ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2286/2024

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Suceava la 14 decembrie 2016 sub nr. x/314/2016, reclamanta Casa Județeană de pensii Suceava a solicitat în contradictoriu cu pârâții A, B, C, D, decedată-prin moștenitorii acesteia, legatarii sau donatarii acesteia, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

obligarea pârâților la plata în solidar a prejudiciului cauzat în sumă de 189 906, 7276 RON , plus dobânzile aferente, până la recuperarea integrală a prejudiciului;

obligarea pârâților la plata în solidar a dobânzilor aferente prejudiciului cauzat în sumă de 1 003 783, 2724 RON, până la recuperarea integrală a prejudiciului;

obligarea în solidar a pârâților C și D, prin moștenitori acesteia, legatari sau donatari ai acesteia la plata prejudiciului în sumă de 1 003 783, 2724 lei cu pârâții A și B, care au fost obligați la plată în solidar prin sentința penală nr.71 din 29.01.2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin decizia penală nr.657/A din 22.11.2016 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Primul ciclu procesual

Sentința pronunțată în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 984 din 22 octombrie 2019, Tribunalul Suceava a respins excepția inadmisibilității și a prescripției dreptului material la acțiune ca nefondate. A admis cererea și a obligat pârâtele E și C să plătească în solidar cu pârâtul A suma de 23.063 lei reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei pentru perioada 01.01.2002-01.03.2002 și dobânda fiscală aferentă acestei sume calculată începând cu data de 01.04.2002 și până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pârâtele E și C să plătească în solidar cu pârâții A și B suma de 980.720,2724 lei prejudiciu reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei pentru perioada 01.03.2002-31.05.2003 și dobânda fiscală aferentă acestei sume calculată începând cu data de 1.06.2003 și până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pârâții A, B, E și C să plătească în solidar suma de 189.906,73 lei prejudiciu reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei pentru perioada 01.06.2003-31.12.2003 și dobânda fiscală aferentă acestei sume calculată începând cu data de 1.01.2004 și până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pârâții în solidar să plătească reclamantei suma de 5.916 lei cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel:

Prin decizia civilă nr.181 din 4 martie 2021 a Curții de Apel Suceava – Secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/314/2016*, s-au admis apelurile declarate de pârâții C, E și A împotriva sentinței nr. 984 din 22 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția I civilă – în dosarul nr. x/314/2016, intimați fiind pârâtul B și reclamanta Casa Județeană de Pensii Suceava.

S-a anulat sentința civilă nr. 984 din 22.10.2019 a Tribunalului Suceava și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia pronunțată în recurs:

Prin decizia nr. 108 din 25 ianuarie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/1/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Casa Județeană de Pensii Suceava, împotriva deciziei nr. 181 din 4 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava — Secția I civilă în dosarul nr. x/314/2016*.

Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată de tribunal în rejudecare:

Prin sentința civilă nr. 1758 din 13 decembrie 2022 a Tribunalului Suceava, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca nefondată. A respins excepția inadmisibilității, ca nefondată.

A admis, în parte, acțiunea având ca obiect „pretenții” formulată de reclamanta Casa Județeană de pensii Suceava, față de pârâții B, A și C.

A obligat pe pârâta C să plătească reclamantei, în solidar cu pârâtul A, care a fost obligat prin sentința penală nr.71/2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin decizia penală nr. 657/A/2016, a Curții de Apel Târgu Mureș, suma de 23.063 lei, reprezentând daune materiale și obligă pârâții C și A, în solidar la plata către reclamantă a dobânzii fiscale aferentă acestei sume, începând cu 1 aprilie 2002 și până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pe pârâta C să plătească reclamantei, în solidar cu pârâții A și B, care au fost obligați prin sentința penală nr. 71/2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin decizia penală nr. 657/A/2016, a Curții de Apel Târgu Mureș în solidar, suma de 980.720,2724 lei, reprezentând daune materiale și obligă pârâții C, A și B, în solidar, la plata către reclamantă a dobânzii fiscale aferentă acestei sume, începând cu 1 iunie 2003 și până la achitarea integrală a debitului.

A respins, în rest, acțiunea, față de pârâții C, A și B, ca nefondată.

A respins acțiunea, față de pârâta E, ca nefondată.

