ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 249/2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu-Secția I civilă la 03 octombrie 2019, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu și B, obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 176.194,85 lei reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului prin tăieri ilegale de deconturi; obligarea pârâților în solidar la plata de daune morale în cuantum de 400.000 lei; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu

Prin sentința nr. 100 din 09 februarie 2023, Tribunalul Sibiu-Secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul B și excepțiile autorității de lucru judecat, lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu.

A admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu și B și a obligat în solidar pârâții la plata sumei de 66.461,24 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantului.

A respins în rest solicitările reclamantului.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu, în contradictoriu cu C, D, E, F, G, H și I.

A anulat cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu, în contradictoriu cu J, pentru lipsa capacității procesuale de folosință a chematului în garanție.

A obligat în solidar pârâții să plătească reclamantului suma de 7.732,8 lei cheltuieli de judecată parțiale, proporțional pretențiilor admise.

A obligat pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu să plătească chemaților în garanție C, D, E, F, G, H și I suma de câte 300 lei pentru fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 770 din 07 martie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia-Secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu și B, împotriva sentinței civile nr.100 din 09 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul Sibiu-Secția I civilă.

A obligat apelanții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu și B la plata în solidar a sumei de 6000 de lei în favoarea intimatului A, reprezentând cheltuieli de judecată.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 770 din 07 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia-Secția I civilă au declarat recursuri distincte, pârâtul B și pârâta Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu.

Recurentul-pârât B a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat, în principal, admiterea recursului, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului A, excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, excepției prescripției extinctive și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea acțiunii și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat recurentul că instanța a calificat greșit raportul juridic dedus judecății, care derivă dintr-un contract de concesiune de bunuri și servicii publice ce are caracter administrativ, situație față de care este exclusă răspunderea civilă delictuală. În acest sens, recurentul arată că raportul juridic dedus judecății decurge din contractul de concesionare nr. 1530/01.09.1999, încheiat inițial pe o perioadă de 15 ani și ulterior prelungit prin mai multe acte adiționale, între Ministerul Agriculturii și Alimentației și Dr. A PFA, iar, ulterior apariției OUG nr. 34/2006, între ANSVSA prin DSVSA Sibiu și CMV Dr. A, înregistrat în registrul unic al cabinetelor medical veterinare cu nr. 8378/04.08.2014 deținut de Colegiul medicilor veterinari. Contractul a fost încheiat în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul legal al concesiunilor și a HG nr. 446/1999 privind aprobarea concesionării unor activități sanitar veterinare publice de interes național și a unor bunuri proprietate publică a statului. Cele două acte normative au fost în vigoare și au produs efecte până la adoptarea OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Contractul de concesiune a fost atribuit reclamantului A prin procedura de achiziție publică prevăzută de legea specială, astfel încât acest contract are natura juridică a actului administrativ.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, recurentul arată că, atâta timp cât contractul de concesiune este încheiat între două entități juridice (ANSVSA prin DSVSA Sibiu și CMV Dr. A), chiar dacă reclamantul A este reprezentantul CMV, cererea de chemare în judecată nu poate fi promovată în nume propriu de către reclamant, ci în numele entității juridice.

Deși a redat în integralitate textul art. 28 alin. (1). C. proc. pen., interpretarea dată de instanța de apel tezei I referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile „cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvărșit-o” este greșită. În mod evident, în spiritul textului art. 28 alin. (1) teza I , autoritatea de lucru judecat vizează strict „existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o” atunci când persoana a fost condamnată.

Motivarea instanței de apel în sensul că „instanța penală a constatat în mod expres, că inculpatul ( pârâtul recurent) a săvârșit faptele de care era acuzat folosindu-se de funcția sa și că partea civilă a suferit un prejudiciu” precum și, susținerea conform căreia „instanța de fond nu s-a mărginit să preia constatările instanței penale, ci a făcut o analiză proprie a probelor” este superficială și nefondată.

Cât timp instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă a cauzei, deoarece faptele reținute în rechizitoriu nu constituie infracțiune, în conformitate cu art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., instanța civilă era obligată să constate că reclamantul nu a făcut niciun fel de probă în procesul civil și nici nu a dispus din oficiu administrarea vreunei astfel de probe. Procedând astfel, atât prima instanță cât și curtea de apel, au făcut aprecieri greșite cu privire la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte, dacă ar fi avut în vedere întregul probatoriu din dosarul penal, concluzia la care s-ar fi ajuns, ar fi fost cu totul alta. Potrivit mențiunilor din cuprinsul deciziei de la fila 8 alin. (7) „rechizitoriul nu individualizează concret aceste deconturi făcând o referire generică la acestea, indicând doar perioada de întocmire, respectiv perioada 2011- 2012.” La aceeași pagină alineat ultim, se precizează că „în cazul unora dintre aceste ștergeri, modificări de sume ori adăugiri, nu s-a putut stabili cu certitudine cine le-a efectuat”, iar, la pagina 26 alin. (3) fraza a doua din decizie, s-a reținut „în cazul unora din aceste ștergeri, modificări de sume ori adăugiri, nu s-a putut stabili cu certitudine cine le-a efectuat”.

