ÎCCJ, decizie (scj.ro #230243)

Accident aviatic produs pe teritoriul României. Decesul pasagerului. Acțiune în despăgubiri. Incidența prevederilor Convenției de la Montreal în temeiul prevederilor Regulamentului (CE) nr. 889/2002. Termen special de prescripție a dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: răspunderea operatorilor de transport aerian

accident aviatic

despăgubiri civile

zbor intern

prescripția dreptului material la acțiune

principiul priorității dreptului european

Convenția de la Montreal din 1999 pentru unificarea anumitor norme referitoare

la transportul aerian internațional, art. 17, art. 29, art. 35 alin. 1

Regulamentul nr. 2027/1997, art. 1, art. 3

Regulamentul nr. 889/2002

Regulamentele (CE) nr. 2027/1997 și nr. 889/2002, care conferă protecție unor interese generale la nivelul Uniunii Europene (securitatea transporturilor aeriene și despăgubirea victimelor accidentelor aviatice), sunt obligatorii în toate elementele lor, potrivit prevederilor art. 288 alin. (2) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, și sunt direct aplicabile în toate statele membre, cu consecința înlăturării dreptului intern contrar, conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel că se aplică cu prioritate, față de prevederile Codului aerian și ale Codului civil.

Convenția de la Montreal din 1999 a devenit aplicabilă zborurilor efectuate în interiorul unui singur stat membru, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2027/97

privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 889/2002, care urmărește să asigure aceeași măsură a răspunderii operatorilor de transport aerian și a operatorilor de transport aerian comunitari, atât în transportul internațional, cât și în cel intern, în cadrul Uniunii Europene.

Astfel, întrucât dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție instituie un termen special de prescripție, dispunând că ,,acțiunea în răspundere trebuie să fie introdusă în termen de doi ani de la data sosirii la destinație sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească ori de la data încetării transportului”, prevăzut, de altfel, și în

Anexa Regulamentului (CE) nr. 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 889/2002, în care se stipulează că ,,acționarea în justiție pentru solicitarea despăgubirilor trebuie introdusă în termen de 2 ani de la data sosirii aeronavei sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească”, rezultă că, în prezența acestor reglementări europene care se aplică primordial, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de dreptul intern, nu este aplicabil.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia 2128 din 10 octombrie 2024

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a VI-a civilă la 29.07.2016

,

sub nr. x/3/2016 reclamanta A., în calitate de custode al succesiunii defuncților B. și C., a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata despăgubirilor de 97.523,11 euro și 38.514,30 CHF, precum și a dobânzii aferente.

Prin sentința civilă nr. 1691 din 9.05.2017, Tribunalul București-Secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de către pârâtă, și a declinat competența în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a civilă la 2.08.2016, sub nr. y/3/2016 reclamanta A., în calitate de custode al succesiunii defuncților B. și C., a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata despăgubirilor de 97.523,11 euro și 38.514,30 CHF, precum și a dobânzii aferente.

Prin încheierea din 29.09.2016, Tribunalul București-Secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu, și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului București-Secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 90 din 18.01.2017, Tribunalul București-Secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de către pârâtă, și a declinat competența în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin încheierea civilă nr. 843 din 6.09.2017, Tribunalul Brașov a admis excepția litispendenței și a trimis dosarul nr. y/3/2016 pentru a fi judecat împreună cu dosarul nr. x/3/2016.

Prin sentința civilă nr. 114 din 29.05.2018, Tribunalul Brașov-Secția civilă a respins cererea, în baza art. 78 alin. (2) C.proc.civ..

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1945 din 18.12.2018, Curtea de Apel Brașov-Secția civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță.

3.

Hotărârile pronunțate în al doilea ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 110 din 23.04.2019, Tribunalul Brașov-Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, invocată de către aceasta prin întâmpinare, și a respins cererea, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1057 din 9.11.2020, Curtea de Apel Brașov-Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs

.

Prin decizia civilă nr. 2006 din 25.10.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Prin decizia civilă nr. 980 din 29.05.2023, Curtea de Apel Brașov-Secția civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința civilă nr. 110/2019 pronunțată de Tribunalul Brașov-Secția I civilă și, rejudecând fondul, a respins excepția tardivității invocării excepției prescripției, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

5.

Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a formulat recurs, solicitând casarea deciziei și rejudecarea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Fără a invoca, în mod expres, vreunul dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C.proc.civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici de recurs:

Instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C.proc.civ., din moment ce a soluționat cauza doar prin prisma Regulamentelor (CE) 2027/1997 și 889/2002 și a Convenției de la Montreal, omițând a analiza două capete de cerere la care nu a renunțat la judecată, nici expres, nici implicit, respectiv răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus (art. 1.373 alin. (2) C.civ.) și răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1.376 C.civ.).

Instanța de apel a respins, în mod nelegal, excepția tardivității invocării direct în recurs a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, soluționând cauza exclusiv prin prisma prevederilor art. 35 din Convenția de la Montreal, fără a ține cont de dispozițiile din dreptul intern.

Conform art. 47 alin. (2) din O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian, „regimul răspunderii transportatorului aerian este, pentru transporturile aeriene publice internaționale, reglementat în conformitate cu tratatele internaționale la care România este parte, iar pentru transporturile aeriene publice interne, în conformitate cu prevederile dreptului comun, în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială sau printr-un tratat internațional la care România este parte”. Ca atare, în cazul zborurilor interne, se aplică dreptul comun, și anume termenul de prescripție de 3 ani.

Inițial, Convenția de la Montreal era aplicabilă doar statelor membre ale acesteia și exclusiv în privința transporturilor internaționale. Abia după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, aplicabilitatea Convenției s-a extins, în ceea ce privește statele Uniunii Europene, și asupra zborurilor interne, context în care se pune întrebarea dacă orice prevedere legală națională în materia aviației civile interne a rămas fără obiect, a fost abrogată tacit sau scoasă din uz. Interpretarea istorico-teleologică duce la concluzia că legiuitorul român, cu bună-știință, a lăsat materia răspunderii transportatorului aerian pentru zborurile interne sub imperiul aplicării dreptului comun, chiar și după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) 2027/1997. Răspunderea transportatorilor aerieni pentru zborurile interne potrivit dreptului comun a avut același regim juridic atât la data adoptării Codului aerian (22 august 1997), cât și după modificarea acestuia prin Legea nr. 399/2005, cu toate că, după aderarea Românei la Uniunea Europeană, legiuitorul  român ar fi putut modifica și adapta corespunzător art. 47 din Codul aerian. Chiar și sub imperiul Codului aerian adoptat prin Decretul nr. 516/1953, adică în condițiile aplicabilității art. 29 din Convenția de la Varșovia, art. 97 al Codului aerian prevedea aplicarea dreptului comun pentru răspunderea juridică a celor implicați în activitatea de zbor la nivel național, soldată cu moartea sau rănirea persoanelor îmbarcate.

Ca atare, art. 47 alin. (2) din Codul aerian are regim de lege specială, în raport cu dreptul european, și este aplicabil în cauză, în condițiile în care nicio altă lege specială și niciun tratat internațional la care România este parte nu stabilesc altceva. Convenția de la Montreal nu este aplicabilă zborurilor interne, ci doar celor internaționale, iar regulamentele Uniunii Europene nu au statut de tratat internațional, în sensul dreptului internațional public, astfel că nu există niciun motiv de excludere, potrivit tezei finale a art. 47 alin. (2).

O interpretare contrară ar conduce la concluzia că întregul Cod aerian și legislația adiacentă acestuia ar fi devenit caduce, fiind înlocuite de Regulamentul (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002]. Or, o asemenea evoluție cu privire la suveranitatea legislativă a unui stat membru al Uniunii Europene nu poate fi justificată.

Admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, având ca temei exclusiv Regulamentul (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, ce prevede termenul de prescripție de 2 ani, nu poate avea nicio repercusiune asupra dreptului subiectiv de a pretinde despăgubiri, în baza răspunderii civile delictuale reglementate de dreptul comun (art. 1.373 alin. (2) și art. 1.376 din Codul civil), care prevede un termen de prescripție de 3 ani. Ambele genuri de răspundere au fost indicate în cererea de chemare în judecată. Din moment ce dreptul subiectiv la despăgubire subzistă încă un an după constatarea prescripției potrivit termenului de 2 ani prevăzut de Regulamentul (CE) 2027/1997, înseamnă că acesta poate fi valorificat potrivit normelor legale specifice răspunderii civile reglementate de dreptul comun. Această concluzie este valabilă chiar în condițiile în care răspunderea civilă potrivit Regulamentului (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, nu s-ar mai putea valorifica potrivit dreptului european.

