicească.

Făcând referire la dispozițiile art. 27 alin. 1 din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 869/2015 al Ministrului Sănătății, recurenta a specificat că termenul „beneficiază” din cuprinsul acestora semnifică, potrivit regulilor de interpretare logico-gramaticală a normei juridice, faptul „de a se bucura de un drept”. În opinia sa, această normă nu interzice efectuarea activității didactice în lipsa unei încadrări clinice, ci acordă dreptul cumulului de funcții, anume desfășurarea lor în mod concomitent.

În lipsa unei formulări imperative cu privire la existența cumulului de funcții, a apreciat că se impunea a fi respectat dreptul salariatului de a nu fi încadrat pe două posturi, cu atât mai mult cu cât în contractele de muncă încheiate cu intimatul Institutul B., respectiv cu Universitatea D., nu era prevăzută o asemenea obligație, ca o condiție a executării sarcinilor de serviciu.

Recurenta a afirmat că instanța de apel a legitimat abuzurile intimaților prin interpretarea greșită a dispozițiilor legale prevăzute în cele două metodologii, referitoare la cumulul de funcții, interpretare care nu poate fi acceptată, întrucât adaugă la lege, fiind contrar principiului autorității legii și separației puterilor în stat.

A menționat că la art. 5 lit. a, b și c din contractul de colaborare încheiat între intimatul Institutul B. și Universitatea D. s-a stipulat că spitalul se obligă să asigure baza materială necesară instruirii practice a cursanților, să stabilească/asigure modalitățile și factorii ce contribuie la asigurarea calității instruirii clinice a acestora, precum și să desemneze persoana care coordonează instruirea lor clinică în cadrul Institutului.

A precizat că activitatea didactică aferentă disciplinei boli infecțioase nu se desfășoară la Universitatea D., ci numai în spital, iar șeful acestei materii era intimatul C.

A arătat că prevederile contractuale amintite leagă indisolubil Universitatea D. de Institutul B. , astfel că nu se poate reține că acest intimat nu a avut obligația legală de a o susține în exercitarea activității didactice, în ipoteza încetării raportului de muncă cu spitalul.

Recurenta a afirmat că o asemenea interpretare este nelegală, câtă vreme intimatul avea o obligația de a-i permite desfășurarea în incinta sa a activității didactice, Institutul având atribuții clare cu privire la desfășurarea activității didactice de către cadrele universitare ale Universitatea D.

De asemenea, a susținut că nu a fost hărțuită de angajatorul U.M.F. Carol Davila, astfel cum a lăsat să se înțeleagă instanța de fond și cum a reținut curtea de apel, ci de către intimați, care au făcut tot posibilul să o înlăture din activitatea didactică și clinică.

Față de faptul că Universitatea D. nu i-a suspendat contractul de muncă, a considerat că își putea exercita activitatea didactică în cadrul Institutului B.

Recurenta a menționat că legiuitorul nu a anticipat existența ipotezei în care unui cadru didactic care trebuie să își desfășoare activitatea didactică în spital i se poate refuza alocarea unei grupe de studenți. Totodată, a subliniat că această situație este imputabilă intimaților, care, după încetarea nelegală a raportului de muncă cu spitalul au refuzat cu obstinație, în pofida numeroaselor sale solicitări, să-i permită desfășurarea activității didactice aferente postului de șef de lucrări.

Deși instanța de apel a reținut responsabilitatea intimatului C. de a-i aloca o grupă de studenți, a concluzionat, fără a indica factorii considerați determinați, că nerepartizarea acesteia nu reprezintă o faptă culpabilă.

Recurenta a învederat că intimatul Institutul B. avea obligația să-i asigure condițiile pentru a-și desfășura activitatea didactică în spital (constând în cursuri și lucrări practice cu studenții și medicii rezidenți, iar nu activitate medicală/clinică la patul pacientului), însă, aceștia au făcut tot posibilul să o determine să renunțe și la această activitate, scopul acțiunii lor fiind acela de a o umili și marginaliza deoarece a contestat decizia de concediere.