Nici în cuprinsul Raportului de expertiză efectuat în cauză nu s-a stabilit care persoană a efectuat ștersăturile și mențiunile din cuprinsul documentelor examinate, deși există semnături și ștampile cu numele funcționarilor din cadrul instituției care au efectuat aceste ștersături și au diminuat deconturile.

În mod greșit și contrar dispozițiilor legii privind achizițiile publice, curtea de apel a înlăturat susținerile recurentului privind caracterul de titlu executoriu al contractului de concesiune, cu scopul de a înlătura caracterul răspunderii contractuale.

Așa fiind, este evidentă lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantului A, motiv pentru care se impune admiterea excepției invocate, admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în judecată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, acesta arată că, nefiind parte în contractul menționat, nu are calitate procesuală pasivă. Izvorul juridic al pretențiilor reclamantului îl constituie contractul, și prin urmare, natura răspunderii este contractuală și nicidecum delictuală. Raporturile dintre DSVSA Sibiu și recurent își au izvorul într-un alt contract care nu face obiectul prezentei judecăți. Între recurentul pârât și reclamantul A persoană fizică nu există nici un raport juridic și, în consecință, nu există nici un fel de răspundere.

Referitor la excepția prescripției extinctive, recurentul arată că pretențiile deduse judecății au izvor juridic în raporturile contractuale derulate între părți și se grevează pe susținerea reclamantului că economic, este creditorul pârâtei, debitoarea DSVSA Sibiu, de la care nu a primit plata sumei conform înscrisurilor justificative prezentate ca dovadă a executării contractului. În atare condiții, la data la care obligația de plată în sarcina pârâtei debitoare a devenit scadentă, reclamantul avea posibilitatea să ceară executarea, iar în caz de refuz, să se adreseze instanței pentru încasarea sumei pretins datorate. Reclamantul avea posibilitatea să se prevaleze și de normele legii speciale aplicabile contractelor de concesiune și să ceară executarea silită, în măsura în care a considerat că pârâta datorează suma cu titlu de contravaloare a serviciilor pretins executate în baza contractului de concesiune. Numai că, fiind nemulțumit de faptul că pârâta parte în contract, nu a plătit sumele pretinse, reclamantul în loc să utilizeze pârghiile juridice în materia executării cu bună credință a obligațiilor contractuale, s-a mărginit să sesizeze organele de urmărire penală, animat de ideea de a-l inculpa pe recurent.

Sub aspectele arătate, plângerea penală și derularea procedurii penale nu influențează curgerea prescripției extinctive și stingerea dreptului la sumele pretinse, deoarece faptele pentru care s-au efectuat actele de urmărire penală s-au dovedit inexistente și fără legătură cu executarea contractului de concesiune și cu diligenta părții contractuale de a pretinde executarea de către pârâta debitoare a obligației contractuale de a da. Cu alte cuvinte, nu pot fi abstractizate sau analizate trunchiat raporturile contractuale existente între reclamant și pârâtă pentru a nega obligația de diligență sau pasivitatea reclamantului în realizarea dreptului pretins.

Pe de altă parte, alegerea de către reclamant a căii penale și invocarea ca faptă ilicită tăierea deconturilor nu dau naștere unui drept substanțial de care să se prevaleze pentru a obține despăgubiri, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia care, prin raportare la drepturile și obligațiile ce formează obiectul contractului de concesiune, avea cunoștință de pretențiile cuvenite încă de la data scadenței contractuale, care este, de fapt, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Susținerile reclamantului preluate fără cenzură atât de către tribunal cât și de către curtea de apel în sensul că acesta nu a cunoscut existența sau întinderea prejudiciului, sunt nereale și lipsite de substanță, cât timp reclamantul a emis facturile pentru o anumită sumă, iar, urmare decontului, a primit o cu totul altă sumă.

De asemenea, în condițiile nașterii conflictului litigios privind executarea contractului, reclamantul știa că pe baza cererii înaintate înăuntrul termenului de 3 ani de la data la care creanța a devenit scadentă, numai instanța de judecată sau alt organism jurisdicțional după caz, stabilește dacă au fost sau nu au fost respectate dispozițiile legale de către pârâta debitoare și dacă acesteia îi revine obligația de executare a obligației contractuale. De altfel, sumele ce nu i-au fost remise reclamantului de pe un număr de 5 facturi din perioada 2011-2012 și respectiv o factură din anul 2013, în care s-au operat tăieri de către funcționarii de la compartimentele cu atribuții de verificare a operațiunilor inserate și suspuse la plată, se regăsesc și astăzi în contabilitatea DSVSA Sibiu în contul 473.

Deoarece prin hotărârea atacată recurentul nu a fost obligat la plata daunelor morale (capătul de cerere din acțiunea reclamantului fiind respins) în mod evident, nu poate fi obligat la despăgubiri în solidar cu DSVSA Sibiu (în contul căreia, așa cum a arătat mai sus, se regăsesc acele sume).

În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că instanțele anterioare nu au dat efect dovezilor dosarului, din care rezultă că izvorul juridic al obligației de plată pe care reclamantul o opune pârâților este contractul, conflictul litigios fiind declanșat și susținut în legătură cu executarea drepturilor și obligațiilor asumate de CMV A și de DSVSA Sibiu prin contractul de concesiune.