A obligat pe pârâții C, A și B să plătească în solidar reclamantei, suma de 5.916 lei, cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel:

Prin decizia civilă nr. 421 din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel Suceava –Secția I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanta reclamantă Casa Județeană de Pensii Suceava împotriva sentinței civile nr. 1758 din 13 decembrie 2022 a Tribunalului Suceava, în contradictoriu cu pârâții-apelanți A, B și C, și intimată fiind pârâta E, a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de pârâta C, a admis apelurile formulate de pârâții B și A, a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1758 din 13 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Suceava, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere vizând pretinsul prejudiciu în sumă de 189.906,72 de lei și s-a respins ca fiind prescris capătul de cerere vizând pretinsul prejudiciu în sumă de 189.906,72 de lei. A dispus obligarea pârâtei C să plătească reclamantei suma de 5.916 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată din fața primei instanțe și a fost înlăturată obligația pârâților A și B la plata cheltuielilor de judecată din fața primei instanțe, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate, care nu sunt contrare acestei decizii.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 421 din 20 aprilie 2023 a Curții de Apel Suceava – Secția I civilă au declarat recurs reclamanta Casa Județeană de Pensii Suceava și pârâta C.

Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă la 5 iulie 2023 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. x. Prin rezoluția din 11 septembrie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin recursul declarat, reclamanta Casa Județeană de Pensii Suceava a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, să fie respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere vizând prejudiciul în suma de 189 906,72 lei, reținută, în mod nelegal, de instanța de apel și să se admită, în tot, acțiunea.

Printr-o primă critică, invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr.167/1958, art. 27 alin. (2) și art. 28 C. proc. pen., art. 998 - 999 și art. 1003 C. civ. (vechi), admițând apelurile declarate de pârâții A și B.

Prin decizia civilă nr.181 din 4 martie 2021 a Curții de Apel Suceava, s-a statuat că „în privința prejudiciului cauzat prin faptele ce au făcut obiectul dosarului penal excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost corect respinsă având în vedere ca dreptul reclamantei la introducerea acțiunii la instanța civilă s-a născut la data pronunțării deciziei penale nr.657/A/22 noiembrie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș, prin care s-a dispus definitiv în sensul lăsării nesoluționate a laturii civile privind pe C și prin raportare la dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. și art. 8 din Decretul nr.l67/1958.”

Recurenta-reclamantă a susținut că aceste dezlegări de drept sunt obligatorii, decizia menționată ramând definitivă.

Aceleași argumente se impuneau a fi reținute și de instanța de apel la pronunțarea deciziei 421 din 20 aprilie 2023 pentru respingea excepției prescripției, invocată de pârâți, referitor la prejudiciul de 189 906, 72 lei, cauzat de faptele care nu au fost analizate în dosarul penal. Instanța de apel trebuia să analizeze faptul că, deși prin decizia penală s-a arătat că acele fapte exced sesizării instanței, recurenta s-a constituit parte civilă și cu prejudiciul de 189 906,72 lei, astfel cum s-a reținut în sentința penală nr.71/2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, motiv pentru care nu putea să acționeze separat în fața instanței civile.

A mai criticat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora „persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă prin hotărârea definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile.” Conform dispozițiilor art. 28 alin. (l), teza I noul C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

A precizat că, în conformitate cu art. 22 vechiul C. proc. pen., hotărârea definitiva a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civila, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

În ceea ce privește termenul de prescripție, a criticat că dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr.167/1958 au fost interpretate greșit, întrucât răspunderea civilă delictuală se prescrie în termen de 3 ani, care se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Instanța de apel trebuia să rețină că momentul din care curge termenul de prescripție a dreptului păgubitului de a solicita despăgubiri este cel de când s-a pronunțat decizia penală nr.657/A din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel Tîrgu Mureș, definitivă.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel nu a analizat că aceasta s-a constituit parte civilă în procesul penal, ceea ce înseamnă promovarea acțiunii civile în procesul penal și implicit, activarea efectului întreruptiv al prescripției, conform art. 16 alin. (l) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Ceea ce este relevant în cauză, este lipsa pasivității părții vătămate, manifestată procesual în formele prevăzute de lege, prin alăturarea acțiunii civile procesului penal.

Din această perspectivă a mai arătat că, abia la momentul pronunțării deciziei penale nr.657/A din 22 noiembrie 2016 de către Curtea de Apel Târgu Mureș, prin care a fost lăsată nesoluționată latura civilă, a putut promova prezenta acțiune civilă.

Or, raportat la momentul pronunțării deciziei penale nr.657/A din 22 noiembrie 2016 și data sesizării instanței civile, cererea de chemare în judecată a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție extinctivă, fapt pentru care se impune înlăturarea considerentelor avute în vedere de instanța de apel.

Recurenta a mai susținut că în ipoteza constituirii ca parte civilă în cadrul procesului penal, până la soluționarea acțiunii penale, acțiunea civilă va fi suspendată, conform principiului „penalul ține în loc civilul”.

Printr-un alt motiv de recurs a criticat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 și art. 1003 C. civ. (vechi), art. 27 alin. (2), art. 28 C. proc. pen., raportat la probatoriul administrat.

În dezvoltarea acestor critici a arătat că instanțele de fond au interpretat în mod greșit dispozițiile legale menționate, reținând că nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale: fapta ilicită, un prejudiciu cert, vinovăția pârâților și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul pretins.

