Decizia nr. 5 din 28 februarie 2017

Decizia nr. 5 din 28 februarie 2017

28 februarie 2017

27 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 5/2017 Dosar nr. 4087/1/2016

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 254 din 12/04/2017

Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Silvia Cerbu – judecător la Secţia penală

Ionuţ Matei – judecător la Secţia penală

Ioana Alina Ilie – judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş – judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan – judecător la Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie – judecător la Secţia penală

Daniel Grădinaru – judecător la Secţia penală

Lentina Şerban – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 4.318/118/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau este considerată funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal persoana fizică acţionând în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare, prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce.”

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 4.087/1/2016/HP/P este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27

5

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Claudia Nicoleta Nedelea, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Silvia Cerbu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 4.087/1/2016 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, precum şi de către Direcţia legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 7 februarie 2016 a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu au transmis puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

La data de 17 ianuarie 2017, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.535/C/3026/III-5/2016 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar penal a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problemele de drept supuse dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a precizat că sesizarea Curţii de Apel Constanţa este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate în sensul ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Problema de drept care ar avea caracter de noutate nu condiţionează soluţia ce s-ar pronunţa pe fondul cauzei, iar, privitor la chestiunea de drept care, într-adevăr, ar avea relevanţă pe fondul pricinii, consideră că deja a fost dezlegată printr-o decizie anterioară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Procurorul a arătat că în prezenta cauză instanţa de trimitere îşi justifică demersul, susţinând că situaţia pe care o expune ar fi diferită de situaţia care a format obiectul Deciziei nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât, în cauza de faţă, medicul şef de secţie ar avea încheiat cu spitalul un contract de administrare, contract care, în opinia instanţei de trimitere, ar avea natura juridică a unui contract de mandat, cu toate drepturile şi obligaţiile specifice, chiar dacă unele dintre ele se regăsesc şi în cadrul contractului de muncă.

Însă, în ceea ce priveşte condiţia privind legătura dintre lămurirea chestiunii de drept şi soluţia pe fondul cauzei, aşa cum a arătat, procurorul consideră că aceasta nu este îndeplinită în cauză, dată fiind şi manierea defectuoasă de formulare a întrebării de către instanţa de trimitere, prin care apreciază că mai degrabă se tinde la lămurirea unei situaţii particulare a cauzei, şi nu la interpretarea in abstracto a dispoziţiilor legale evocate.

De altfel, reprezentantul Ministerului Public a menţionat că în cazul medicului şef de secţie care a încheiat un contract de administrare în temeiul art. 185 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada desfăşurării acestui mandat nu sunt incidente dispoziţiile privind suspendarea de drept a contractului individual de muncă, o astfel de suspendare ar interveni exclusiv pe durata exercitării unei funcţii de manager sau a unei funcţii de conducere specifice comitetului director. Însă, potrivit art. 181 alin. (1) din aceeaşi lege, comitetul director este format din managerul spitalului, directorul medical şi directorul financiar-contabil, neregăsindu-se, aşadar, printre persoanele menţionate de lege şi medicul şef de secţie.

De asemenea, s-a precizat că la aceeaşi concluzie conduce şi interpretarea dispoziţiilor art. 185 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din care rezultă că şeful de secţie are ca atribuţii şi acordarea de îngrijiri medicale în cadrul secţiei pe care o conduce. Nu în ultimul rând, s-a arătat că aceeaşi concluzie reiese şi din interpretarea dispoziţiilor alin. (15) al articolului menţionat, cu privire la incompatibilităţi, din care rezultă că nu este incompatibilă cu funcţia de şef de secţie „exercitarea oricăror altor funcţii salarizate, nesalarizate sau/şi indemnizate” în aceeaşi unitate sanitară.