De asemenea, nu au disociat raporturile contractuale ale reclamantului și pârâților, de afirmațiile și susținerile reclamantului din cauza penală și nu au analizat drepturile și obligațiile pe care părțile contractului și le opun reciproc, reclamantul că ar fi prestat serviciile sanitar veterinare la nivelul pretențiilor invocate, iar pârâții că ar fi refuzat să facă plata la nivelul cerut și înscris în documentele întocmite de reclamantul-contractant.

Totodată, nu au verificat dacă sintagma tăierea deconturilor este în sine o faptă ilicită sau se înscrie în activitatea de verificare a executării efective a serviciilor obiect al contractului de concesiune, servind astfel la garantarea sănătății publice în cadrul sistemului adoptat de Regulamentul nr. 142/2011 și Directiva nr. 97/78 CE de respectare a procedurii privind decontarea acțiunilor sanitar-veterinare, de constatare de nereguli și a obligației statului (prin instituții și funcționari) de a iniția și a uza neîntârziat de orice posibilitate și procedură specifică pentru a remedia neregulile legate de conformitatea serviciilor cu normele sanitare veterinare și cu realitatea.

Instanțele anterioare nu au verificat dacă măsurile luate la nivelul instituției pârâte, în privința executării prestațiilor sanitar veterinare obiect al contractului de concesiune, despre care reclamantul susține că sunt abuzive și ilicite, reprezintă/respectă punerea în executare a normelor juridice naționale de aplicare a legislației UE (Regulamentul (UE) nr. 142/2011 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1069/2009 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a unor norme sanitare privind subprodusele de origine animală și produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman și de punere în aplicare a Directivei nr. 97/78/CE.

Mai arată recurentul că nu s-a cercetat dacă activitatea de exercitare cu o mai mare exigență a verificării prestării serviciilor sanitar veterinare obiect al contractelor de concesiune s-a impus prin Ordinele ANSVSA emise pentru prevenirea bolilor transmisibile ale animalelor, ca element de bază al apărării sănătății animalelor, declarată la acea vreme obiectiv major al serviciilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor din România determinat de situația ivită în acea perioada când „... pe teritoriul țării noastre au existat trei focare de pestă porcina africană, înregistrate la porcinele din exploatații non-profesionale. Pesta porcină africană poate deveni endemică în scurt timp, blocând întregul sector de creștere a suinelor, producând pagube economice însemnate” (Ordinul NASVSA nr. 20/2010);

În egală măsură nu s-a dat efect considerentelor obligatorii din Decizia CCR nr. 405/2016 (pct. 84) care referindu-se la art. 297 C. pen., indică rezultatul faptei ca fiind vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, de către funcționarul care are atribuții de serviciu în ceea ce privește realizarea drepturilor și intereselor respective, ceea ce înseamnă că diferendele ivite între părțile semnatare ale contractului, în legătură cu executarea obligațiilor contractate, nu intră în sfera de incidență a articolului 297 C. pen. Așa fiind, instanțele civile nu puteau prelua tale quale susținerile din dosarul penal, pe de o parte, pentru că acțiunea civilă a fost disjunsă și achitarea a fost dată în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. și pe de altă parte, pentru că în această situație, instanța penală nu avea competența de a stabili natura răspunderii pentru încălcarea unor atribuții de serviciu care ar fi putut fi disciplinară, administrativă sau penală.

Concluzionează recurentul că izvorul juridic al drepturilor bănești pretinse este contractul de concesiune. Statutul juridic al reclamantului nu este de cetățean, ci de profesionist în calitate de persoană fizică autorizată (PFA) - prestator de servicii la care s-a obligat prin contract. Părțile contractului de concesiune sunt ANSVSA -DVSVSA Sibiu și CMV dr. A. Procesul și hotărârea judecătorească civilă nu răspunde cerinței în echitate și se bazează pe lipsa de corectitudine a procedurilor în ansamblu, prin suprapunerea dreptului reclamantului de a obține două decizii cu caracter obligatoriu, și implicit accesul la două proceduri în afara oricărei cerințe legale, prin încălcarea res judicata și a principiului securității juridice întrucât, o hotărâre de achitare în penal care a devenit definitivă și obligatorie instantaneu este supusă riscului de a fi anulată (Brumărescu) sau reinterpretată (Ryabykh c. Rusiei, §§51-58), ori să fie folosită ca protecție a lipsei de diligență a reclamantului care, în pofida calității de profesionist, parte în contract comercial, s-a erijat în victima unor fapte inexistente pentru a evita sarcina probei ce îi revine cu privire la îndeplinirea obligațiilor contractuale și a dreptului la încasarea contravalorii prestațiilor pretins efectuate.