În condițiile în care instanța de apel a ajuns la concluzia că zborul din 29.07.2013 a avut loc pe baza unui contract de transport încheiat între D. S.R.L. și E. și dată fiind lipsa unui înscris care să consemneze clauzele acestui contract, trebuie să se recurgă la prevederile art. 2.002-2.008 C.civ., iar, conform art. 2.004, termenul de prescripție este de 3 ani.

Prin cererea depusă la 3.03.2024, recurenta-reclamantă a susținut că, dată fiind solidaritatea dintre debitori, întreruperea prescripției față de unul dintre aceștia (F. S.A.) produce efecte și față de celălalt debitor solidar (D. S.R.L.), astfel că termenul de prescripție de 2 ani a fost întrerupt la 27.07.2015, când, în cadrul dosarului nr. x/3/2015*, a fost formulată cererea de intervenție principală împotriva  F. S.A.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului; a depus note scrise, prin care a invocat tardivitatea invocării motivului de recurs suplimentar, privind întreruperea cursului termenului de prescripție.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

În ceea ce privește motivul de recurs suplimentar invocat prin cererea depusă la 3.03.2024, vizând întreruperea cursului prescripției extinctive la 27.07.2015, când, în dosarul nr. x/3/2015*, reclamanta a formulat o cerere de intervenție principală împotriva F. S.A., intimata-pârâtă a învederat faptul că a fost tardiv invocat.

Având a dezlega, cu prioritate, această chestiune, Înalta Curte reține că, potrivit art. 485 alin. (1) C.proc.civ., „termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.

De asemenea, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., „cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”. În continuare, art. 489 alin. (1) C.proc.civ. prevede că „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția ipotezei prevăzute la alin. (3)”, care are în vedere posibilitatea instanței de a invoca, din oficiu, motive de casare care sunt de ordine publică, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, ceea ce nu este cazul în speță. Se mai reține că, potrivit art. 185 alin. (1) C.proc.civ., „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel, actul de procedură făcut peste termen fiind lovit de nulitate”.

Făcând aplicarea în cauză a acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că motivul de recurs suplimentar a fost invocat tardiv, în condițiile în care decizia recurată a fost comunicată reclamantei la 22.06.2023, astfel că toate motivele de nelegalitate trebuiau invocate până la 24.07.2023 inclusiv, termenul fiind calculat în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., potrivit căruia „atunci când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește”. De altfel, se constată că reclamanta a formulat în termen cererea de recurs motivată, aceasta fiind transmisă prin e-mail la 1.07.2023, însă, la 3.03.2024, a înțeles să invoce un nou motiv de recurs, cu depășirea termenului legal.

În aceste condiții, astfel cum a învederat intimata-pârâtă prin notele scrise depuse la 7.10.2024, Înalta Curte nu poate analiza motivul de recurs suplimentar invocat prin cererea depusă la 3.03.2024, nefiind legal învestită cu cercetarea acestuia, întrucât recurenta-reclamantă nu a respectat termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C.proc.civ..

Referitor la criticile invocate prin memoriul de recurs depus la 1.07.2023, cu respectarea termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei, se constată că, deși recurenta-reclamantă nu le-a încadrat, în mod expres, în motivele de casare prevăzute de lege, acestea se subsumează motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C.proc.civ..

Printr-o primă critică de recurs, care se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat art. 22 alin. (6) C.proc.civ., din moment ce a soluționat cauza doar prin prisma Regulamentelor (CE) 2027/1997 și 889/2002 și a Convenției de la Montreal din 1999, omițând a analiza celelalte două capete de cerere la care nu a renunțat la judecată, nici expres, nici implicit, respectiv răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus (art. 1.373 alin. (2) C.civ.) și răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1.376 C.civ.).

Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată.

Conform art. 9 alin. (2) C.proc.civ., „obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, iar, potrivit art. 22 alin. (6) teza I din același cod, „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut”. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a încălcat aceste dispoziții legale, care consacră principiul disponibilității și limitele în care judecătorul este obligat să soluționeze cauza.

În primul rând, se observă că, atunci când susține că instanța de apel a omis să analizeze capetele de cerere privind răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus și răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri, recurenta-reclamantă confundă capetele de cerere cu temeiul de drept invocat în susținerea pretenției deduse judecății.