Aşadar, procurorul a menţionat că din textele de lege anterior menţionate, rezultă că pe perioada desfăşurării contractului de administrare nu se suspendă contractul de muncă. Situaţia particulară din prezenta cauză vizează împrejurarea că un astfel de contract de administrare s-a încheiat înainte de încheierea unui contract de muncă cu unitatea spitalicească, însă, consideră că, în ceea ce priveşte acest aspect, instanţa de trimitere trebuia să analizeze în ce măsură contractul de administrare poate fi sau nu asimilat unui contract de muncă, să evalueze clauzele contractuale şi, numai în urma unor astfel de verificări, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, s-a susţinut că inadmisibilitatea sesizării de faţă rezultă şi din faptul că situaţia de fapt surprinsă de instanţa de trimitere nu este identică cu cea care se desprinde în mod real din actele dosarului, astfel că, adresând întrebarea de faţă, în sesizarea Curţii de Apel Constanţa se menţionează că persoana fizică a acţionat în calitate de medic şef de secţie la un spital public. Or, în cauza dedusă prezentei judecăţi s-a reţinut în sarcina inculpatului comiterea infracţiunii de luare de mită în calitate de medic curant, membru în echipa operatorie care a efectuat intervenţia chirurgicală asupra pacientului, aşadar, nu în calitate de medic şef de secţie.

Mai mult, sub acest aspect, situaţia medicului a fost deja tranşată prin Decizia nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, iar instanţa de trimitere avea suficiente repere pentru a elucida cauza în considerentele deciziei menţionate.

În concluzie, procurorul a solicitat respingerea sesizării Curţii de Apel Constanţa, ca inadmisibilă.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 28 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.318/118/2015, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept:

„Este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau este considerată funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal persoana fizică acţionând în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare, prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce.”

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 72 din data de 22 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.318/118/2015 al Tribunalului Constanţa – Secţia penală, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sanctionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 289 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal şi a art. 76 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul M.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, în modalitatea primirii sumei de 2.500 lei de la denunţătorul D.I.

În baza art. 55 raportat la art. 66 şi art. 67 alin. (2) din Codul penal, a fost aplicată inculpatului M.M. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din Codul penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia de medic de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii) pe o durată de 1 an, a cărei executare începe la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 91 din Codul penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere, pe un termen de încercare de 2 ani stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) din Codul penal.

În baza art. 93 alin. (1) din Codul penal s-a impus inculpatului ca pe durata termenului de supraveghere stabilit să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din Codul penal s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii comunitare.

În baza art. 93 alin. (3) din Cod penal s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul să presteze o muncă neremunerată, în folosul comunităţii, în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” Constanţa sau în cadrul Căminului pentru persoane vârstnice din municipiul Constanţa, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, inculpatul nu poate presta această muncă, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare, numărul zilnic de ore urmând a fi stabilit conform legii de executare a pedepselor.

În baza art. 65 alin. (1) din Codul penal a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din Codul penal, care nu se execută decât în cazul revocării sau anulării beneficiului suspendării sub supraveghere.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 91 alin. (4) din Codul penal, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din Codul penal, în sensul că, dacă pe durata termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu execută obligaţiile impuse, se poate dispuse revocarea suspendării şi executarea pedepsei.

În baza art. 289 alin. (3) din Codul penal s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul M.M. a sumei de 2.000 lei, primită de acesta cu titlu de mită de la martorul denunţător D.I., la data de 5 decembrie 2014, şi totodată s-a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 289 alin. (3) din Codul penal cu privire la suma de 500 lei, găsită cu ocazia efectuării percheziţiei la data de 15 decembrie 2014 şi care a fost ridicată de la inculpat de către organele judiciare.

Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul M.M., la data de 17 noiembrie 2014, în calitate de medic primar şi şef al Secţiei clinice de chirurgie cardiovasculară din Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, a pretins suma de 3.000 lei de la denunţătorul D.I., condiţionând de remiterea acestei sume efectuarea unei operaţii chirurgicale pe cord de care depindea supravieţuirea pacientului. La data de 5 decembrie 2014 a primit de la denunţătorul D.I. suma de 2.000 lei în legătură cu îndeplinirea unor acte care intrau în atribuţiile sale de serviciu, respectiv efectuarea operaţiei chirurgicale asupra denunţătorului, iar la data de 15 decembrie 2014 a mai primit încă 1.000 lei, în acelaşi scop.