Recurenta-pârâtă Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că prin decizia civilă atacată Curtea de Apel Alba Iulia nu a învederat împrejurările de fapt și de drept de natură să evidențieze respingerea apelului formulat de recurentă. Instanța de apel s-a limitat la a prelua cele dispuse de instanța de fond, dând o aparență de motivare a hotărârii astfel pronunțate. Chiar dacă instanța de control judiciar și-a însușit întru totul apărările reclamantului, aceasta trebuia să indice, pentru respectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., propriile motive de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în cauză ale pârâtei apelante. Or, argumentele pentru care s-au respins susținerile recurentei nu au fost arătate, motivele invocate prin apel, concluziile scrise, nefiind deloc analizate și, prin urmare, nu a fost cercetat fondul cauzei. Cât timp în considerente instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în cauză, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la casare.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că instanța de fond nu avea competența să judece cauza. Astfel, obiectul concret al pretențiilor formulate îl reprezintă executarea contractului de concesiune nr. 1530/01.09.1999, așa cum a fost prelungit prin Actul adițional nr. 8/12.2016, în cauză solicitându-se obligarea pârâților la plata sumei reprezentând prejudiciu pretins de reclamant, cauzat ca urmare a tăierilor din deconturile depuse de către acesta la DSVSA Sibiu în perioada anilor 2011-2012, deconturi ce au fost diminuate de către angajații din cadrul recurenti cu atribuții și responsabilități în verificarea dosarelor de decont, iar nu de directorul executiv al recurentei, angajați față de care s-a formulat cerere de chemare în garanție.

Contractul de concesiune nr. 1530/01.09.1999 și Actul adițional nr. 8/12.12.2016 au fost încheiate în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, act normativ abrogat prin OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Din punct de vedere al normelor procesual civile, printre care se regăsesc și cele care reglementează competența materială și funcțională a instanțelor de judecată abilitate de legiuitor să soluționeze litigiile născute din executarea acestor contracte, nu mai pot fi aplicate prevederile de drept procesual cuprinse în Legea nr. 219/1998 sau cele din OUG nr. 34/2006, care a abrogat-o, ci trebuie aplicate normele actuale ce reglementează competența instanțelor de judecată în materie, cuprinse în Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. Potrivit dispozițiilor art. 69 Legea nr. 101/2016, „(1) Contestațiile/Cererile/Plângerile aflate în curs de solulionare la Consiliul instanța de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă să fie soluționate în condițiile și cu procedura prevăzute de legea în vigoare la data la care au fost depuse. (2) Dispozițiile prezentei legi se aplică numai contestațiilor/cereri lor/plângeri lor formulate după intrarea ei în vigoare.” Rezultă că alin. (1) al art. 69 vizează procedurile judiciare în curs de desfășurare la momentul intrării în vigoare a legii, proceduri ce nu pot viza decât contractele încheiate în temeiul Legii nr. 219/1998 sau al OUG nr. 34/2006 întrucât la acel moment, în 26.05.2016, nu puteau exista litigii născute din contracte încheiate în temeiul Legilor nr. 98, 99 și 100/2016, toate intrate în vigoare la 26.05.2016. Iar alin. (2) al art. 69 vizează cererile formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2016, indiferent de norma de drept material aplicabilă. În consecință, în privința legii procesuale aplicabile cererilor privind contractele încheiate sub imperiul OUG nr. 34/2006 sau a celor de concesiune încheiate în temeiul Legii nr. 219/1998, legea procesuală aplicabilă este Legea nr. 101/2016 în măsura în care cererea de chemare în judecată a foșt formulată după intrarea sa în vigoare, în cauză acțiunea fiind formulată în anul 2019.

Prin urmare, se poate constata că procesul de față decurge din executarea unui contract de concesiune încheiat în temeiul Legii nr. 219/1998, competența materială și funcțională procesuală trebuie stabilită cu luarea în considerare a dispozițiilor din Legea nr. 101/2016, pe cale de consecință competența revine Tribunalului, Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, iar instanța de fond era datoare să -și verifice competența.

Mai arată recurenta că nu s-a ținut cont de excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de apelanta pârâtă. În cauză, recurenta a încheiat un contract de concesiune cu CMV Dr. A, ce are personalitate juridică, fiind înscris în Registrul Cabinetelor Veterinare al Colegiului Medicilor Veterinari și având cod de identificare fiscală. Prin urmare, având în vedere definiția calității procesuale, reprezentate de îndreptățirea de a sta într-un proces, calitatea procesuală activă revine Cabinetului Medical A, ca fiind entitatea care eventual ar fi suferit un presupus prejudiciu din cauza faptei imputabile recurentei. Întrucât acțiunea a fost formulată de persoana fizică A, acesta nu are calitate procesuală activă, iar acțiunea apare ca inadmisibilă.

O altă critică vizează faptul că intimatul B nu are calitate procesuală pasivă în cauză, acesta nefiind parte în contractul de concesiune în litigiu. Conform Ordinului președintelui ANSVSA nr. 20/2010, directorul executiv nu avea nici un fel de ațribuții și responsabilități privind dosarele de decont, directorul executiv adjunct fiind ultimul care verifică și avizează dosarele în cauză, drept pentru care răspunderea în solidar cu recurenta revine funcționarilor publici menționați în cererea de chemare în garanție formulată în prezenta cauză. De altfel, nici în raportul de expertiză contabilă nu s-a putut evidenția că există, în dosarele de decont, vreun document care poartă semnătura sau parafa directorului executiv al DSVSA Sibiu, B.