Recurenta-reclamantă a precizat că a anexat la dosarul de fond expertiza contabilă de specialitate, întocmită în faza de cercetare penală, de către expertul F. Totodată, prin expertiza efectuată în primul ciclu procesual, s-a concluzionat prin raportul de expertiză că prejudiciul în sumă de 189 906,72 lei, produs prin faptele pârâților, este evidențiat în contul debitori din evidența contabilă a reclamantei, aspecte care nu au fost analizate la pronunțarea sentinței apelate.

Referitor la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, a dovedit că pârâtul A și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, încălcând prevederile art. 117 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, iar prin aceasta a cauzat o pagubă în patrimoniul Casei Județene de Pensii Suceava, astfel cum s-a reținut prin sentința penală nr.71 din 29 ianuarie 2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin decizia penală nr.657/A din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Referitor la pârâtul B, s-a reținut în esență că, în perioada 2002-2003, nu și-a îndeplinit o parte importantă din atribuțiile sale de serviciu și prin aceasta, deși nu a urmărit producerea prejudiciului în patrimoniul Casei Județene de Pensii Suceava, a acceptat producerea lui, ceea ce caracterizează intenția indirectă.

Referitor la pârâta C, s-a reținut că avea obligația printre altele, de a elibera biletele de tratament pe baza actelor și documentelor solicitantului conform Normelor și prevederilor CNPAS, de a întocmi documentația pentru achitarea contribuției pentru biletele de tratament restante și de a răspunde pentru exactitatea și legalitatea tuturor operațiunilor și lucrărilor pe care le execută. Prin sentințele penale pronunțate, s-a reținut că faptele pârâtei, astfel cum au fost recunoscute și probate prin materialul probator aflat la dosarul penal al cauzei, arată îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către aceasta, ceea ce a condus la producerea unui prejudiciu patrimonial Casei Județene de Pensii Suceava.

Instanța penală reține că pârâta C este responsabilă, în solidar cu pârâții A și B, de producerea prejudiciului cauzat prin emiterea biletelor de tratament fără a avea anexate toate documentele necesare, deficiențe în calculul contribuțiilor datorate de beneficiari, emiterea unor bilete duble sau triple pentru anumite persoane.

Referitor la pârâta D s-a reținut că vinovăția sa rezultă din faptul că, având atribuții de a înregistra cererile pentru bilete de tratament, a acceptat cu această ocazie înregistrarea unor cereri care nu aveau anexată recomandarea medicală, fapt ce rezultă din întregul probatoriu administrat în cauză și care a contribuit la emiterea în mod nelegal a unui număr mare de bilete de tratament, generând prejudiciul ce a rezultat în urma expertizei efectuate în cauză.

Raportat la aceste argumente, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat faptul că a dovedit prin expertiza efectuată în prezenta cauză că pârâții i-au produs un prejudiciu total de 1.193.690 lei.

A fost stabilit și reținut prin sentințele penale pronunțate, că producerea acestui prejudiciu de 1.193.690 lei, este urmare a modului defectuos în care pârâții și-au îndeplinit atribuțiile. Instanța penală a reținut că prejudiciul stabilit de expert este în sumă de 1 193 690 lei, expertiza verificând documentele din perioada 01.01.2002-31.12.2003. Astfel în calculul prejudiciului stabilit de expert a fost inclusă și contravaloarea celor 234 bilete (lista G), emise în perioada iulie-noiembrie 2003, care excedează perioadei infracționale cercetate, respectiv perioada 01.01.2002-31.05.2003.

În consecință, instanța penală a luat în considerare doar prejudiciul corespondent perioadei 01.01.2002-31.05.2003, perioadă cercetată în cauza penală.

Cu privire la diferența de prejudiciu stabilit (189.906,7276 lei) dintre cel constatat de expert (1.193.690 lei) și cel reținut în procesul penal (1.003.783,2724 lei), instanța penală nu s-a putut pronunța, motivat de faptul că prejudiciul cauzat reclamantei, prin faptele pârâților este în afara perioadei infracționale cercetate, respectiv prejudiciu aferent perioadei 01.06.2003-31.12.2003.

Prin rapoartele de expertiză contabilă întocmite s-a stabilit fără echivoc faptul că prin faptele pârâților s-a produs în patrimoniul său un prejudiciu în sumă de 189.906,72 lei, constând în contravaloarea celor 234 bilete (lista G), emise fără documente legale în perioada iulie-noiembrie 2003.

Printr-o ultimă critică a susținut că se impune admiterea recursului și cu referire la pârâta E, motivat de faptul că instanța de apel nu a analizat apelul cu privire la aceasta, fiind incidente dispozițiile art. 1114 alin. (2) noul C. civ., dispoziții care nu au fost analizate de instanța de apel.

