ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 472/2025

Ședința publică din data de 26 februarie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 2 august 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.575.068 RON reprezentând diferența dintre valoarea 4.257.143 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/11.11.2008 și valoarea de 682.075 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan, în suprafață de 4.492 mp situat în Stațiunea Saturn, județul Constanța, actualizată cu indicele de inflație, de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

La 29 octombrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 06 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 474 din 20 aprilie 2023 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, la 22 septembrie 2023 a declarat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauzei cu minori și de familie la 25 septembrie 2023.

La 24 octombrie 2023, intimata-pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, pe de o parte, respingerea apelului ca nefondat, iar pe de altă parte, a reluat susținerile din primă instanță privind excepția prescripției dreptului material la acțiune și a solicitat să se respingă acțiunea, ca fiind prescrisă.

Dat fiind că pârâta nu a formulat o simplă apărare prin invocarea excepției, ci a solicitat schimbarea hotărârii primei instanțe cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, la termenul din 21 februarie 2024, la care părțile nu au răspuns, solicitând judecata cauzei în lipsă, curtea de apel a calificat această solicitare ca fiind un apel incident.

Prin decizia civilă nr. 155 A din 21 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 474 din 20 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a schimbat, în tot, încheierea din 06 octombrie 2022 și sentința civilă apelată, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă și a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva aceleiași sentințe civile.

Împotriva deciziei civile nr. 155 A din 21 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Recurentul-reclamant a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de casare invocat, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a calificat din oficiu întâmpinarea formulată de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) în calea de atac, ca fiind apel incident.

În susținerea motivului de casare invocat, a învederat că o cale de atac trebuie formulată în mod explicit și nu dedusă din poziția părții.

Mai mult, a arătat că Statul Român a formulat apel exclusiv împotriva sentinței civile nr. 474 din 20 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și nu și împotriva încheierii de ședință din 06 octombrie 2022 prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Recurentul a concluzionat că, având în vedere că încheierea de respingere a excepției prescripției nu a fost contestată de către nici o parte în termenul de apel prevăzut de lege, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, fiind o încheiere definitivă și chiar și în ipoteza calificării ca apel incident a întâmpinării, nu se putea critica decât actul de procedură din cererea principală de apel, dat fiind caracterul accesoriu al apelului incident.

Susținerile cuprinse în întâmpinarea depusă de pârâta ANRP nu pot fi calificate drept apel incident, câtă vreme prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat.

Soluția dată de Tribunalul București a intrat sub puterea de lucru judecat având în vedere că pârâta ANRP nu a exercitat apel împotriva încheierii prin care, în mod corect, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 2528 C. civ., motiv ce se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurentul a arătat că, în mod, eronat instanța de control judiciar a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani ar fi început să curgă după împlinirea unei perioade de 3 ani de la emiterea actelor contestate.

A mai precizat că argumentele instanței de control judiciar nu satisfac cerințele normei materiale, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât de la momentul indicat de instanța de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea și regularitatea întocmirii rapoartelor inițiale de evaluare nu generau prin ele însele un prejudiciu.

Recurentul a mai invocat dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, arătând că regula instituită de acest articol se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția și anume, un moment subiectiv constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și un moment obiectiv, constând în data judecătorește stabilită când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

A afirmat că simpla încălcare a dreptului subiectiv nu atrage și începutul prescripției extinctive dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut în mod efectiv actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască. În egală măsură, dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv, actul sau faptul juridic licit sau ilicit și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât dacă prescripția ar începe să curgă, aceasta ar fi nejustificată, întrucât aceste elemente pot să nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv.

A mai arătat că în speță, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu a condus în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar în absența unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu.

A concluzionat că nu exista posibilitatea obiectivă ca recurentul să fi putut identifica existența pagubei în termen de 3 ani de la emiterea documentelor contestate la care se adaugă termenul de prescripție de 3 ani, așa cum în mod greșit, a reținut instanța de apel și că totodată, reclamantul-recurent era în imposibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

În consecință, prin prisma considerentelor invocate, a apreciat că nu a existat posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 18 februarie 2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x GB emisă de autoritatea pârâtă, prin care au fost înștiințați despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei și a arătat că recurentul nu a motivat temeinic cererea de recurs.

Totodată, intimata a susținut că reclamantul înțelege să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021), unde instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepției dreptului material la acțiune.

S-au mai invocat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, arătând că oricare dintre părțile unui litigiu are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

A solicitat respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă și neîntemeiată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, pentru considerentele care succed:

Prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 dib C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de apel arătând, pe de o parte, că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, dată prin încheierea din 06 octombrie 2022 de Tribunalul București, secția a Va civilă, în dosarul nr. x/2021, având în vedere că respectiva încheiere nu a fost atacată cu apel de intimata-pârâtă ANRP, iar, pe de altă parte, a pretins că au fost încălcate normele de procedură, prin reanalizarea și admiterea, de către instanța de apel, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care soluția de respingere a excepției, în etapa fondului, prin încheierea menționată a rămas definitivă, prin neapelare.

Punându-se problema încălcării autorității lucrului judecat a încheierii din 06 octombrie 2022 a Tribunalului București, secția a V-a civilă reglementată în art. 430 C. proc. civ., cât și încălcarea unor dispoziții de ordin procedural, Înalta Curte va examina, prin considerente comune, susținerile recurentului-reclamant din perspectiva incidenței motivelor de casare înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 5 și 7 C. proc. civ., care se vădesc a fi întemeiate.

Astfel, Înalta Curte reține că, prin demersul judiciar care face obiectul prezentului dosar, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.575.068 RON reprezentând diferența dintre valoarea 4.257.143 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/11.11.2008 și valoarea de 682.075 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan, în suprafață de 4.492 mp situat în Stațiunea Saturn, județul Constanța, actualizată cu indicele de inflație, de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost pusă în discuția părților în etapa fondului la termenul de judecată din 05 octombrie 2022, ocazie cu care tribunalul, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 06 octombrie 2022, când a dispus respingerea acesteia.

Pe fondul cauzei, prin sentința civilă nr. 474 din 20 aprilie 2023 a Tribunalului București, secția V-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată

Conform art. 235 C. proc. civ., încheierea prin care instanța soluționează o excepție procesuală constituie o încheiere interlocutorie, de care instanța de judecată este legată, fără posibilitatea de a reveni asupra celor decise în cuprinsul acesteia.

Împotriva încheierilor interlocutorii se poate face apel, potrivit art. 466 alin. (4) raportat la art. 248 alin. (5) C. proc. civ., numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.

În speță, încheierea din 06 octombrie 2022 a Tribunalului București, secția a V-a civilă nu a fost atacată de pârâtă pe calea apelului principal sau a apelului incident (prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanțe, care să corespundă interesului acesta, fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situația juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac) și, ca atare, soluția instanței de fond, privind respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune a dobândit, prin neapelare, autoritate de lucru judecat relativ la această chestiune litigioasă, conform art. 430 C. proc. civ.

Singura modalitate de desființare a încheierii prin care a fost soluționată chestiunea litigioasă era cea a exercitării căilor de atac, astfel încât, în lipsa declarării unui apel principal/incident de către pârâtă, aceasta nu putea obține desființarea încheierii din 06 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin reiterarea excepției în cuprinsul întâmpinării depusă în calea de atac a apelului, declarată de partea adversă.

Cu toate acestea, prin decizia recurată, instanța de apel la primul termen de judecată și singurul acordat în vederea soluționării apelului exercitat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, constatând că părțile nu au răspuns la apelul nominal, dar au solicitat judecata cauzei în lipsă, în raport de prevederile art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a doua din C. proc. civ., a reținut că aspectele relevate prin întâmpinarea formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților privitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, se constituie în critici care vizează dezlegarea dată de tribunal acestei chestiuni, și, drept consecință, din oficiu, a dispus calificarea acestora ca apel incident.

Astfel, în pronunțarea soluției, în ceea ce privește critica pârâtei din apelul incident referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune prin încheierea din 06 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, Curtea de Apel, a reținut că aceasta este întemeiată, oferind astfel o dezlegare exclusivă acestei excepții, apreciind, totodată, că urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, apelul principal exercitat de reclamant nu se mai impune a fi analizat.

Înalta Curte reține că legea procesual civilă stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează hotărârii prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului, dar și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural (art. 430 alin. (1) C. proc. civ.), precum și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.). Având în vedere că o excepție procesuală, un incident procedural sau o chestiune litigioasă poate fi soluționat(ă) și printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorității de lucru judecat operează și în privința acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanței, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) C. proc. civ., iar art. 235 C. proc. civ. dispune, în mod expres, că instanța este legată de încheierile interlocutorii.

Așadar, întrucât excepția a fost invocată în fața primei instanțe și a fost respinsă printr-o încheiere interlocutorie, ce nu a fost atacată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în scopul de a obține schimbarea soluției date excepției, în raport cu poziția ei procesuală și cu drepturile pretinse în cadrul litigiului, rezultă că problema de drept tranșată, privind excepția prescripției dreptului material la acțiune, a dobândit caracter definitiv, potrivit art. 634, alin. (1), pct. 3 C. proc. civ.

Nelegalitatea deciziei recurate este atrasă și de incidența cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva nesocotirii normelor de drept procesual care garantează principiul contradictorialității, reglementat prin art. 14 din C. proc. civ., în privința nepunerii în prealabil, în discuția contradictorie a părților, a măsurii dispuse, din oficiu, referitoare la calificarea, ca apel incident, a aspectelor legate de excepția prescripției dreptului material la acțiune din cuprinsul întâmpinării formulate de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Or, modalitatea în care a procedat curtea de apel la termenul de judecată din 21 februarie 2024 a avut drept consecință încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, care a fost lipsit de posibilitatea de a formula apărări privitoare la reluarea analizei excepției prescripției dreptului material la acțiune în contextul tranșării definitive a acestei chestiuni, prin încheiere neatacată, cât și privat de analiza criticilor formulate în apelul principal propriu, referitoare la îndeplinirea condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale.

În cauza dedusă judecății, instanța de apel s-a rezumat practic să îmbrățișeze doar susținerile pârâtei relativ la efectul prescripției dreptului material la acțiune, fără a examina și răspunde criticilor invocate de către reclamant, singura parte litigantă care declarase apel împotriva sentinței civile nr. 474 din 20 aprilie 2023.

Este adevărat că între principiile care guvernează materia dreptului civil există o strânsă legătură, iar dreptul de dispoziție al părților trebuie corelat și cu dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, în conformitate cu care "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă", însă manifestarea rolului activ al judecătorului nu se poate realiza decât în contextul respectării celorlalte principii fundamentale ale procesului civil, în măsura în care nu sunt incompatibile cu regulile de judecată specifice momentului procesual respectiv.

Însă, în contextul în care instanța de apel nu a fost învestită cu un apel declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva încheierii din 06 octombrie 2022, prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe (din perspectiva propriului interes, opus părții potrivnice), rezultă că excepția soluționată de prima instanță nu putea fi reiterată direct în întâmpinarea formulată la apelul părții adverse, calificată, din oficiu, de instanță, în apel incident.

Procedând în această manieră, instanța de apel, în mod nelegal, a reanalizat excepția prescripției dreptului material la acțiune și, substituind motivarea hotârârii primei instanțe, care a analizat, pe fond, pretențiile reclamantului, a dat eficiență acestui fine de neprimire. Reformând soluția dată excepției, instanța de apel a încălcat normele imperative înscrise în art. 430 C. proc. civ., respectiv autoritatea de lucru judecat a soluției dispusă prin încheierea din 06 octombrie 2022.

Examinând pricina și din perspectiva convențională, Înalta Curte reține că în cauza Caracas împotriva României (Hotărârea din 29 iunie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "excepția autorității de lucru judecat urmărește un scop legitim, deoarece vizează, fără îndoială, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Aceasta nu satisface neapărat, în sine, exigențele impuse de art. 6 alin. (1): mai trebuie examinat, în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei, dacă modul în care jurisdicțiile naționale au respins a doua acțiune a reclamanților, aplicând dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat, a respectat dreptul lor de acces la o instanță, având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică".

De asemenea, instanța europeană a mai arătat că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanță, contribuind la respectarea securității raporturilor juridice și a echității procedurii (cauza Brumărescu împotriva României), și că dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat (cauza Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, parag. 37 și 38). Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 parag. 1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (cauza F.E. împotriva Franței, Hotărârea din 30 octombrie 1998, cauza Yagtzilar și alții împotriva Greciei, Hotărârea din 6 decembrie 2001, cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006.

Cum nesocotirea puterii de lucru judecat, dar și nerespectarea normelor de drept procesual care reglementează principiul contradictorialității și a dreptului la apărare ce formează obiect de critică în recurs, nu respectă cerințele de natură a oferi garanțiile procesuale impuse de exigența dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte va reține că, în lipsa unei examinări reale și concrete a criticilor reclamantului și a unui răspuns specific și explicit la cererea de apel formulată, critica recurentului se vădește a fi întemeiată și va atrage incidența motivului de casare evocat.

Referitor la motivul de casare invocat de recurent și întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se critică admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că, așa cum s-a mai arătat, excepția prescripției a fost rezolvată în mod definitiv prin încheierea de ședință a Tribunalului București din 6 octombrie 2022, care, neapelată fiind, a dobândit autoritate de lucru judecat, motiv pentru care nu mai poate face obiect al analizei instanței de recurs.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5, și 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 155 A din 21 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 155 A din 21 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2025.