Printr-o altă critică, se învederează că, în cauză, se impunea admiterea excepției autorității de lucru judecat, conform art. 28 C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 60/07.07.2017 a Tribunalului Sibiu, pronunțată în dosarul nr. x/85/2015 (astfel cum a fost menținută prin decizia penală nr. 80/31.01.2019 de Curtea de Apel Alba Iulia), instanța a dispus achitarea inculpaților pentru toate capetele de acuzare din rechizitoriul DNA. În cadrul dosarului penal nr. x/85/2015, partea vătămată A, reclamantul din prezentul dosar, în termenul legal prevăzut la art. 20 C. proc. pen., s-a constituit parte civilă cu suma de 176.194,85 lei, reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a tăierilor din deconturile depuse de către acesta la DSVSA Sibiu, în perioada anilor 2011-2012 și cu suma de 400.000 lei, reprezentând daune morale, recurenta având calitate de parte responsabilă civilmente, în condițiile art. 21 C. proc. pen. Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 28 C. proc. pen. privind autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal, în sensul că „(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o”.

Mai arată recurenta că instanța de apel nu a ținut cont de excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la presupusele creanțe de la nivelul anilor 2011-2012, pretenții supuse termenului de prescripție de 3 ani, conform art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. La nivelul anilor 2011-2012, când nu i-au fost achitate sumele de bani la care pretinde că are dreptul, reclamantul cunoștea acest aspect și, ca atare, putea să acționeze în judecată instituția pe cale civilă pentru recuperarea prejudiciului pe care pretinde că l-ar fi suferit, independent de formularea unei plângeri penale. Recurenta a achitat către CMV A, sumele de bani pe care le-a facturat acesta, așa cum au fost diminuate, a acceptat banii și nu a formulat nici un fel de acțiune/ contestare împotriva recurentei care să arate că este nemulțumit.

De asemenea, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Prejudiciul nu există și nu a fost dovedit. Sumele acceptate la plată de către recurentă la nivelul anilor 2011-2012 au rezultat în urma verificărilor efectuate de structurile de specialitate din cadrul instituției recurente, reclamantul și-a însușit aceste sume și a emis factură fiscală. Ca să poată pretinde o sumă de bani, reclamantul trebuia să dovedească pe de o parte, că și-a îndeplinit impecabil obligațiile contractuale, iar pe de altă parte, că ambele părți chemate în solidar în proces cu rea-credință nu și-au îndeplinit obligațiile corelative cauzându-i astfel un prejudiciu cert și dovedit. Or, directorul executiv B nu avea stabilite niciun fel de atribuții și responsabilități în ce privea deconturile pentru acțiunile sanitar veterinare. Raportat la anul 2013-2014 acțiunea este prescrisă, iar această perioadă nu a făcut obiectul Rechizitorului DNA, respectiv raportul de constatare a DNA a cuprins intervalul 2010-2012, la care se face trimitere în acțiunea formulată. Ambele instanțe de judecată din dosarul penal au reținut că vorbim de anii 2011-2012 ca interval de timp în care nu a fost aprobată plata deconturilor în litigiu. Analizând Raportul de constatare DNA din 15.12.2014, suma rezultată, adică cea de 176,194.85 lei, este stabilită ca urmare a tăierilor de deconturi pentru anii 2010-2014, adică mai mult cu doi ani, decât perioada menționată în rechizitoriu și decât perioada cerută de reclamant prin constituirea de parte civilă din dosarul penal.

Se susține că fapta ilicită nu este dovedită. Presupusele tăieri de deconturi nu sunt făcute discreționar și cu abuz de putere, ele au fost rezultatul mai multor neconformități constatate de către inspectori din serviciile și birourile din cadrul DSVSA Sibiu. Așadar, în etapa verificării acestor dosare depuse spre decontare, de-a lungul timpului s-a constatat că CMV A, nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de concesiune nr. 1530/01.09.1999 ce stă la baza emiterii deconturilor, și a avut repetate deficiențe în ceea ce privește activitatea de identificare și înregistrare a animalelor, nu a efectuat la timp sau a efectuat în mod defectuos, din punct de vedere tehnic, acțiunile sanitar veterinare de interes național, fie nu a efectuat inspecțiile în toate exploatatele de animale, fie nu a actualizat efectuarea mișcărilor în Baza Națională de Date a efectivelor de animale în funcție de situația reală din teritoriu, toate acestea fiind cuprinse în Planul Cifric din cadrul Programului Strategic National obligatoriu, fiind și sancționat contravențional de mai multe ori.

Potrivit art. 75 C. civ., nu constituie încălcare a drepturilor private și demnității persoanei, atingerile care sunt permise de lege, de pactele sau convențiile internaționale privitoare la drepturile omului, la care România este parte. Totodată, prin art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, pentru apărarea ordinii, a sănătății ori a moralei publice.