S-a mai reţinut că fapta inculpatului M.M., săvârşită în calitate de medic primar chirurg şi şef al Secţiei clinice de chirurgie cardiovasculară, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 289 alin. (1) din Codul penal, avându-se în vedere faptul că inculpatul are calitatea necesară prevăzută de lege, aceea de funcţionar public, în sensul art. 175 din Codul penal, întrucât era angajat cu contract de muncă pe o durată nedeterminată şi avea calitatea de şef secţie în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, unitate spitalicească din cadrul sistemului public de sănătate, aşa cum se stipulează în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/2014.

Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat apel Ministerul Public – Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa şi inculpatul M.M.

În cursul judecării cauzei în apel, apelantul inculpat, prin apărător ales, a invocat ca o chestiune prealabilă necesitatea de a lămuri calitatea sa de funcţionar public, prin raportare la Decizia nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât la momentul comiterii presupusei fapte avea calitatea de medic şef secţie la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, fiind sub puterea unui contract de mandat, şi nu a unui contract de muncă, ceea ce excedează deciziei menţionate şi conduce la concluzia că nu are calitatea de funcţionar public în înţelesul art. 175 alin. (1) din Codul penal, ci aceea de funcţionar asimilat în definiţia prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal, astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Prin urmare, apelantul inculpat a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (2) din Codul penal, iar în situaţia în care instanţa de apel ar considera că, în baza Deciziei nr. 26/2014 anterior menţionate, a legii şi a clauzelor contractului de administrare, interpretat în paralel cu un contract individual de muncă, nu poate fi lămurită chestiunea pusă în discuţie, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării acestei probleme de drept.

Instanţa de apel a apreciat că se impune dezlegarea de principiu a chestiunii de drept invocate privind încadrarea medicului ce îşi desfăşoară activitatea în baza contractului de administrare în categoria funcţionarilor publici prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în cea prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal, sens în care a admis cererea formulată de inculpatul M.M. şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 475-476 din Codul de procedură penală.

III. Punctul de vedere al procurorului şi al părţii asupra chestiunii de drept sesizate

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Inculpatul M.M., prin apărător, în susţinerea cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a arătat că nu se află în ipoteza luată în discuţie de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 26/2014, întrucât se află sub puterea unui contract de mandat, şi nu a unui contract de muncă, astfel că nu are calitatea de funcţionar public în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) din Codul penal, ci aceea de funcţionar asimilat în definiţia prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 308 alin. (2) din Codul penal.

IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Curtea de Apel Constanţa a apreciat că sesizarea este admisibilă, de lămurirea acestei chestiuni de drept depinzând, direct, încadrarea juridică ce urmează a fi reţinută de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte punctul de vedere al instanţei s-a precizat că există contradicţii între normele de drept penal şi nepenal aplicabile, referitor la conţinutul conceptului juridic de „funcţie publică” din art. 175 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal şi definit de prevederile art. 2-10 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Curtea de Apel Constanţa a apreciat că deciziile nr. 26/2014 şi nr. 19/2016 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală au avut ca premisă situaţia juridică a medicului încadrat cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, şi nu cu contract de administrare, care este apreciat în practica constantă a instanţelor de contencios administrativ şi civile ca având natura unui contract de mandat, cu drepturi şi obligaţii specifice, chiar dacă unele sunt caracteristice şi contractului de muncă.

Prin urmare, a considerat că datele concrete din speţa dedusă judecăţii, cu referire la tipul de contract de angajare a medicului în spitalul public (contract de administrare), excedează situaţiei premisă avută în vedere prin dispozitivul Deciziei nr. 26/2014, care menţionează expres contractul de muncă. Ca atare, instanţa a apreciat că de lămurirea chestiunii de drept anterior menţionată depinde încadrarea juridică ce urmează a fi reţinută în apel şi a constatat îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

V. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că medicul care are calitatea de şef de secţie în cadrul unui spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în baza contractului de administrare reglementat în art. 185 alin. (5) din aceeaşi lege, are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, chiar dacă nu a încheiat un contract individual de muncă pe o perioadă nedeterminată cu spitalul public în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce.