Astfel, plecând de la dispozițiile art. 30 alin. (3) și alin. (4) C.proc.civ., se constată că cererea de chemare în judecată cuprinde un singur capăt de cerere principal (obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri materiale) și două capete accesorii (obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente, precum și la plata cheltuielilor de judecată). Din moment ce instanța de apel a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, este evident că nu se poate susține omisiunea de a analiza anumite capete de cerere.

Se constată că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a învederat că, în situația în care se va considera că raportul juridic de drept substanțial nu este guvernat de legea germană, ci de lega română (

lex causae

), înțelege să invoce, ca norme de drept material incidente în cauză, dispozițiile art. 1.349, art. 1.373 și art. 1.376 C.civ. Aceste dispoziții din dreptul intern au fost invocate drept temei juridic al pretenției deduse judecății, neputându-se reține că sunt capete de cerere, asupra cărora instanța de apel ar fi omis să se pronunțe, cum, în mod greșit, a susținut recurenta-reclamantă.

În al doilea rând, instanța de apel a reținut, în mod corect, că inițial reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, invocând două tipuri de răspundere delictuală, conform legislației naționale, și anume răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1.376 C.civ.) și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (art. 1.373 alin. (2) C.civ.), însă prin cererea de recurs a invocat, pentru prima dată, incidența Regulamentelor (CE) 2027/1997 și 889/2002 și a Convenției de la Montreal, solicitând, în temeiul acestor reglementări, antrenarea răspunderii operatorului de transport aerian, în cazul decesului celor doi pasageri.

Prin decizia de casare nr. 2006 din 25.10.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I civilă a reținut că în prezenta cauză sunt incidente Regulamentele (CE) 2027/1997 și 889/2002, coroborate cu Convenția de la Montreal, norme de drept substanțial care, fiind invocate de către reclamantă pentru prima oară în recurs, nu au putut fi analizate de către instanța de apel.

Prin aceeași decizie de casare, s-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze, prin raportare la circumstanțele cauzei, regimul juridic al drepturilor și obligațiilor părților, astfel cum rezultă din Regulamentele (CE) 2027/1997 și 889/2002 și din Convenția de la Montreal, norme obligatorii ce guvernează raportul juridic de drept substanțial dedus judecății, urmând ca, numai în măsura în care se constată că anumite elemente ale raportului juridic dedus judecății nu sunt reglementate de normele de drept  unional, acestea să fie supuse legii române în materia răspunderii civile delictuale.

Respectând întocmai limitele casării, în conformitate cu dispozițiile art. 501 C.proc.civ., instanța de apel, în rejudecare, a reținut că elementele raportului juridic litigios sunt reglementate de prevederile Regulamentelor (CE) 2027/1997 și 889/2002 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente, coroborate cu cele ale Convenției de la Montreal din 1999 pentru unificarea normelor referitoare la transportul aerian internațional, precum și că aceste reglementări se aplică cu prioritate, față de dispozițiile din dreptul intern. După o amplă și corectă analiză (necriticată în recurs), instanța de apel a reținut că B. se încadrează în noțiunea de „pasager”, în sensul prevederilor art. 17 din Convenția de la Montreal

,

astfel că aceasta este aplicabilă raportului juridic dedus judecății, putând fi antrenată răspunderea operatorului de transport aerian pentru dauna rezultată ca urmare a decesului pasagerului, survenit în accidentul aviatic.

În acest context, instanța de apel a constatat că, potrivit art. 29 din Convenția de la Montreal, ,,în transportul de pasageri, bagaje și mărfuri, orice acțiune în despăgubire, indiferent dacă se justifică prin prezenta convenție, prin contract, printr-o acțiune ilicită sau prin alte cauze, poate fi introdusă numai în conformitate cu condițiile și limitele de răspundere stabilite în prezenta convenție

,

fără a aduce atingere chestiunii referitoare la stabilirea persoanelor care au dreptul de a introduce acțiunea și a drepturilor acestora”.

Din moment ce art. 29 din Convenția de la Montreal consacră regula exclusivității regimului de răspundere pe care îl reglementează, relevant în cauză este faptul că art. 35 alin. (1) din Convenție instituie un termen special de prescripție, dispunând că ,,acțiunea în răspundere trebuie să fie introdusă în termen de doi ani de la data sosirii la destinație sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească ori de la data încetării transportului”. În urma aplicării acestui termen special, instanța de apel a respins, ca prescrisă, acțiunea.