Între conduita recurentei și fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu există legătură de cauzalitate. Eventualele tăieri sau diminuări de deconturi au fost efectuate de personalul angajat al DSVSA Sibiu, în concordanță cu procedura din Ordinul ANSVSA nr. 20/2010, privind procedura decontării acțiunilor sanitar veterinare și nu de directorul executiv B. În cauză, persoanele chemate în garanție sunt cele care au întocmit rapoarte, note justificative, procese verbale, etc., prin care nu au avizat la plată sumele solicitate de CMV A, acestea fiind diminuate în mod corespunzător, raportat la deficiențele constatate, în efectuarea acțiunilor sanitar-veterinare sau de înregistrare și identificare a animalelor. Diminuările de decont au fost făcute în nume personal, de funcționari publici, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, motiv pentru care, în eventualitatea, stabilirii unui eventual prejudiciu, aceștia răspund solidar, fapt pentru care recurenta a formulat cererea de chemare în garanție. Astfel, în eventualitatea respingerii recursului și admiterii în tot sau în parte a cererii formulată de reclamant, personalele chemate în garanție trebuie să fie obligate la plata sumelor solicitate.

În cauză, nu există nici culpă, măsurile dispuse au avut la bază un suport legal, iar prejudiciul a fost acela al recurentei, respectiv refuzul nejustificat al reclamantului de a realiza acțiunile sanitar veterinare obligatorii pe aria de competență potrivit clauzelor contractuale și de a se conforma normelor sanitar veterinare în vigoare.

5.Apărările formulate în cauză

Prin notele scrise înregistrate la 03 iulie 2024, recurenta-pârâtă Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu a reiterat aspecte învederate prin memoriul de recurs propriu și a solicitat admiterea ambelor recursuri declarate în cauză.

Prin întâmpinarea înregistrată la 29 iulie 2024, intimatul-reclamant A a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la ambele recursuri, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

Referitor la nulitatea recursurilor, intimatul a arătat că deși recurenții au indicat motive prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate aceștia au criticat modalitatea în care instanțele anterioare au analizat și interpretat probatoriul administrat, ceea ce echivalează cu o nemotivare a recursurilor, sancționată cu nulitatea.

Pe fondul recursurilor, a arătat că, în mod corect, instanțele anterioare au reținut că prezenta acțiune reprezintă judecarea laturii civile a dosarului penal nr. x/85/2015 al Tribunalului Sibiu, dosar în care, prin hotărârile judecătorești pronunțate, a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de către reclamant, în calitate de parte civilă. Mai mult, în dosarul penal nr. x/85/2015, pârâtul B a avut calitatea de parte în dosar, aceea de inculpat, ceea ce reprezenta sau echivala cu calitatea de pârât în cadrul acțiunii civile din acel dosar, calitate ce se păstrează și în soluționarea acțiunii civile la instanța civilă, în cazul în care aceasta a fost lăsată nesoluționată de către instanța penală. Aceleași argumente se regăsesc și se aplică și cu privire la situația reclamantului, care a avut de asemenea, calitatea de parte în dosarul penal nr. x/85/2015, respectiv aceea de parte civilă.

În mod corect, au fost dezlegate de către instanțele anterioare excepția dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B și excepția autorității de lucru judecat.

Instanța de apel a analizat și a verificat sentința atacată, a analizat fiecare excepție invocată de părți și a arătat, pe larg, care sunt motivele pentru care au fost respinse aceste excepții. Chiar și cu privire la excepția formulată, pentru prima dată, în cadrul apelului, aceea a necompetenței funcționale și materiale a instanței de fond, instanța de apel a arătat care sunt dispozițiile legale, le-a analizat și a motivat pe larg, de ce a dispus respingerea acestei excepții ca fiind formulată tardiv.

Caracterul de act administrativ al contractului de concesiune nr. 1530/1999 nu poate avea influență asupra faptului că în dosarul penal nr. x/85/2015 al Tribunalului Sibiu s-au judecat infracținile/abuzurile săvârșite de B, în calitate de director general al DSVSA Sibiu, infracțiuni cu privire la care s-a dat o soluție de către instanța de judecată penală, care a lăsat nesoluționată acțiunea civilă din cadrul aceluiași dosar penal.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 13 august 2024, recurentul-pârât B a solicitat respingerea excepției de nulitate, admiterea recursului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 13 august 2024, recurenta-pârâtă Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu a solicitat respingerea excepției de nulitate, admiterea ambelor recursuri, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Prin notele scrise înregistrate la 22 ianuarie 2025, recurentul-pârât B a reiterat concluziile de admitere a recursului propriu, cu consecința exonerării recurentului de lam plata sumelor solicitate de către reclamant cu titlu de despăgubiri, respectiv cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin notele scrise înregistrate la 27 ianuarie 2025, intimatul-reclamant A a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată astfel cum au fost solicitate și dovedite.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la recursul lui B, Înalta Curte reține că recurentul critică decizia recurată, din perspectiva unei greșite interpretări și aplicări a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ.), respectiv aplicarea și interpretarea greșită a condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale proprii- art. 1349 și art. 1357 C. civ.- sub aspectul justificării calității procesuale active, a calității procesuale pasive, precum și a dispozițiilor legale privind momentul de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă și cazurile de întrerupere – art. 2517, art. 2523 și art. 2537 C. civ.