Opinia exprimată se întemeiază pe următoarele argumente:

a) Dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal includ în noţiunea de „funcţionar public” „persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: b) exercită (…) o funcţie publică de orice natură”.

Utilizarea de către legiuitor a expresiei „funcţie publică de orice natură” are, pe de o parte, rolul de a indica inexistenţa unei suprapuneri între noţiunea de „funcţie publică” în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal pentru a stabili sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale, iar, pe de altă parte, rolul de a nu limita categoria funcţionarilor publici prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal la funcţionarii publici prevăzuţi în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal poate fi conturată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcţii specifice în cadrul unui sistem public şi finanţarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcţia specifică. Criteriile menţionate se desprind atât din Decizia nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din 29 ianuarie 2014.

În raport cu primul criteriu, persoanele care exercită o funcţie specifică (medic sau medic şef de secţie) în cadrul sistemului public de sănătate sunt incluse în categoria funcţionarilor publici, în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În raport cu al doilea criteriu, persoanele care exercită o funcţie specifică în cadrul unei structuri finanţate din fonduri publice [spital public, organizat ca instituţie publică în temeiul art. 169 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare] sunt incluse în categoria funcţionarilor publici, în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Aşadar, funcţiile specifice din cadrul sistemului public de sănătate, exercitate în spitalele publice, ca instituţii publice, finanţate din fonduri publice, constituie „funcţii publice de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Medicul care are calitatea de şef de secţie în cadrul unui spital public exercită o funcţie specifică în sistemul public de sănătate, în cadrul unei structuri finanţate din fonduri publice, şi, în consecinţă, exercită o „funcţie publică de orice natură” în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Medicul care are calitatea de şef de secţie în cadrul unui spital public în baza contractului de administrare exercită cu titlu temporar (3 ani), cu o remuneraţie, funcţia publică, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

b) Prin Decizia nr. 26/2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Soluţia adoptată prin Decizia nr. 26/2014 este aplicabilă şi în cazul medicului şef de secţie din cadrul unui spital public, întrucât între „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate” şi medicul care are calitatea de şef de secţie în cadrul unui spital public în baza contractului de administrare nu există diferenţe de natură să justifice excluderea acestuia din urmă din sfera noţiunii de „funcţionar public” în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

În acest sens:

□ Spitalul public prevăzut în art. 163 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie o „unitate spitalicească din sistemul public de sănătate”, la care se referă dispozitivul Deciziei nr. 26/2014. În conformitate cu dispoziţiile art. 169 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, spitalele publice sunt organizate ca instituţii publice.

□ Similar cu contractul de muncă, contractul de administrare prevăzut în art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se încheie cu spitalul public. Unica deosebire dintre contractul de muncă şi contractul de administrare prevăzut în art. 185 alin. (5) din aceeaşi lege este reprezentată de durata contractului, în primul caz, nedeterminată, iar în al doilea caz, limitată la 3 ani (cu posibilitatea prelungirii). Această deosebire nu este însă de natură să influenţeze calitatea de funcţionar public, întrucât dispoziţiile art. 175 alin. (1) din Codul penal se referă în mod explicit la exercitarea cu titlul permanent (contract de muncă) sau temporar (contract de administrare) a funcţiei publice de orice natură.

□ Atât contractul de muncă al medicului, cât şi contractul de administrare al medicului şef de secţie sunt finanţate din fonduri publice.

Aşadar, între medicul care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de muncă într-un spital public, ce are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal conform Deciziei nr. 26/2014, şi medicul şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public nu există diferenţe apte să conducă la concluzia că medicul şef de secţie din cadrul unui spital public nu ar avea calitatea de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Dimpotrivă, statutul juridic similar al medicului şef de secţie în cadrul unui spital public şi al medicului care îşi exercită funcţia în cadrul unui spital public conduce la concluzia că soluţia adoptată prin Decizia nr. 26/2014 se impune şi în cazul medicului şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public.

În acest context s-a subliniat faptul că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26/2014, au format obiectul controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional respingând excepţia de neconstituţionalitate şi constatând caracterul constituţional al acestora prin Decizia nr. 717/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016.