În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat, pârâta C a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârilor pronunțate de către instanțele de fond și trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelului, formulând următoarele critici:

Decizia curții de apel nesocotește art. 9 alin. (2), art. 22 pct. 6 C. proc. civ. raportate la dispozițiile art. 3 Decretul Lege nr. 167/1958, a art. 84 alin. (1) și art. 85 din Legea nr. 188/1999, a art. 998 - 999 C. civ. 1864.

Contrar celor statuate prin decizia atacată, instanța de fond, învestită cu soluționarea cauzei după pronunțarea deciziei de casare cu trimitere era obligată să examineze excepțiile invocate de pârâtă și cu privire la pretinsul prejudiciu derivat din cauza penală finalizată prin decizia nr. 657/A din 27 noiembrie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș, neexistând în decizia de casare vreo rezolvare expresă a acestor excepții.

Atât sentința civilă nr. 1758 din 13 decembrie 2022 a Tribunalului Suceava, decizie pronunțată în fond, cât și decizia nr. 421 din 20 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de apel Suceava sunt date cu încălcarea deciziei de casare nr. 191 din 4 martie 2021 a Curții de Apel Suceava, cauza soluționându-se fără o cercetare a fondului și prin încălcarea normelor de drept substanțial în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității cererii.

Sub un prim aspect, arată că prin decizia civilă nr. 191 din 4 martie 2021 Curtea de Apel Suceava, casând în totalitate sentința civilă nr. 984 din 22 octombrie 2019 a Tribunalului Suceava, cu consecința trimiterii cauzei în rejudecare, a statuat, cu putere obligatorie pentru instanța de trimitere, examinarea excepțiilor invocate - respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune precum și cea a inadmisibilității acțiunii în raport de aceleași pretenții. De asemenea, instanța a mai reținut că se impune reanalizarea îndeplinirii condițiilor de atragere a răspunderii civile delictuale, prin raportare la dispozițiile art. 998 C. civ., în vigoare la data comiterii presupuselor fapte ilicite.

Acțiunea a fost motivată prin aceea că, deși prin sentința penală nr. 71 din 29 ianuarie 2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc a fost încetat procesul penal împotriva pârâtei, ca urmare a intervenirii prescripției și, deși latura civilă a cauzei a fost soluționată definitiv prin obligarea în solidar a pârâților A și B la plata sumei de 980.720,27 lei, s-ar impune să fie angajată și răspunderea patrimonială civilă a pârâtei C pentru această sumă.

Recurenta-pârâtă susține că a invocat, prin întâmpinare, excepția prescripției dreptului material la acțiune precum și cea a inadmisibilității, excepții respinse, în mod nelegal, de către instanța de apel și în al doilea ciclu procesual, pe care înțelege să le reitereze în fața instanței de recurs.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-pârâtă susține că, față de data producerii daunei presupus a fi comisă prin îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, dată reclamată de însăși C.J.P. Suceava în acțiunea introductivă, respectiv perioada iulie - noiembrie 2003, precum și de decizia Î.C.C.J. nr. 1 din 17.02.2014, în cauză este împlinit termenul de prescripție al dreptului subiectiv la acțiune, termen reglementat de dispozițiile Decretului Lege nr. 167/1958.

De asemenea, a criticat că este greșit și modul de soluționare a acestei excepții raportat la capătul de cerere care vizează obligarea sa, în solidar cu pârâții A și B, la plata sumei de 1.003.783,27 lei, reprezentând debitul stabilit definitiv prin sentința penală nr. 71 din 29 ianuarie 2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 657/A din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș.

În dezvoltarea acestei critici, susține că, față de dispozițiile art. 1 și următoarele din Decretul Lege nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost executat în termenul stabilit de lege, fiind astfel definită prescripția ca stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958.

Același termen de prescripție, de trei ani, este stabilit și de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 republicată, potrivit cu care repararea pagubelor aduse unei autorități sau instituții publice se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la data constatării pagubei.

Având în vedere data nașterii dreptului reclamantei la acțiune în răspundere civilă delictuală, respectiv data la care aceasta s-a constituit parte civilă în dosarul penal și data promovării cererii de chemare în judecată, în cauză a intervenit prescripția dreptului de a solicita obligarea la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu se poate susține că a intervenit o cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului termenului de prescripție, nefiind incidente dispozițiile art. 13, art. 14 sau art. 16 din Decretul Lege nr. 167/1958, având în vedere faptul că reclamanta nu a uzat de calea de atac a apelului împotriva sentinței penale nr. 71 din 29 ianuarie 2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, sentință prin care s-a dispus încetarea procesului penal față de aceasta și s-a lăsat nesoluționată latura civilă a cauzei. Reclamanta nu a înțeles să exercite acțiunea civilă pentru recuperarea prejudiciului în termenul legal de prescripție care a început să curgă de la data întocmirii procesului verbal nr. 15419 de către C.N.P.A.S. București.