Critica privind calificarea greșită a raportului juridic dedus judecății în sensul că acesta derivă din contractul de concesiune nr. 1530/01.09.1999 încheiat între intimatul-reclamant și pârâta DSVS Sibiu, litigiul fiind unul de drept administrativ, iar nu de drept civil, nu poate fi primită.

Înalta Curte constată că acest aspect, ce are relevanță asupra competenței materiale a instanței, a fost dedus judecății pentru prima dată în cadrul cererilor de apel formulate împotriva hotărârii de primă instanță.

Față de momentul formulării unei astfel de solicitări, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii”.

În lumina textului legal, primul termen de judecată la care părțile legal citate au putut pune concluzii în fața primei instanțe a fost cel din data de 09.12.2029, cu prilejul cercetării pe fond a pricinii la Tribunalul Sibiu-Secția I civilă când, procedura de citare a fost legal îndeplinită. Prima instanță, în mod corect, a procedat la verificarea competenței, după punerea în discuția contradictorie a părților reprezentate de avocați, respectiv consilier juridic, și a apreciat că instanța competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza.

Prin urmare, invocarea acestui aspect în calea de atac a apelului s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ. antereferite, fiind sancționat, în mod corect, de către instanța de apel, în sensul constatării tardivității invocării excepției de necompetență materială cu prilejul exercitării căii de atac a apelului.

Cu atât mai mult, invocarea din nou a acestui incident procedural, în calea extraordinară de atac a recursului, nu poate fi primită, pentru aceleași considerente ca și cele ale instanței de apel, dar și potrivit considerentelor proprii ale instanței de recurs mai sus menționate.

În ce privește critica vizând calitatea procesuală activă a intimatului-reclamant A, Înalta Curte constată că recurentul justifică calitatea procesuală activă a reclamantului, în primul rând, prin raportare la pârâta, Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu, iar nu cu referire la propria persoană, argumentând excepția invocată prin prisma contractului de concesiune nr. 1520/1999 încheiat între CMV dr. A și Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu. În acest sens, susține că prezenta acțiune nu putea fi promovată de persoana fizică A, întrucât aceasta nu are calitatea de parte cocontractantă în contractul de concesiune respectiv, ci CMV dr. A.

În concordanță cu statuările instanței de apel, Înalta Curte reține că potrivit art. 27 alin.(2) C. proc. pen., „persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, poate introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile”.

În aplicarea dispoziții legale menționate, partea civilă din procesul penal în care recurentul B a avut calitatea de inculpat, respectiv intimatul-reclamant A a solicitat acordarea despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru prejudiciul cauzat de recurent (a cărui existență și dimensiune a fost constatată în dosarul penal), ținând cont de împrejurarea că, în cadrul cercetării penale, latura civilă a cauzei a rămas lăsată nesoluționată.

Cererea de constituire ca parte civilă, în cadrul procesului penal, aflată la fila 95 din vol. I al dosarului de fond, a fost depusă de persoana fizică A și, prin urmare, acțiunea civilă în cadrul căreia se deduc judecății pretențiile acestuia este formulată, în mod corect, tot de persoana fizică. Prezentul demers judiciar este consecința constituirii ca parte civilă a reclamantului în dosarul penal, în care recurentul a avut calitatea de inculpat și de nesoluționarea în acel cadru procesual a pretențiilor formulate, declanșat ca urmare a formulării unei plângeri penale, justificate de comiterea unei fapte ilicite, calificate ca fiind infracțiune, în conformitate cu legea penală. Ligitiul pendinte izvorăște din fapta ilicită comisă de către recurent, ci nu din raporturile contractuale, întemeiate pe contractul de concesiune, cum eronat susține recurentul.

Față de cele arătate, critica este nefondată.

Pentru aceleași considerente, nici critica privind calitatea procesuală pasivă a recurentului nu poate fi primită, întrucât apărările formulate sunt identice cu cele referitoare la calitatea procesuală activă, recurentul afirmând, în mod eronat, faptul că izvorul juridic al pretențiilor reclamantului îl constituie contractul de concesiune.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că, în ce-l privește pe recurentul-pârât B, calitatea procesuală pasivă din cadrul prezentului litigiu (având ca obiect răspundere civilă delictuală) este conferită de calitatea de inculpat, pe care acesta a avut-o în procesul penal în care a fost lăsată nesoluționată latura civilă, fiind aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., ce reglementează posibilitatea părții vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal și căreia nu i-a fost soluționată cererea (reclamantul A), să recurgă la instanța civilă pentru valorificarea acestor pretenții, singura condiție impusă de lege fiind aceea de constituire ca parte civilă în litigiul penal.

Cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantului, Înalta Curte reține că termenul general de prescripție de 3 ani aplicabil în cauză a fost respectat.

Astfel, potrivit art. 2517 C. civ. „Termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen” și începe să curgă, potrivit art. 2523 din același cod, „...de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut, sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui”.