Referitor la aspectul reținut de instanța de apel, în sensul că, prin adresa nr. 11/19.11.2018 emisă de Universitatea D. i s-a adus la cunoștință motivul nerepartizării grupelor de studenți pentru instruirea practică, a precizat că activitatea sa era indisolubil legată de partea practică pe care nu a putut să o mai desfășoare în cadrul Institutului B. ca urmare a abuzului de funcții al intimatului C., de manager al Institutului B., dar și de șef al disciplinei boli infecțioase 1 din cadrul universității.

Recurenta a invocat interpretarea eronată de către instanța de apel a prevederilor Metodologiei aprobate prin OMS nr. 869/2015, dar și ale Metodologiei aprobată prin OMS nr. 140/2007 și a contestat aspectele reținute de Universitatea D. în adresa nr. 11/19.11.2018 emisă de Universitatea D.

De asemenea, a făcut referire la răspunsurile la interogatoriu ale intimatului Institutul B., prin care a recunoscut în mod indirect că au existat alți medici care au desfășurat activitate medicală în cadrul Institutului, fără a avea un raport de muncă încheiat cu acesta.

Față de interpretarea eronată a textelor de lege, a arătat că instanța de apel a respins faptele culpabile expuse în faza apelului, respectiv excluderea sa din Comisia de susținere a lucrărilor de licență în perioada 14-21.09.2018, dispusă ca urmare a solicitării exprese a intimatului C., în calitate de șef al disciplinei boli infecțioase din cadrul Institutului B.; repartizarea de către intimatul C. a unor serii de studenți începând cu anul universitar 2020-2021, ca urmare a inițierii litigiului; întocmirea unor fișe de pontaj cu zero ore efectuate în perioada martie - iulie 2019, semnate personal de intimatul C., în calitate de șef de disciplină în cadrul disciplinei boli infecțioase; denigrarea sa în rândul cadrelor medicale din Institut și a colaboratorilor Universitatea D., dovedită prin depoziția martorului X. și interogatoriul intimatului C.; interzicerea accesului în Secția boli infecțioase a Institutului, impusă de intimatul C., în calitate de manager al acestuia, imediat după prezentarea demisiei din funcția de medic specialist (aspect neanalizat de instanța de apel, care nu a examinat nici notificarea nr. 5819 din 20.05.2020 transmisă de Institut, cu referire la interzicerea accesului său în perimetrul instituției).

Recurenta a susținut că din ansamblul probatoriu se putea reține că intimații au săvârșit „un conglomerat de fapte ilicite”, începând cu 18.07.2018 (data concedierii sale nelegale din postul de medic specialist), faptele intimatului Institutul B. neputând fi izolate de faptele intimatului C., fiind de notorietate că acesta este unul dintre decidenții importanți ai Institutului, având calitatea de șef al disciplinei boli infecțioase din cadrul Universitatea D.

Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 23.01.2025, intimatul B. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C.proc.civ., susținând că acestea vizează aspecte care nu au legătură cu prevederile legale evocate în cererea de recurs sau cu modalitatea lor de interpretare de către instanța de apel. În subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției de nulitate și precizând că prin motivele de recurs, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a afirmat că instanța de apel a interpretat greșit prevederile legale referitoare la cumulul de funcții, cuprinse în Metodologia din 9 iulie 2015, aprobata prin OMS nr. 869/2015, dar și în Metodologia din 26 noiembrie 2007, aprobata prin OMS nr. 140/2007.

Intimatul-pârât C. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C.proc.civ., susținând că acestea reprezintă reiterări ale motivelor de apel. Pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În esență, prin motive de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva interpretării greșite a dispozițiilor art. 35 si ale art. 36 din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 140/2007 emis de Ministrul Sănătății, precum și a celor prevăzute de art. 27 alin. 1 din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 869/2015 eliberat de același ministru.

Concret, recurenta a afirmat că norma stipulată la art. 27 alin. 1 al acestei din urmă metodologii nu prevede obligativitatea cumulului funcției didactice și clinice, ca o condiție pentru exercitarea sarcinilor de serviciu.