Față de aceste argumente, a susținut că în cauză operează sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare la momentul în care s-a produs prejudiciul, aceasta avea calitatea de funcționar public, fiind angajată a Casei Județene de Pensii Suceava.

Potrivit dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, răspunderea civilă a funcționarului public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează, iar conform art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 84 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată. Potrivit art. 85 alin. (3), dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Astfel, prin dispozițiile prevăzute de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici au fost reglementate condițiile și procedura angajării răspunderii acestei categorii speciale de personal pentru prejudiciile provocate, cu vinovăție, instituțiilor sau autorităților publice în care își desfășoară activitatea. Fiind vorba despre o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul funcționarilor publici, nu există un drept de opțiune între incidența acestei norme și cele cu caracter general care privesc angajarea răspunderii civile delictuale a oricărei persoane, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.

Prin urmare, în condițiile în care, în cauză, nu s-a emis un ordin sau o dispoziție de imputare în sarcina funcționarului public de către conducătorul autorității sau a instituției publice în care funcționarul public își desfășoară activitatea, acțiunea prin care se solicită angajarea răspunderii acestuia în temeiul art. 998 -999 C. civ. este inadmisibilă.

În același sens, este eronată trimiterea pe care reclamanta o face la dispozițiile art. 1349 și art. 1357 - 1380 noul C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este generată de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite. În aceste condiții, reclamanta trebuia să invoce în drept, ca temei al acțiunii sale dispozițiile art. 998 - 999; C. civ., dispoziții care reglementau răspunderea civilă delictuală în anul 2003, an în care s-ar fi produs presupusele fapte cauzatoare de prejudiciu. Însă, câtă vreme pârâta avea calitatea de funcționar public la acea dată, răspunderea sa patrimonială nu putea fi antrenată decât în condițiile prevăzute de. art. 85 din Legea nr. 188/1999, o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. fiind inadmisibilă.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul soluției date pe fondul dreptului pretins.

În dezvoltarea acestei critici, arată că se impunea ca reclamanta, în cererea introductivă, și instanța, în motivarea hotărârii, să identifice, în concret, care sunt faptele care i se impută, prejudiciul efectiv produs prin fiecare faptă în parte, precum și legătura de cauzalitate existentă între faptă și prejudiciu, raportându-se, în mod nelegal, la deciziile penale pronunțate.

În acest sens, învederează că potrivit art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției faptei ilicite, context în care, curtea de apel nu era îndrituită să rețină în motivare, considerente ale hotărârii penale cu privire la existența prejudiciului produs și nici de vinovăție.

În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

III. Apărările formulate în cauză:

La 10 octombrie 2023, H, în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului intimat-pârât A, a adus la cunoștință instanței că acesta a decedat la 26 iulie 2023, anexând certificatul de deces.

Intimatul-pârât B a formulat întâmpinare la 19 octombrie 2023, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă. A menționat că susține admiterea recursului declarat de pârâta C, întrucât în cauză operează pe deplin prescripția dreptului material la acțiune.

Recurenta-reclamantă Casa Județeană de Pensii Suceava a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta C, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată, întrucât nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

H, în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului intimat-pârât A, a comunicat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 06 februarie 2024 au fost admise în principiu recursurile și a stabilit termen la 09 aprilie 2024, când instanța, constatând intervenit decesul intimatului-pârât A la 26 iulie 2023, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății cauzei, până la introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia.

La termenul de judecată acordat la 29 octombrie 2024, instanța în temeiul art. 415 alin. (1) C. proc. civ., a repus cauza pe rol, constatând că la dosar există înscrisuri din care rezultă calitatea de succesibil a lui I, și având în vedere că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În esență, litigiul are ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamantă împotriva pârâtei C pentru repararea, în solidar cu pârâții A și B, a prejudiciului material produs ca urmare a modului defectuos în care aceștia și-au îndeplinit atribuțiile ce le reveneau în calitate de funcționari în cadrul Casei Județene de pensii Suceava, precum și plata dobânzilor aferente în conformitate cu prevederile art. 180 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.

În concret, circumstanțele de fapt care au declanșat prezenta acțiune, astfel cum au fost reținute de către instanțele de fond, au fost următoarele:

Prin sentința penală nr.71 din 29 ianuarie 2016 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin decizia penală nr.657/A din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel Tîrgu Mureș, a fost admisă acțiunea civilă formulată de Casa Județeană de Pensii Suceava și s-a dispus obligarea pârâților A și B la plata, în solidar, a sumei de 980.720, 2724 lei, cu titlu de daune materiale, către Casa Județeană de Pensii Suceava.