În cauză, reclamantul a cunoscut prejudiciul urmare a întocmirii, cu prilejul cercetării penale desfășurate în dosarul penal nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Alba Iulia, a Raportului de constatare din 15.12.2014 și s-a constituit parte civilă în dosarul penal la data de 12.08.2015. Cererea de constituire ca parte civilă a fost precizată, la data de 18.12.2015, în dosarul nr. x/85/2015 al Tribunalului Sibiu, în sensul că se solicită suma de 176.194,85 lei cu titlu de daune materiale, aferente tăierilor ilegale de deconturi săvârșite de recurentul-pârât și suma de 400.000 lei cu titlu de daune morale.

Suma de 176.194,85 lei a fost stabilită prin Raportul de constatare din 15.12.2014, prin care s-a reținut că „din valoarea totală a deconturilor depuse de CMV dr. A pentru perioada ianuarie 2010-iunie 2014 DSVSA Sibiu nu a achitat 176.194,85 lei...”. Referitor la această sumă, instanța de fond a reținut că perioada ce face obiectul prezentei cauze este situată la nivelul anilor 2011-2012 și a acordat reclamantului suma de 66.461,24 lei, pe care acesta nu a contestat-o, nepromovând calea de atac a apelului împotriva acestei soluții.

Prin urmare, momentul de început al curgerii termenului de prescripție nu este cel al formulării plângerii penale (anul 2013), ci este cel al întocmirii Raportului de constatare din data de 15.12.2014.

În plus, se evidențiază că cursul prescripției a fost întrerupt, fiind aplicabile dispozițiile art. 2537 alin. (3) C. civ., care normează faptul că prescripția se întrerupe „prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubirea se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă”. Întreruperea cursului prescripției operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau până la pronunțarea hotărârii definitive a hotărârii penale, în conformitate cu art. 2541 alin. (6) C. civ.

Or, sentința penală nr. 60/07.07.2017 pronunțată în dosarul nr. x/85/2015 al Tribunalului Sibiu, a devenit definitivă la data pronunțării deciziei penale nr.80/31.01.2019 a Curții de Apel Alba Iulia, prin care au fost soluționate apelurile declarate de Ministerul Public și de inculpatul B împotriva acestei sentințe.

Aplicând normele juridice antereferite, Înalta Curte decelează că prescripția începută în anul 2014 (data Raportului de constatare prin care s-a stabilit prejudiciul) a fost întreruptă la momentul constituirii ca parte civilă (12.08.2015), întrerupere care a durat până la rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 60/07.07.2017 a Tribunalului Sibiu, adică 31.01.2019 (momentul soluționării apelului împotriva acestei sentințe), dată în raport de care pretențiile deduse judecății prin prezenta acțiune înregistrată la 03.10.2019 sunt formulate în termenul de prescripție prevăzut de lege.

Apărările recurentului subsumate acestei critici privind o eventuală posibilitate a reclamantului de a-și valorifica pretențiile prin formularea unei cereri de executare silită, în temeiul contractului de concesiune încheiat cu Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu, nu poate fi avută în vedere în analiza legalității deciziei recurate, fiind străină de cadrul procesual în care se dezbat pretențiile reclamantului, respectiv acela al răspunderii civile delictuale determinate de nesoluționarea laturii civile de către instanța penală.

Alegația recurentului în sensul că, întrucât solicitarea de acordare a daunelor morale a fost respinsă, acesta nu poate fi obligat în solidar cu Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu la plata contravalorii prejudiciului creat reclamantului, este fără suport juridic, întrucât respingerea unui capăt de cerere (daune morale) nu exonerează partea culpabilă de acoperirea contravalorii prejudiciului material, care formează obiectul altui capăt de cerere.

Față de cele arătate, critica privind excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului este nefondată.

Criticile recurentului, potrivit cărora instanța de apel nu a dat efect contractului de concesiune și nu a avut în vedere drepturile și obligațiile corelative ale părților, care au izvor contractual, și nu delictual, vor fi înlăturate fiind relevante considerentele sus-menționate cu privire la natura juridică a raportului litigios dedus judecății, respectiv împrejurarea că izvorâște din comiterea unei fapte ilicite, care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, și nu din neexecutarea fără justificare a unei obligații contractuale.

Susținerea recurentului în sensul că instanțele anterioare nu au verificat dacă sintagma tăierea deconturilor reprezintă o faptă ilicită ori se înscrie în activitatea de verificare a executării efective a serviciilor, obiect al contractului de concesiune, nu poate fi primită, câtă vreme în ce-l privește pe acesta fapta ilicită a fost stabilită în cadrul cercetării penale, obiect al dosarului nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Alba Iulia, aspect care se impune cu autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform căruia hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Înalta Curte evidențiază că această critică este una ce vizează tot natura juridică a raporturilor contractuale dintre intimatul-reclamant și pârâta Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu, iar nu una prin care să se conteste existența faptei ilicite proprii a pârâtului B.

Nici critica privind faptul că instanțele devolutive nu au dat efect considerentelor obligatorii ale Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale nu poate fi primită, întrucât respectiva decizie de neconstituționalitate este lipsită de relevanță în cauză.

Prin această decizie de neconstituționalitate, pronunțată în timpul judecării cauzei penale în care recurentul a avut calitatea de inculpat, s-a statuat că infracțiunea de abuz în serviciu presupune, în esență, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act de către un funcționar, trebuie analizată numai prin rap