În acest context, sunt vădit nefondate susținerile recurentei-reclamante, în sensul că instanța de apel trebuia să analizeze pretenția dedusă judecății și prin prisma normelor din dreptul intern invocate prin cererea de chemare în judecată, precum și că termenul special de prescripție de 2 ani nu ar avea nicio repercusiune asupra dreptului subiectiv de a pretinde despăgubiri în baza răspunderii civile delictuale reglementate de dreptul intern, care prevede un termen de prescripție de 3 ani. Fiind fundamentată pe o premisă falsă – anume că dreptul subiectiv la despăgubire ar subzista încă un an după împlinirea termenului de 2 ani, prevăzut de 35 alin. (1) din Convenția de la Montreal – este greșită concluzia recurentei-reclamante că dreptul subiectiv poate fi valorificat în baza normelor naționale care reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă nu mai poate fi valorificat potrivit dreptului european.

Susținerile nefondate ale recurentei-reclamante sunt consecința directă a neînțelegerii de către aceasta a prevederilor art. 29 din Convenția de la Montreal, care consacră regula exclusivității regimului de răspundere pe care îl reglementează, ceea ce înseamnă că înlătură de la aplicare dreptul național, chiar dacă acesta din urmă prevede cu termen de prescripție mai lung.

Prin intermediul celei de-a doua critici de recurs, care se circumscrie tot motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a respins, în mod nelegal, excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului la acțiune.

Înalta Curte constată că și această critică de recurs este nefondată.

Se observă că recurenta-reclamantă nu a argumentat această critică de recurs. Dincolo de acest aspect formal, instanța de apel a respins, în mod corect, solicitarea recurentei-reclamante de decădere a intimatei-pârâte din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Conform art. 2.513 C.civ., ,,prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate”. Acest text de lege trebuie aplicat cu luarea în considerare a circumstanțelor specifice ale cauzei, și anume că recurenta-reclamantă a invocat direct în recurs, în cel de-al doilea ciclu procesual, incidența prevederilor Regulamentelor (CE) 2027/1997 și 889/2002 și ale Convenției de la Montreal din 1999, pentru a solicita, în temeiul acestora, antrenarea răspunderii operatorului de transport aerian, iar intimata-pârâtă a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune prin întâmpinarea formulată în raport cu cererea de recurs.

În acest context specific, nu i se poate imputa intimatei-pârâte vreo lipsă de diligență în exercitarea drepturilor procesuale, iar a primi susținerile recurentei-reclamante înseamnă a nesocoti dreptul la apărare, garantat de art. 13 C.proc.civ. și de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv din perspectiva regulii egalității armelor. În acest sens, art. 14 alin. (2) și (4) C.proc.civ. prevede că „părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea”, având, totodată, „dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu”.

Conform art. 22 alin. (7) C.proc.civ., ,,ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, acesta va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință”.

Relativ la circumstanțele cauzei, instanța de apel a evidențiat faptul că intimata-pârâtă a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune prin intermediul primului act procedural care a urmat cererii de recurs, respectiv întâmpinarea, reiterând apoi această excepție în rejudecarea apelului. Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 205 C.proc.civ., întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de chemare în judecată, inclusiv prin invocarea unor excepții față de cererea reclamantului, este de subliniat că intimata-pârâta nu avea cum să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport cu norme de drept substanțial care nu au constituit temeiul cererii de chemare în judecată, fiind invocate abia prin cererea de recurs.

A primi critica recurentei-reclamante înseamnă a încălca flagrant, în privința intimatei-pârâte, dreptul la un proces echitabil, sub aspectul dreptului la apărare, principiului contradictorialității, precum și a regulii privind egalitatea armelor. În acest sens, în cauza Ivanova și Ivashova împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că ,,instanța națională nu poate avea o interpretare rigidă a dreptului intern, ce ar avea drept consecință să i se impună justițiabilului o sarcină pe care să nu fie capabil să o respecte”. De asemenea, în cauzele Regner împotriva Republicii Cehe, Curtea Europeană a statuat că ,,egalitatea armelor implică obligația ca fiecăreia dintre părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj față de partea adversă”.