În ceea ce privește pe pârâtul A, acesta a fost obligat și la plata sumei de 23.063 lei, cu titlu de daune materiale, către Casa Județeană de Pensii Suceava.

În pronunțarea acestor soluții, instanța penală a reținut că din examinarea documentelor aferente perioadei 01.01.2002-31.12.2003, totalul prejudiciului stabilit de expert este de 1.193.690 lei, în calculul prejudiciului fiind inclusă și contravaloarea celor 234 bilete („lista G”), emise în perioada iulie-noiembrie 2003, care excede perioadei infracționale analizate, respectiv perioada 01.01.2002-31.05.2003.

În consecință, instanța penală a apreciat că, raportat la activitatea infracțională dedusă judecății prin actul de sesizare al instanței, prejudiciul suferit de reclamantă este în cuantum de 1.003.783, 2724 lei.

Prin urmare, cu privire la diferența de prejudiciu, în cuantum de 189.906,7276 lei- dintre cel constatat de expert, în cuantum de 1.193.690 lei, și cel reținut de instanța penală, în cuantum de 1.003.783,2724 lei, instanța penală nu s-a putut pronunța, motivat de faptul că reprezintă un prejudiciu cauzat în afara perioadei infracționale cercetate în dosarul penal nr. x/258/2010, respectiv aferent perioadei 01.06.2003- 31.12.2003.

În baza dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen., instanțele penale au lăsat nesoluționată acțiunea civilă promovată împotriva pârâtelor D și C, motivat de faptul că pentru pârâta D, a încetat procesul penal ca urmare a decesului acesteia, iar pentru pârâta C, a încetat procesul penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În vederea recuperării diferenței de prejudiciu, în cuantum de 189,906.72 lei, a dobânzilor aferente întregului prejudiciu în cuantum de 1.003.783,2724 lei, respectiv pentru obligarea pârâtelor D și C, în solidar cu inculpații pârâți A și B, la plata prejudiciului menționat, reclamanta s-a adresa instanței civile prin promovarea prezentei acțiuni.

Prin cererea de recurs, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă critică, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra momentului de debut al curgerii termenului de prescripție în ce privește obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru diferența de prejudiciu în cuantum de 189,906.72 lei.

În concret, recurenta-reclamantă pretinde că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție în ce privește răspunderea civilă delictuală este 22 noiembrie 2016, acela al pronunțării deciziei penale nr. 657 de Curtea de Apel Târgu Mureș, iar nu 28 februarie 2005, data întocmirii referatului nr. 12094 de către auditorul intern.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în raport de obiectul cauzei, respectiv obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin fapte care au îmbrăcat forma ilicitului penal, săvârșite în perioada 01.06.2003-31.12.2003, și de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală, devin incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 („prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, potrivit cărora „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.

Prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive caracterizată prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescripția începe să curgă și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea să cunoască aceste elemente.

În aplicarea prevederilor legale menționate, în speță, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel la care reclamanta a fost încunoștințată, prin raportul de audit intern nr. 12094 întocmit la 28 februarie 2005, despre existența prejudiciului și despre persoanele responsabile de acesta, instanța de apel considerând că acesta este momentul la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, conform dispozițiilor legale mai sus citate.

Declarând prezentul recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. din perspectiva în care aceasta s-a constituit parte civilă în dosarul penal cu privire la prejudiciul de 189.906,72 lei, iar instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă cu privire la această pretenție. De asemenea, a mai arătat că se impunea ca instanța de apel să respecte dezlegările date de curtea de apel, în primul ciclu procesual, în privința respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului în cuantum de 1.003.783,2724 lei, prin raportare la faptul că dreptul reclamantei la introducerea acțiunii civile s-a născut la data pronunțării deciziei penale nr. 657 de către Curtea de Apel Târgu Mureș, respectiv la 22 noiembrie 2016

În ceea ce privește aceste critici, Înalta Curte constată că reclamanta ignoră, în mod nepermis, împrejurarea că raționamentul juridic al curții de apel din primul ciclu procesual, care a stat la baza respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru repararea prejudiciului în cuantum de 1.003.783,2724 lei, nu poate fi aplicat tale quale capătului de cererea privind obligarea pârâților la plata diferenței de 189.906,72 lei, având în vedere că, deși aceste sume izvorăsc din aceeași faptă ilicită, comportă un regim diferit al curgerii termenului de prescripție prin raportare la soluția pe care instanța penală a pronunțat-o în privința acestora.

Conform dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., „Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.”

Din interpretarea logică-gramaticală a normei redate, rezultă că persoana vătămată, constituită ca parte civilă în dosarul penal, se poate adresa instanței civile pentru recuperarea prejudiciului în ipoteza în care instanța penală a constatat că se impune lăsarea nesoluționată a acțiunii civile.