Recurenta a mai criticat ignorarea de către instanța de apel a obligației intimatului Institutul B., inserate la art. 5 lit. c din contractul de colaborare încheiat între această instituție și Universitatea D., care prevedea asigurarea bazei materiale necesare instruirii practice a cursanților, a unui spațiu adecvat desfășurării activității sale universitare în cadrul spitalului, precum și conduita intimatului C., apreciată a fi abuzivă și discriminatorie în raport cu alte cadre didactice ale Universității D. și cauzatoare de prejudicii onoarei, demnității și reputației sale profesionale.

Examinate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., criticile nu sunt fondate.

Metodologia din 26.01.2007 în baza căreia se realizează colaborarea între spitale și instituțiile de învățământ superior medical, respectiv unitățile de învățământ medical, aprobată prin OMS nr. 140/2007 prevede, la art. 35, că „Personalul didactic din învățământul superior medical și farmaceutic desfășoară activitate integrată prin cumul de funcții, în baza unui contract individual de muncă cu jumătate de normă, în unitățile sanitare unde funcționează catedra sau disciplina didactică”. Totodată, art. 36 din metodologie stipulează că, „În cadrul activității de integrare clinică, personalul prevăzut la art. 35 asigură activitatea curentă în cursul dimineții și gărzii, pe lângă atribuțiile funcției didactice primind din partea unității sanitare drepturile salariale aferente contractului individual de muncă prin cumul de funcții cu jumătate de normă, cu excepția rezidenților.”

Conform art. 27 alin. 1 din Metodologia din 09.07.2015 privind organizarea concursurilor de ocupare a posturilor de medic, medic dentist, farmacist, biolog, biochimist și chimist din unitățile sanitare publice, a funcțiilor de șef de secție, șef de laborator și șef de compartiment din unitățile sanitare publice fără paturi, respectiv a funcției de farmacist-șef în unitățile sanitare publice cu paturi, aprobată prin OMS nr. 869/2015, „Personalul didactic medico-farmaceutic de la catedrele/disciplinele care funcționează în unitățile sanitare beneficiază de încadrare prin cumul de funcții cu jumătate de normă în respectiva unitate sanitară, în limita posturilor normate, vacante și bugetate existente în statele de funcții ale acestora”.  (alin. 2) „Colaborarea dintre spitale și instituțiile de învățământ superior medical, respectiv unitățile de învățământ medical, se desfășoară pe bază de contract, încheiat conform metodologiei aprobate prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului educației și cercetării.”

Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 20 alin. 5 din Regulamentul privind timpul de muncă, organizarea și efectuarea gărzilor în unitățile publice din sectorul sanitar, aprobat prin OMS nr. 870/2004, conform căruia „Medicii și farmaciștii pot desfășura activitate integrată prin cumul de funcții în spitale, institute și centre medicale clinice, centre de diagnostic și tratament, laboratoare și cabinete medicale, farmacii cu circuit deschis și circuit închis, direcții de sănătate publică, unități de cercetare științifică medicală sau farmaceutică, agreate de instituțiile de învățământ superior cu profil medico-farmaceutic uman”.

Art.20 alin. 6 din Regulament prevede că „integrarea clinică, prin cumul de funcții cu jumătate de normă, a medicilor și farmaciștilor în unități publice din sectorul sanitar se stabilește de conducerea fiecărei unități sanitare cu personalitate juridică, în limita posturilor normate și a necesarului de servicii medicale și universitare și se avizează de Ministerul Sănătății”.