Valorificând jurisprudența europeană, instanța de apel a reținut, în mod corect, că s-ar încălca dreptul intimatei-pârâte la un proces echitabil, dacă dispozițiilor art. 2.513 C.civ. ar fi interpretate în mod restrictiv și dacă intimatei-pârâte i-ar fi suprimat dreptul la apărare, prin nerecunoașterea posibilității de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport cu noul temei juridic ce a fost invocat, pentru prima dată, abia în recurs

Printr-o altă critică, care se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, soluționând cauza exclusiv prin prisma prevederilor art. 35 din Convenția de la Montreal, fără a ține cont și de dispozițiile din dreptul intern.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

După cum s-a arătat, prin decizia de casare nr. 2006/2022, instanța de recurs din al doilea ciclu procesual a reținut că în cauză sunt incidente Regulamentele (CE) 2027/1997 și 889/2002 și Convenția de la Montreal, dispunând ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze regimul juridic al drepturilor și obligațiilor părților din perspectiva acestor reglementări, urmând ca, numai în măsura în care se constată că anumite elemente ale raportului juridic dedus judecății nu sunt expres reglementate la nivel european, să fie supuse legii române în materia răspunderii civile delictuale. În rejudecare, instanța de apel a reținut că elementele raportului juridic sunt reglementate de Regulamentele (CE) 2027/1997 și 889/2002, coroborate cu Convenția de la Montreal din 1999, și că aceste reglementări se aplică cu prioritate, față de dreptul intern.

Recurenta-reclamantă a arătat că, abia după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) 889/2002, aplicabilitatea Convenției de la Montreal s-a extins și asupra zborurilor interne, context în care nu s-ar putea considera că prevederile legale naționale în materia aviației civile interne au rămas fără obiect ori au fost abrogate tacit.

În acest sens, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 47 alin. (2) din Codul aerian, potrivit cărora „regimul răspunderii transportatorului aerian este, pentru transporturile aeriene publice internaționale, reglementat în conformitate cu tratatele internaționale la care România este parte, iar, pentru transporturile aeriene publice interne, în conformitate cu prevederile dreptului comun, în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială sau printr-un tratat internațional la care România este parte”, susținând că, din moment ce este vorba despre zbor intern, în cauză se aplică dreptul intern, astfel că termenul de prescripție este cel de drept comun, respectiv termenul de 3 ani.

Însă, aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât Regulamentele (CE) 2027/1997 și 889/2002 și Convenția de la Montreal se aplică, atât zborurilor internaționale, cât și celor interne, distincția făcută de recurenta-reclamantă neavând nicio relevanță sub aspectul normelor juridice aplicabile în cauză.

Astfel, la pct. 6 și pct. 8 din expunerea de motive a Regulamentului (CE) nr. 889/2002, se arată că este necesară modificarea Regulamentului (CE) nr. 2027/97, în vederea alinierii acestuia la dispozițiile Convenției de la Montreal, creându-se un sistem unitar de răspundere pentru transportul aerian internațional, fiind necesar să existe același nivel de răspundere, de aceeași natură, atât în transportul internațional, cât și în cel intern, la nivelul întregii Comunități. La art. 1 din Regulamentul nr. 2027/97 se arată că acesta pune în aplicare dispozițiile relevante ale Convenției de la Montreal, în ce privește transportul aerian al pasagerilor și al bagajelor, și stabilește anumite dispoziții suplimentare, extinzând aplicarea acestora la transportul aerian efectuat pe teritoriul unui singur stat membru. Totodată, conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 2027/97, ,,răspunderea unui operator de transport aerian comunitar cu privire la pasageri și bagajele acestora este reglementată de toate dispozițiile Convenției de la Montreal privind o astfel de răspundere”.

Ca atare, Convenția de la Montreal a devenit aplicabilă zborurilor efectuate în interiorul unui singur stat membru, în temeiul Regulamentului nr. 2027/97, care urmărește să asigure aceeași măsură a răspunderii operatorilor de transport aerian și a operatorilor de transport aerian comunitari, atât în transportul internațional, cât și în cel intern, în cadrul Uniunii Europene.

De altfel, recurenta-reclamantă recunoaște aplicabilitatea Convenției de la Montreal pentru ipoteza zborurilor interne, din moment ce, în memoriul de recurs, arată că „potrivit art. 1 din Regulamentul (CE) 2027/1997, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, s-a extins aplicabilitatea Convenției de la Montreal și asupra zborurilor interne”, precum și că „inițial Convenția de la Montreal era aplicabilă exclusiv în privința transporturilor internaționale, însă, după intrarea în vigoare a Regulamentului 2027/1997, modificat prin Regulamentul 889/2002, aplicabilitatea Convenției s-a extins, în ce privește statele Uniunii Europene, și asupra zborurilor interne”.