În cauza pedinte, se reține că prin decizia nr. 181 din 04 martie 2021, Curtea de Apel Suceava, cu privire la cererea reclamantei pentru recuperarea diferenței de prejudiciu în cuantum de 189.906,7276 lei, instanța penală nu a apreciat că se impune să fie lăsată ca nesoluționată, această cerere, ci a constatat că prejudiciul reclamat excede perioadei cercetate în dosarul penal, și ca atare nu se poate pronunța în privința acesteia.

Contrar susținerilor recurente-reclamante, împrejurarea că instanța penală a apreciat că nu a fost legal învestită cu cercetarea faptelor care au condus la producerea prejudiciului în cuantum de 189.906,7276 lei, nu poate echivala cu lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile, având în vedere că potrivit normelor de procedură penală, această soluție nu poate interveni decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 25 alin. (5) și alin. (6) C. proc. pen., condiție care în speță, nu e întrunită.

Înalta Curte reamintește că dispozițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în forma în vigoare la momentul derulării procesului penal, prevedea, în mod expres, condițiile în care instanța penală poate lăsa nesoluționată acțiunea civilă - în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) teza întâi, , , , și , precum și în cazul prevăzut de art. 486 - ipoteza în care instanța penală constată că prejudiciul care face obiectul acțiunii civile nu a făcut obiect cercetării penale nefiind menționată printre aceste situații.

Pentru aceste considerente, critica referitoare la interpretarea greșită a prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen. urmează a fi înlăturată.

Nefondată este și critica referitoare la greșita reținere de către instanța de apel a momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, ca fiind reprezentat de data emiterii raportului de audit intern nr. 12094 - 28 februarie 2005.

În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă consideră că simpla constituire a sa ca parte civilă în dosarul penal pentru suma de 189.906,72 a reprezentat o cauză care a împiedicat-o să promoveze o acțiune în materie civilă pentru acoperirea prejudiciului, încunoștințare sa în legătură cu întocmirea raportului de audit intern la 28 februarie 2005 neavând semnificații în planul curgerii termenului de prescripție, câtă vreme cuantumul prejudiciului a fost determinat în cadrul procesului penal, cu ocazia efectuării unei expertize contabile.

Cu referire la aceste susțineri, Înalta Curte subliniază faptul că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instituie două momente alternative ce corespund necesității de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.

În speță, prevalându-se de data pronunțării hotărârii definitive de condamnare a pârâților în procesul penal, recurenta-reclamantă susține că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu exista nicio certitudine cu privire la întinderea prejudiciului, aspecte care au fost tranșate definitiv doar prin pronunțarea hotărârii de condamnare, iar promovarea unei acțiuni civile pentru recuperarea aceluiași prejudiciu pentru care s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu este permisă.

Susținerea recurentei nu își găsește, însă, temei în dispoziția legală mai sus citată, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de pronunțarea unei hotărâri de condamnare, respectiv, de stabilirea vinovăției făptuitorului, a existenței și a întinderii prejudiciului, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Așadar, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță hotărârea definitivă de condamnare a pârâților pentru infracțiunile ce le-au fost reținute în sarcină în procesul penal, de vreme ce, prejudiciul reclamat în cuantum de 189.906,72 lei nu a fost rezultatul activității infracționale cercetate în procesul penal, ca atare, izvorul obligației pârâților de plată a despăgubirilor nu a făcut obiect de dezlegare prin hotărârea judecătorească penală.

Câtă vreme prescripția extinctivă se raportează la dreptul reclamantei de a-și recupera paguba și la fapta generatoare a acestui drept, este evident că data pronunțării hotărârii de condamnare în procesul penal, în care instanța penală nu a fost legal învestită cu o cercetare asupra faptelor penale care au generat prejudiciul reclamat în cuantum de 189.906,72 lei, este lipsită de relevanță, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală în raport de care să se poată stabili că acesta ar putea reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive.

Cum textul art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 prevede, în mod expres, că termenul de prescripție va începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acest moment nu poate fi decât acela în care reclamanta a dispus întocmirea raportului de audit intern nr. 12094 și a aflat de faptele care au generat acest prejudiciu și de persoanele care sunt cercetate pentru săvârșirea acestora.

În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

Aceste considerente sunt susținute și de dezlegările cu valoare de principiu conținute în decizia privind soluționarea recursului în interesul legii nr. 19/2019, prin care Înalta Curte a reținut că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă decizia de condamnare, paguba fiind preexistentă acesteia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale ce îi reveneau, prerogative la care, în prezenta cauză, reclamanta a și apelat prin raportul de audit întocmit la 28 februarie 2005, din momentul în care a avut la dispoziție informațiile în legătură cu existența pagubei aduse patrimoniului Casei Județene de Pensii Suceava.

Contrar susținerilor recurentei conform cărora constituirea ca parte civilă în dosarul penal a reprezentat un impediment pentru demararea acțiunii civile pentru recuperarea prejudiciului în cuantum de 189.906,72 lei, Înalta Curte reține, că, în realitate, reclamanta a avut la dispoziție toate elementele necesare pentru a acționa, încă din anul 2005, când a fost încunoștințată cu privire la toate aspectele esențiale care au generat paguba în patrimoniul său și când, a hotărât, totuși nu întreprindă niciun demers în vederea recuperării prejudiciului.

Împrejurarea că reclamanta a înțeles să se constituie parte civilă în procesul penal pentru recuperarea acestui și cu privire la care instanța penală a constatat că este rezultatul unor fapte în privința cărora nu a fost legal sesizată, excedând perioadei infracționale cercetate- nu poate constitui un element în funcție de care poate fi identificat începutul termenului de prescripție extinctivă, acceptarea unei astfel de posibilități fiind în vădită contradicție cu norma de drept aplicabilă, respectiv, Decretul lege nr.167/1958.

A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare ar însemna a lipsi de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv.

Prin urmare, constituirea recurentei-reclamante ca parte civilă în cursul procesului penal nu a produs efect asupra cursului termenului de prescripție a dreptului material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului în cuantum de 189.906,72 lei. Simplul demers al reclamantei, de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal pentru recuperarea acestei sume nu a produs eo ipso efecte asupra curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu, fiind rezultatul unor fapte ilicite aferente unei perioade, cu care instanța penală nu a fost învestită.

În acest sens, în cuprinsul art. 19 alin. (1) C. proc. pen. legiuitorul a stabilit că „Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale”, de unde reiese, cu evidență, că prejudiciul trebuie să decurgă din activitatea infracțională cercetată de instanța penală, condiție care în speță nu este întrunită.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu se referă la paguba și persoana răspunzătoare de aceasta, stabilite în sens judiciar, astfel că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăției făptuitorului și a existenței și întinderii prejudiciului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să cunoască făptuitorul și existența pagubei.

Alegerea și promovarea unui demers judiciar care nu i-a asigurat realizarea dreptului prin recuperarea prejudiciului pretins, nu o îndreptățește pe recurentă să se prevaleze de incidența unui alt moment presupus obiectiv (data la care a fost pronunțată hotărârea definitivă de condamnare) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță, momentul obiectiv al începutului cursului prescripției este cel la care reclamanta a fost informată în legătură cu raportul de audit intern, 28 februarie 2005.

În raport de aceste considerente, susținerile recurentei referitoare la modul de aplicare a normelor de drept material din perspectiva stabilirii momentului care marchează începutul termenului prescripției extinctive vor fi înlăturate ca nefondate, soluția instanței de apel fiind legală din această perspectivă.

Invocând principiul „penalul ține în loc civilul”, recurenta a mai arătat că noțiunile de prejudiciu și faptă ilicită sunt interdependente în speță, prejudiciul fiind o componentă a laturii obiective a infracțiunii de „neglijență în serviciu”, prevăzută de art. 249 vechiul C. pen. Cum instanța era învestită cu recuperarea prejudiciului ca urmare a ilicitului penal, recurenta consideră că acțiunea civilă era suspendată și, deci, nu putea fi promovată până la soluționarea procesului penal, operând, deci, și o suspendare a cursului prescripției.

Este adevărat că, potrivit legii de procedură penală, acțiunea civilă în repararea pagubei rezultate din săvârșirea unei fapte ilicite, în ipoteza în care fapta constituie infracțiune, poate fi exercitată, fie pe cale separată în fața instanțelor civile (art. 27 C. proc. pen. actual, art. 19 vechiul C. proc. pen.), fie în cadrul procesului penal, prin constituirea ca parte civilă (art. 19 și 20 C. proc. pen. actual, art. 15 C. proc. pen. anterior).

Art. 27 alin. (1) noul C. proc. pen. prevede că, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. În acest caz, potrivit aliniatului 7 al aceluiași articol, judecata în fața instanței civile se suspendă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.

Conform art. 19 vechiul C. proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune. Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Pe de altă parte, potrivit art. 413 alin. (1) punctul 2 C. proc. civ., instanța (civilă) poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel. Suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.

Toate aceste dispoziții legale reglementează cazuri de suspendare a judecății acțiunii civile, când aceasta este formulată separat de procesul penal, dar mai înainte de soluționarea definitivă a acestuia. Or, în speță, nu a existat o astfel de situație, acțiunea civilă în recuperarea prejudiciului rezultat din faptele săvârșite de inculpați fiind promovată după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare în procesul penal. Prin urmare, judecarea dosarului penal nu a afectat în niciun fel judecarea acțiunii civil