Medicul care are calitatea de şef de secţie în cadrul unui spital public prevăzut în art. 163 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în baza contractului de administrare reglementat în art. 185 alin. (5) din aceeaşi lege, nu poate fi inclus în categoria persoanelor considerate funcţionari publici în sensul legii penale, conform dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

În temeiul art. 175 alin. (2) din Codul penal, „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Aşa cum se relevă în considerentele Deciziei nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în expunerea de motive a noului Cod penal, legiuitorul oferă două exemple de persoane care se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, şi anume notarii publici şi executorii judecătoreşti. Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici, legiuitorul precizează că, „deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia”. Atât din exemplele oferite de legiuitor, cât şi din referirea la exercitarea atributelor de autoritate publică, pe baza delegării printr-un act al autorităţii statale, rezultă că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal privesc persoane care nu îşi exercită atribuţiile în cadrul unui sistem public, ci persoane care exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, fără a fi angajate în unităţile de stat ale unui sistem public. () Medicul din cadrul unei unităţi sanitare de stat nu exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, ci îndeplineşte atribuţii în cadrul unui sistem public de sănătate.

De asemenea, aşa cum se relevă în considerentele Deciziei nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefinanţarea din fondurile publice este reţinută drept criteriu pentru conturarea sferei persoanelor care se încadrează în art. 175 alin. (2) din Codul penal şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/2014, în care se arată că „unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate funcţionari publici în condiţiile art. 175 alin. (2) din noul Cod penal, atunci când, deşi funcţionează în baza unei legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice”. În cazul medicului din cadrul sistemului public de sănătate, care îşi exercită profesia ca angajat al unei unităţi sanitare de stat, în regim salarial, angajarea acestuia nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre medic şi unitatea sanitară de stat, în temeiul căruia medicul este încadrat în sistemul public de sănătate, nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare a unui atribut de autoritate publică.

Considerentele Deciziei nr. 26/2014 – pe baza cărora Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a exclus din categoria persoanelor considerate funcţionari publici în sensul legii penale conform dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate” – sunt aplicabile şi în cazul medicului şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public.

În acest sens:

□ Medicul şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public nu este o „persoană care nu îşi exercită atribuţiile în cadrul unui sistem public”, ci o persoană care îşi exercită atribuţiile în cadrul sistemului public de sănătate.

□ Medicul şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public, ca instituţie publică, nu este o persoană „nefinanţată din fondurile publice”, ci o persoană finanţată din fondurile publice.

□ Contractul de administrare prevăzut în art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public sau cu un act de delegare a unui atribut de autoritate publică.

Prin urmare, medicul şef de secţie care îşi exercită funcţia pe baza unui contract de administrare într-un spital public nu întruneşte niciunul dintre criteriile care conturează, conform Deciziei nr. 26/2014, sfera persoanelor care se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal.

VI. Punctul de vedere al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin concluziile formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei cauze, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475-477 din Codul de procedură penală.

Astfel, cu privire la admisibilitatea sesizării, sub aspectul respectării condiţiei ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, procurorul a menţionat următoarele:

a) În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la o rezolvare implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului cauzei. Aceasta deoarece o atare problemă „nu poate primi o rezolvare de principiu în lipsa elementelor de fapt ce urmează a fi stabilite în urma judecării cauzei respective”. Altminteri, instanţa de trimitere nu tinde la o rezolvare a unei „chestiuni de drept”, în înţelesul pe care art. 475 din Codul de procedură penală îl conferă acestei sintagme (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

S-a mai susţinut că este inadmisibilă, în cadrul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, decelarea unor aspecte de fapt şi, numai consecutiv acestui demers şi raportat la determinarea elementelor de fapt, identificarea soluţiei în drept. „Instanţa supremă, în unificarea practicii judiciare prin mecanismul hotărârii prealabile, vizează acele chestiuni de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii penale” (Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

Din examinarea textelor legale evocate rezultă că, în cazul medicului şef de secţie care a încheiat un contract de administrare în temeiul art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, contractul individual de muncă rămâne în fiinţă, dispoziţia privitoare la suspendarea de drept a acestuia pe perioada exercitării mandatului existând doar pentru persoanele care ocupă funcţia de manager, potrivit art. 176 alin. (8), sau funcţii de conducere specifice comitetului director, potrivit art. 181 alin. (6) din acelaşi act normativ. Şeful de secţie nu face parte din comitetul director [format, potrivit art. 181 alin. (1) din managerul spitalului, directorul medical şi directorul financiar contabil], astfel încât lui nu i se aplică dispoziţiile derogatorii privitoare la suspendarea de drept a contractului individual de muncă pe perioada exercitării mandatului.

La aceeaşi concluzie conduce şi interpretarea dispoziţiilor art. 185 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din care rezultă că şeful de secţie are ca atribuţii, printre altele, şi realizarea activităţii de acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secţiei pe care o conduce, precum şi a dispoziţiilor alin. (15) al aceluiaşi articol referitoare la incompatibilităţi, din care rezultă că nu este incompatibilă cu funcţia de şef de secţie „exercitarea oricăror altor funcţii salarizate, nesalarizate sau/şi indemnizate” în aceeaşi unitate sanitară. Rezultă aşadar că realizarea actului medical specific funcţiei de execuţie de medic nu este afectată de dobândirea funcţiei de conducere, continuând să fie exercitată, în situaţiile tipice, în temeiul contractului individual de muncă încheiat cu unitatea spitalicească.

Pentru a putea fi calificată ca o chestiune de principiu, problema de drept supusă dezlegării trebuie să provină dintr-o neclaritate a legii de natură să suscite varii interpretări în aplicarea sa, neputând fi calificată ca problemă de drept rezolvarea unei situaţii particulare rezultate din neaplicarea sau aplicarea greşită a legii. Aceasta din urmă este sarcina instanţei învestite cu judecarea cauzei să o lămurească şi, după caz, să o sancţioneze.

Situaţia particulară din prezenta cauză în care inculpatul M.M. a fost angajat direct pe funcţia de conducere fără a avea anterior un contract individual de muncă cu spitalul obliga instanţa sesizată cu judecarea fondului să examineze în ce măsură contractul de administrare încheiat de inculpat cu unitatea sanitară, reprezentată prin managerul său, are sau nu natura juridică a unui contract de muncă. Or, un atare demers cade exclusiv în sarcina instanţei de trimitere şi presupune analizarea clauzelor contractului de administrare încheiat de inculpatul M.M. (părţile, drepturile şi obligaţiile acestora, condiţiile de muncă, durata muncii, remuneraţia etc.) dublată, eventual, de examinarea comparativă a contractului de administrare încheiat de inculpat cu contractele de muncă încheiate de medicii cu funcţie de execuţie din cadrul secţiei conduse de acesta. Abia consecutiv acestor analize şi, implicit, stabilirii situaţiei de fapt, putea fi supusă examenului instanţei supreme chestiunea de drept.

b) Pentru a avea aptitudinea de a învesti instanţa supremă cu dezlegarea unei chestiuni prealabile trebuie ca modul de formulare a acesteia să fie cu suficientă claritate exprimat încât să surprindă situaţia concretă din cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere, doar astfel putându-se proba îndeplinirea cerinţei de pertinenţă a chestiunii de drept cu soluţionarea fondului cauzei.

Situaţia premisă exprimată în sesizarea Curţii de Apel Constanţa este aceea că persoana fizică a acţionat în calitate de medic şef de secţie la un spital public. Or, în cauza dedusă prezentei judecăţi, în sarcina inculpatului nu s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de luare de mită în exercitarea funcţiei de conducere pentru care fusese angajat în temeiul unui contract de administrare, ci comiterea acestei infracţiuni în calitate de medic curant, membru în echipa operatorie care a efectuat intervenţia chirurgicală asupra martorului denunţător.

Interesul instanţei de trimitere de a şti dacă contractul de administrare încheiat de medicul şef de secţie din cadrul unei unităţi spitaliceşti din sistemul public de sănătate îi conferă sau nu acestuia calitatea de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal ar fi îndeplinit condiţia de a avea legătură cu soluţionarea cauzei doar cu condiţia ca infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului să fi fost în legătură cu exercitarea atribuţiilor de şef de secţie, aşa cum instanţa de trimitere pretinde că inculpatul „a acţionat”. Procurorul a menţionat că această condiţie este neîndeplinită în prezenta cauză.

Cu privire la admisibilitatea sesizării, sub aspectul respectării condiţiei ca asupra respectivei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă, procurorul a arătat că prin actul de sesizare şi hotărârea instanţei de fond s-a reţinut că inculpatul M.M. a săvârşit infracţiunea în calitate de medic curant. Apartenenţa acestei calităţi la categoria funcţionarilor publici, prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, a format obiectul examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind soluţionată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. Ţinută de limitele învestirii, instanţa supremă a răspuns, prin dispozitivul sus-citatei hotărâri, întrebării cu dezlegarea căreia a fost sesizată. În considerentele aceleiaşi hotărâri însă, a explicitat acest dispozitiv, clarificând natura raporturilor juridice ce trebuie să existe între angajator şi angajat pentru a justifica calificarea celui din urmă ca funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că, în înţelesul legii penale, noţiunile de „funcţionar public” şi de „funcţionar” au o semnificaţie mai largă decât aceleaşi noţiuni din dreptul administrativ, „datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal”. S-a mai arătat că „funcţionarul public, astfel cum este definit în cuprinsul art. 175 alin. (1) din Codul penal, poate exercita fie atribuţii şi responsabilităţi pentru exercitarea prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, fie atribuţii cu privire la realizarea obiectului de activitate al regiilor autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral ori majoritar de stat, fie poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură. Scopul utilizării de către legiuitor a expresiei «funcţie publică de orice natură», iar nu «funcţie publică» a fost acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de «funcţie publică» în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale. Astfel, sintagma «funcţie publică de orice natură», în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de «funcţionar public» este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. Se mai arată în decizia instanţei supreme că, în sensul avut în vedere de art. 175 alin. (2) din Codul penal, „învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităţilor publice vizează exclusiv exercitarea de către funcţionar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1) din Codul penal – dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul penal – dacă angajatorul era o persoană de drept privat.

Din perspectiva Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, Colegiul Medicilor din România este un organism care, în calitate de reprezentant al autorităţii publice (Ministerul Sănătăţii), autorizează doar dreptul de practică al medicului, ceea ce reprezintă o condiţie de exercitare a profesiei de medic pe teritoriul României, respectiv controlează şi supraveghează profesia de medic, ca profesie liberală, şi nicidecum nu procedează la o învestire a medicului cu exercitarea unui serviciu public, după cum nu controlează şi nici nu supraveghează exercitarea de către medic a serviciului public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal”.

Este evocată şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi articolul unic din Legea pentru modificarea art. 253

1

din Codul penal. Curtea Constituţională a reţinut, prin decizia citată, că „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public”. Dintr-o altă perspectivă se constată că „funcţia publică” reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale, iar „interesul public” este acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte. Aşadar, conceptul de „funcţie publică” se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de „interes public”, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat.

Rezultă aşadar că, prin considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014, instanţa supremă a identificat criteriile determinante pentru reţinerea calităţii de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, rămânând în competenţa instanţei de trimitere să aplice aceste criterii la situaţia concretă cu judecarea căreia a fost învestită. Deşi obiect al anterioarei sesizări l-a constituit problema de a şti dacă medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, o consecvenţă de interpretare ar justifica, mutatis mutandis, aplicarea aceluiaşi raţionament şi, implicit, aceeaşi soluţie şi în cazul medicului aflat în raporturi juridice similare celor de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, problemă de drept ce face obiectul prezentei dezlegări. Cum obligatorii sunt nu doar dispozitivul, ci şi considerentele deciziilor date de Înalta Curte în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, cele din urmă explicitându-l pe cel dintâi, rezultă că determinante în reţinerea calităţii de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b)