Potrivit art. 165 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, „În spital, în ambulatoriile de specialitate sau în alte unități, după caz, se pot desfășura și activități de învățământ medico-farmaceutic, postliceal, universitar și postuniversitar, precum și activități de cercetare științifică medicală. Aceste activități se desfășoară sub îndrumarea personalului didactic integrat. Activitățile de învățământ și cercetare vor fi astfel organizate încât să consolideze calitatea actului medical, cu respectarea drepturilor pacienților, a eticii și deontologiei medicale.” Conform alin. 2 al aceluiași articol „Colaborarea dintre spitale și instituțiile de învățământ superior medical, respectiv unitățile de învățământ medical, se desfășoară pe bază de contract, încheiat conform metodologiei aprobate prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului educației și cercetării.”

Raportând normele legale enunțate la criticile recurentei, Înalta Curte remarcă, sub un prim aspect, că ipoteza examinată în cauză presupune încheierea unui contract de colaborare interinstituțional între instituția de învățământ superior și unitatea medicală, care are obligația de a asigura furnizarea serviciilor de instruire și formare clinică, de natură să creeze condițiile necesare formării profesionale practice și complete a cursanților instituțiilor de învățământ superior cu profil medico-farmaceutic uman. Acest raport juridic contractual vizează, exclusiv, unitatea spitalicească acreditată și autorizată conform legii și instituția de învățământ superior, nefiind asumată o obligație directă a spitalului față de personalul didactic al universității de a permite accesul în spațiile clinice în condițiile în care acesta  poate preda doar dacă desfășoară activitate integrată prin cumul de funcții, în baza unui contract individual de muncă cu jumătate de normă, în unitățile sanitare unde funcționează catedra sau disciplina didactică.

Așadar, desfășurarea activității didactice universitare de către medici în unitățile sanitare este condiționată de existența unui contract de muncă încheiat de aceștia cu unitatea spitalicească, o asemenea prevedere fiind expres inserată și în art. 4 lit. l din contractul de colaborare pentru desfășurarea activităților de învățământ medico-farmaceutic, universitar și postuniversitar în spitale nr. 10687/01.10.2018, încheiat între intimatul B. și Universitatea D.

În cauză, astfel cum corect a remarcat curtea de apel (și cum a afirmat însăși recurenta în cererea de chemare în judecată), contractul individual de muncă al acesteia, înregistrat sub nr. 3/2010 și încheiat pe durată nedeterminată cu Institutul B., a încetat la 17 iulie 2018, ca urmare a desfacerii sale din cauze disciplinare prin decizia de concediere din 17.07.2018.

Deși la 25.03.2020 recurenta a fost reintegrată în muncă, ca efect al sentinței civile nr. 1367 din 12.03.2019 a Tribunalului București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, rămase definitivă prin decizia civilă nr. 346 din 25.02.2020 a Curții de Apel București – Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, ulterior aceasta a demisionat din funcția de medic specialist deținută în cadrul Institutului B., pe fondul deteriorării relațiilor de serviciu cu intimatul.

Astfel cum s-a arătat, prin motivele de recurs recurenta a criticat modalitatea de interpretare de către curtea de apel a dispozițiilor  art. 35 si art. 36 din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 140/2007 emis de Ministrul Sănătății, precum și a celor prevăzute de art. 27 alin. 1 din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 869/2015 eliberat de același ministru, susținând că nu era necesar cumulul de funcții (clinică și didactică) pentru exercitarea activității în cadrul Universității D., o apreciere contrară adăugând la lege și înfrângând principiul autorității legii și separației puterilor în stat.

O asemenea critică este nefondată în contextul în care normele metodologiilor menționate, precum și cele ale art. 20 alin. 5 și 6 din Regulamentul privind timpul de muncă, organizarea și efectuarea gărzilor în unitățile publice din sectorul sanitar, aprobat prin Ordin MS nr.870/2004, prevăd expres cumulul de funcții, condiționând desfășurarea activității universitare în unitățile spitalicești numai de către personalul didactic integrat, deținător al unui contract individual de muncă cu jumătate de normă încheiat cu unitățile sanitare unde funcționează catedra sau disciplina didactică.

În lipsa unei încadrări clinice medicale/a unui contract de muncă încheiat cu B., în calitate de semnatar al contractului de colaborare încheiat cu Universitatea D., se constată că în mod justificat a reținut curtea de apel că recurenta nu îndeplinea condițiile pentru alocarea în cadrul spitalului a unui spațiu adecvat desfășurării activității didactice, și, pe cale de consecință, pentru repartizarea unor grupe de studenți în vederea instruirii lor practice. Împrejurarea că recurenta nu a mai putut desfășura activitate didactică nu îi este imputabilă unității spitalicești, ci angajatorului acesteia, Universitatea D., care, în baza contractului de muncă încheiat între părți, era ținut să adapteze condițiile de executare, în vederea prestării  muncii de către propriul  angajat, în situația în care nu s-a mai putut asigura integrarea clinică.

Deși recurenta a invocat în sprijinul afirmațiilor sale existența unei cutume/derogări de la regulă în privința altor cadre medicale, care nu aveau raport de muncă valid cu spitalul, curtea de apel a reținut că acest aspect nu are relevanță în conturarea faptei ilicite a intimaților, de vreme ce cutuma nu poate fundamenta, din punct de vedere legal, exercitarea unei activități practice clinice integrate, în lipsa unui contract individual de muncă, potrivit normelor legale antemenționate.

Față de această împrejurare și în considerarea dispozițiilor art. 35 si art. 36 din Metodologia aprobată prin OMS nr. 140/2007 emis de Ministrul Sănătății, dar și ale art. 27 alin. 1 din Metodologia aprobată prin OMS nr. 869/2015, este nefondată critica recurentei prin care a reclamat obstrucționarea exercitării activității specifice funcției de șef de lucrări deținute în cadrul Universitatea D., în lipsa îndeplinirii condiției legale a cumulului de funcții (clinică și didactică) prevăzută expres de normele menționate.

Evaluând probațiunea administrată și examinând criticile din apel ale recurentei, care au vizat conduita ilicită a intimaților, constând în nerepartizarea grupelor de studenți, contrar susținerilor acesteia prin care a invocat neargumentarea acestui considerent, respectiv omisiunea instanței de apel de a indica factorii apreciați determinanți în această ipoteză, în cuprinsul considerentelor se consemnează că activitatea practică a recurentei, de instruire clinică a studenților în cadrul Institutului B. nu s-a putut realiza efectiv în perioada iulie 2018 – martie 2020, ca urmare a inexistenței unui raport de muncă cu spitalul, acesta fiind și motivul nerepartizării grupelor de studenți în anii universitari 2018/2019 și 2019/2020.

Curtea a mai arătat că, în lipsa derulării unui raport contractual de muncă în perioada menționată, în conformitate cu dispozițiile art. 35 si art. 36 din Metodologia aprobată prin OMS nr. 140/2007 și cu cele ale art. 27 alin. 1 din Metodologia aprobate prin OMS nr. 869/2015, recurenta nu putea exercita în cadrul Institutului B. activitate de instruire practică, întrucât nu avea integrare clinică, și nu îndeplinea, din acest motiv, condiția legală a cumulului de funcții prevăzut de cele două metodologii.

În aceste condiții, curtea a apreciat că nu se decelează o împiedicare a efectuării activității didactice practice de către recurentă în cadrul spitalului, față de existența unei realități obiective, rezultate din desfacerea contractului individual de muncă, care și-a produs efectele în perioada vizată, iulie 2018-februarie 2020.

Ca atare, nu se impunea punerea la dispoziția recurentei a bazei materiale necesare instruirii practice a studenților, cu atât mai mult cu cât actul juridic de care aceasta s-a prevalat, anume contractul de colaborare nr. 10687/2018, a reglementat, exclusiv, relațiile contractuale dintre Institutul B. și Universitatea D. cu privire la stabilirea modalității de instruire practică a studenților și asigurarea condițiilor necesare acestei activități didactice.

Astfel cum s-a menționat anterior, imposibilitatea prestării unei activități didactice în executarea contractului de muncă încheiat cu unitatea de învățământ superior nu constituie o faptă ilicită a unității spitalicești, care a respectat metodologia ce reglementează activitatea integrată, ci o eventuală culpă a angajatorului care, în condițiile în care acest criteriu nu mai putea fi îndeplinit și a optat pentru continuarea contractului, trebuia să ofere cadrului didactic condiții adecvate de desfășurare a muncii.

Nefondată este și critica recurentei ce a vizat respingerea de către instanța de apel a motivului prin care s-a reclamat săvârșirea de către intimați a unui „conglomerat de fapte ilicite”, începând cu data de 18.07.2018, aceasta susținând că analiza probatoriului dovedește că faptele au fost comise cu intenția de a o vătăma.

Înalta Curte reține că, prin critica astfel formulată, recurenta invocă argumente rezultate din interpretarea probelor, astfel cum au fost administrate în fața instanțelor devolutive.

Or, modalitatea de evaluare a probatoriului de către instanța de apel nu poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului, raportat la dispozițiile imperative ale art. 488 alin.1 C.proc.civ., care limitează obiectul acestuia la examinarea motivelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Înalta Curte urmează a valida concluzia instanței de apel, în sensul inexistenței vreunei fapte ilicite în sarcina intimaților, care, fundamentată fiind pe probațiunea administrată (înscrisuri, depoziții de martori), nu a decelat denigrarea reputației recurentei sau atingerea onoarei și demnității sale, în cauză nefiind identificate rezerve în interacțiune din partea personalului medical al spitalului, cercetarea sa disciplinară, urmată de desfacerea contractului individual de muncă fiind inițiată de Institutul B. ca urmare a încălcării unor dispoziții legale referitoare la secretul profesional.

Deși curtea a constatat o suprapunere a acestui diferend peste perioada desfășurării litigiului derulat între părți, ce a avut ca obiect contestarea deciziei de concediere emise de Institut, instanța de apel a specificat că o asemenea chestiune nu este de natură să contureze caracterul ilicit al acțiunilor imputate intimaților, fiind la latitudinea angajatorului sesizarea/rezolvarea problemelor de etică și deontologie profesională a medicilor în cazul existenței unor suspiciuni rezonabile privitoare la exercitarea activității.

Or, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se impune existența unei fapte ilicite (o acțiune/inacțiune care încalcă legea sau drepturile altuia), a unui prejudiciu (rezultatul negativ suferit de victimă, material și/sau moral), a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu (prejudiciul să fie consecința directă a faptei) și a vinovăției autorului, sub forma intenției sau a

culpei

autorului. În lipsa constatării faptelor ilicite reclamate, în mod justificat curtea de apel a procedat la respingerea apelului reclamantei. De altfel, instanța a reținut că, cel puțin pentru anii universitari 2021/2022, 2022/2023, recurenta a continuat activitatea universitară în cadrul Universitatea D., prin activități de curs pentru studenți, la disciplina boli infecțioase, ceea ce infirmă conduita ilicită a pârâților.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. 1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr.537A/2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția  a IV-a civilă.

[1]

Notă:  Ordinul nr. 869/2015 pentru aprobarea metodologiilor privind organizarea și desfășurarea concursurilor de ocupare a posturilor de medic, medic dentist, farmacist, biolog, biochimist și chimist din unitățile sanitare publice, precum și a funcțiilor de șef de secție, șef de laborator și șef de compartiment din unitățile sanitare fără paturi, respectiv a funcției de farmacist-șef în unitățile sanitare publice cu paturi a fost abrogat prin art. 5 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 166/2023 pentru aprobarea metodologiilor privind organizarea și desfășurarea concursurilor de ocupare a posturilor vacante și temporar vacante de medic, medic stomatolog, farmacist, biolog, biochimist și chimist din unitățile sanitare publice sau din direcțiile de sănătate publică, precum și a funcțiilor de șef de secție, șef de laborator și șef de compartiment din unitățile sanitare fără paturi sau din direcțiile de sănătate publică, respectiv a funcției de farmacist-șef în unitățile sanitare publice cu paturi, publicat în M. Of. nr. 68 din 26 ianuarie 2023