Prin urmare, este nefondată susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia, plecând de la dispozițiile art. 47 alin. (2) din Codul aerian, s-ar aplica dreptul intern, inclusiv sub aspectul duratei termenului de prescripție, fiind vorba despre un zbor intern, iar nu despre unul internațional.

Din moment ce instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența în cauză a Regulamentului (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, susținerile recurentei-reclamante privind aplicabilitatea dreptului intern nesocotesc forța juridică a acestui act normativ de drept european.

Astfel, în acord cu principiile ce guvernează sistemul juridic al Uniunii Europene, în special cel referitor la preeminența dreptului unional în raport cu dreptul intern al statelor membre, este de reamintit că un regulament, spre deosebire de o directivă, este obligatoriu în toate elementele sale, fiind direct aplicabil în toate statele membre, astfel cum a statuat constant Curtea de Justiție a Uniunii Europene (de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA, C-11/70 Internationale Handelsgesellschaft și C-357/19 Euro Box Promotion).

În acest context, sunt vădit nefondate susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora „art. 47 alin. (2) din Codul aerian are regim de lege specială, în raport cu dreptul european, și este aplicabil în cauză, întrucât interpretarea istorico-teleologică duce la concluzia că legiuitorul român, cu bună-știință, a lăsat materia răspunderii transportatorului aerian pentru zborurile interne sub imperiul aplicării dreptului comun, din moment ce, după aderarea Românei la Uniunea Europeană, nu a modificat art. 47 din Codul aerian; o interpretare contrară ar conduce la concluzia că întregul Cod aerian și legislația adiacentă ar fi caduce, fiind înlocuite de Regulamentul (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, o asemenea evoluție cu privire la suveranitatea legislativă a unui stat membru al Uniunii Europene neputând fi justificată”.

Contrar acestor susțineri, Regulamentele (CE) 2027/1997 și 889/2002, care conferă protecție unor interese generale la nivelul Uniunii Europene (securitatea transporturilor aeriene și despăgubirea victimelor accidentelor aviatice), sunt obligatorii în toate elementele lor, potrivit prevederilor art. 288 alin. (2) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, și sunt direct aplicabile în toate statele membre, cu consecința înlăturării dreptului intern contrar, conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel că se aplică cu prioritate, față de prevederile Codului aerian și ale Codului civil.

În consecință, din moment ce există o reglementare expresă atât în Convenția de la Montreal, cât și în Regulamentul (CE) 2027/1997, modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante privind aplicabilitatea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de dreptul intern, fie în ce privește răspunderea civilă delictuală, reglementată la art. 1.373 alin. (2) și art. 1.376 C.civ., fie referitor la răspunderea pentru persoana călătorului, instituită prin art. 2.004 C.civ.

Conform art. 35 alin. (1) din Convenția de la Montreal, ,,acțiunea în răspundere trebuie să fie introdusă în termen de doi ani de la data sosirii la destinație sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească ori de la data încetării transportului”. În același sens, în Anexa Regulamentului (CE) 2027/1997, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) 889/2002, se stipulează că ,,acționarea în justiție pentru solicitarea despăgubirilor trebuie introdusă în termen de 2 ani de la data sosirii aeronavei sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească”. În prezența reglementării europene, care se aplică primordial, nu pot fi incidente în cauză termenele de prescripție prevăzute de dreptul intern

,

aplicându-se, cu prioritate, termenul de 2 ani.

Dat fiind acest context normativ, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora „dreptul subiectiv la despăgubire subzistă încă un an după constatarea prescripției potrivit termenului de 2 ani prevăzut de Regulamentul (CE) 2027/1997, ceea ce înseamnă că poate fi valorificat potrivit răspunderii civile reglementate de dreptul comun, chiar dacă răspunderea nu s-ar mai putea valorifica potrivit dreptului european”.

Relativ la raționamentul instanței de apel asupra modului de calcul al termenului de prescripție de 2 ani, prevăzut în normele de drept european, cu consecința împlinirii acestuia la 30.09.2015, se constată că nu au fost formulate critici de recurs, astfel că, în lumina considerentelor prezentate, este legală soluția de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată. Prin pronunțarea acestei soluții, nu se poate susține că instanța de apel a restricționat dreptul reclamantei de acces la instanță, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Curtea Europeană a statuat, printr-o jurisprudență constantă (de exemplu, hotărârea pronunțată în cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit), că acest drept poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale pentru prescripție.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C.proc.civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul.