Decizia nr. 2424/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 7.12.2022, reclamanții A. S.R.L. și B. au chemat în judecată, în temeiul art. 1562 și urm. C. civ. și art. 194 și urm. C. proc. civ., pârâții C., D. și E. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză, să constate inopozabilitatea față de reclamanți a Contractului de dare în plată încheiat între C. și D., în calitate de debitori și E. S.R.L. în calitate de creditor, societate în cadrul căreia F. are calitatea de acționar și administrator, contract autentificat sub nr. x din data de 24.06.2022 de G., prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra următoarelor imobile: - Imobil înscris în cartea funciară nr. x Lugoj, cu nr. topografic x; - Imobil înscris în cartea funciară nr. x Lugoj, cu nr. topografic x; - Imobil înscris în cartea funciară nr. x Lugoj, cu nr. topografic x; - Imobil înscris în cartea funciară nr. x Lugoj, cu nr. topografic x; Reclamanții solicită, de asemenea, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 581/11.05.2023, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D. și E. S.R.L., având ca obiect acțiune pauliană; s-a luat act că pârâții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 53 din 28 februarie 2024 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți B. și A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 581/11.05.2023, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimații-pârâți E. S.R.L., D. și C.. A schimbat în totalitate sentința apelată, iar în rejudecare: A admis acțiunea. A declarat inopozabil reclamanților B. și A. S.R.L. contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/24.06.2022 la H., încheiat între pârâtul-creditor E. S.R.L și pârâții-debitori D. și C.. A obligat pârâții-intimați la plata sumei de 41.484,91 cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și apel către reclamanta-apelantă A. S.R.L.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 53 din 28 februarie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs recurenții-pârâți C., D., S.C. E. S.R.L.. Susțin că decizia atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1562 C. civ. referitoare la acțiunea pauliană, ceea ce atrage motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel reține în considerentele hotărârii că această condiție referitoare la existența unui prejudiciu acoperă generic orice însărăcire a debitorului, făcută în frauda creditorului, prin scoaterea din patrimoniu a unor bunuri, ceea ce face greu sau imposibil de acoperit pasivul acestui patrimoniu. De asemenea, se mai reține că "debitorii nu au dovedit că ar fi limitat/exclus drepturile creditorilor de a-și îndestula creanța prin valorificarea altor bunuri decât cele ipotecate, o astfel de împrejurare nerezultând din înscrisurile depuse la dosar (cu precădere conținutul angajamentului de plată autentificat sub nr. x/12.12.2013 la B.N. I., respectiv Actul Adițional autentificat sub nr. x/20.12.2019 la J., dosar fond". În felul acesta instanța a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1562 C. civ. care prevăd în mod expres faptul că trebuie să se dovedească un prejudiciu. Instanța de apel menționează că instituirea unor garanții în favoarea reclamanților nu exclude posibilitatea acoperirii creanțelor prin valorificarea altor active ale debitorilor, decât cele asupra cărora s-au instituit respectivele garanții. În primul rând, creditorul ipotecar se îndestulează cu prioritate din garanțiile constituite. Creditorul ipotecar are drept de urmărire în mâna oricui s-ar găsi bunul ipotecat și un drept de preferință față de alți creditori, luându-se în considerare rangul ipotecii. Numai dacă respectivul creditor nu se îndestulează din executarea garanțiilor, se pune problema să execute și alte bunuri ale debitorului. Or, în speță nici măcar nu s-a făcut vreo dovadă din partea reclamantului că au fost neîndestulătoare garanțiile pe care le avea și că nu și-a putut satisface integral creanța din valorificarea acestor garanții. Sarcina probei aparținea reclamantului, nicidecum pârâților. În al doilea rând, chiar și în situația în care nu erau suficiente bunurile ipotecate pentru satisfacerea creanței reclamantului, ceea ce nu este însă cazul și nici nu s-a dovedit, cu privire la celelalte bunuri, din masa patrimonială a debitorilor, care nu formau obiect al unor garanții constituite în favoarea reclamanților, aceștia aveau poziția unui simplu creditor chirografar și veneau în concurs cu ceilalți creditori chirografari. Restul bunurilor, care nu formează obiect al unor garanții, alcătuiesc gajul general al creditorilor chirografari. Numai în privința bunurilor ipotecate creditorul ipotecar are drept de preferință și urmărire, nicidecum pentru toate bunurile debitorului. Ceea ce este caracteristic pentru gajul general este faptul că este un gaj comun, aparținând deopotrivă tuturor creditorilor chirografari, care au cu totul o poziție egală fată de bunurile supuse executării silite. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale menționate, considerând în mod nelegal că, de plano, orice însărăcire a debitorului face să fie îndeplinită condiția existenței prejudiciului Instanța de apel mai reține că, în ceea ce privește crearea sau mărirea unei stări de insolvabilitate, revine instanței să procedeze la o analiză de ansamblu a stării financiare a debitorului (activ și pasiv), scopul fiind cu precădere unul preventiv, de a împiedica posibilitatea îndestulării creanțelor creditorului. Apoi se concluzionează că prezentul litigiu nu este un incident în cadrul executării silite pentru ca instanța să poată cuantifica în mod exact partea de creanță eventual neacoperită de garanțiile imobiliare (sau de alte bunuri), iar valorificarea cu prioritate a altor bunuri ipotecate sau neipotecate poate fi invocată de terțul interesat pe calea contestației la executare. Cu încălcarea dispozițiilor art. 1562 C. civ., precum și a principiilor dreptului substanțial și procesual, se dispune admiterea acțiunii pauliene mai degrabă în scop preventiv și nu se stabilește de către instanță dacă garanțiile sunt sau nu îndestulătoare, în ideea că ulterior se va vedea care este situația, iar S.C. E. poate face contestație la executare. Indicând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., pârâții au susținut încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității. Susțin că instanța de apel a reținut nelegal că pârâții-debitori trebuiau să facă dovada că ar fi limitat/exclus drepturile creditorilor de a-și îndestula creanța prin valorificarea altor bunuri decât cele ipotecate. Totodată, instanța de apel trebuia să stabilească cel puțin dacă valoarea garanțiilor era suficientă pentru satisfacerea creanței sale, iar pentru stabilirea eventualei insolvabilități a pârâților să facă comparația între activ si pasiv; instanța de apel a avut în vedere doar posibilități și probabilități, menționând că se impune admiterea acțiunii în scop preventiv. Potrivit art. 22 C. proc. civ. judecătorul soluționează cauza pe baza regulilor de drept aplicabile și pronunță hotărârea judecătorească pe baza probelor administrate. Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. legiuitorul stabilește că judecătorul are datoria să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod Procedură Ciivlă, susțin că decizia atacată nu este motivată corespunzător. În literatura de specialitate s-a arătat că motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie clară și completă. Judecătorul are obligația de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, de ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, iar aceasta este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii. În acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, atunci când instanța de fond a făcut o motivare sumară și confuză hotărârii, aceasta reprezintă o motivare necorespunzătoare. Așa cum s-a arătat în doctrină, preluând jurisprudența ÎCCJ, prin motivul 6 de recurs, se înțelege; "Ipostazele în care se ajunge la o nemotivare sunt dintre cele mai diferite: existenta unei contradictorialități între considerentele hotărârii (.,), contradictorialitate flagrantă între dispozitiv și considerente - ÎCCJ Decizia nr. 963/2055 - ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii". De asemenea, este încălcat și dreptul la un proces echitabil, drept protejat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, între garanțiile dreptului la un proces echitabil, se înscrie și obligația tribunalelor de a-și motiva corespunzător deciziile lor, obligație care nu este îndeplinită de către instanța de fond în prezenta cauză. Se observă încălcarea dreptului pârâților la un proces echitabil având în vedere că în diverse soluții de speță Curtea Europeană a formulat cerințe privitoare la desfășurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, așa cum impune art. 6 § 1 din Convenție. Astfel, ea a decis că textul implică obligația tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanți, al argumentelor și cererilor de probă ale părților, având a aprecia pertinența acestora pentru decizia pe care el o va adopta (CEDH, 19 aprilie 1993, Kraska c/Suisse; 19 aprilie 1994, Van de Hurk c/Pays-Bas), lucru care nu s-a întâmplat în prezenta cauză în faza procesuală anterioară. Instanța de fond, refuzând să analizeze apărările invocate de pârâtă a pronunțat o hotărâre nelegală aducând, totodată, grave atingeri dreptului pârâtei la un proces echitabil. În Cauza Albina C. României, Curtea reamintește că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor", întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x. nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1 și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]". În același fel, în Hotărârea CEDO pronunțată în data de 15.02.2007 în Cauza Boldea contra României, Curtea a statuat ca absența sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv si prin urmare, la un proces echitabil și violează art. 6 si 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind o abatere sancționată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Prin decizia nr. 1156/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție arată cu claritate faptul că instanța trebuie să stabilească raporturile juridice dintre părți, sens în care trebuie să analizeze toate mijloacele de apărare hotărâtoare pentru soluția ce se putea pronunța în cauză și pentru dezlegarea corespunzătoare a raportului juridic dedus judecății. În condițiile în care instanța de apel a pronunțat o hotărâre bazându-se pe posibil, probabil, eventual, fără să stabilească raporturile juridice dintre părți și îndeplinirea condițiilor cumulative ale acțiunii pauliene, respectiv principala condiție privind existența prejudiciului, dacă valoarea garanțiilor acoperă creanța, dacă există o stare de insolvabilitate prin comparare activ și pasiv, hotărârea astfel pronunțată are și o motivare necorespunzătoare. Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, în vederea respingerii apelului formulat de reclamantă și menținerii hotărârii Tribunalului Timiș ca fiind legală și temeinică.

Apărările formulate în cauză Intimații - reclamanți A. S.R.L. și B. au depus întâmpinare prin care solicită în temeiul art. 490 alin. (2) rap. la art. 471 1 alin. (3) și (5) și art. 205 C. proc. civ., respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 53/28.02.2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I Civila în dosarul nr. x/2022, ca nefondat și pe cale de consecință, menținerea deciziei civile recurate ca legală și temeinică. Solicită de asemenea, obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în recurs. La termenul de judecată din 5 noiembrie 2024, stabilit pentru soluționarea recursului, apărătorul recurenților-pârâți a solicitat suspendarea judecății în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.., până la soluționarea dosarului nr. x/2023, indicat și în cuprinsul memoriului de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În prealabil, Înalta Curte, evaluând cererea de suspendare a judecății recursului formulată de recurenții pârâți, constată că soluția care se impune în privința sa este aceea de respingere ca nefondată. Astfel, potrivit potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 și alin. (2) C. proc. civ.: "(1) Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți; (2) Suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă". Prin urmare, suspendarea legală facultativă sau judecătorească este lăsată la aprecierea instanței, care este chemată să asigure un just echilibru între interesele persoanelor aflate în litigiu. Astfel, pe de o parte, admiterea cererii de suspendare în condițiile în care se va constata inexistența dreptului care formează obiectul celeilalte judecăți este de natură să întârzie realizarea dreptului celeilalte părți. Într-o aplicație particulară, eventuala suspendare a judecății în cauza prezentă în situația respingerii acțiunii formulate de pârâți în dosarul nr. x/2023 aflat în prezent pe rolul Tribunalului Ilfov, vizând nevalabilitatea unora dintre titlurile executorii de care se prevalează creditorii intimați, ar putea conduce la o întârziere mare în realizarea creanțelor creditorilor reclamanți și chiar la o obstaculare de durată a posibilității creditorului al cărui titlu executoriu nu face obiectul dosarului civil menționat de a își asigura bunul litigios în patrimoniul debitorilor în vederea executării. Pe de altă parte, respingerea cererii de suspendare formulate în prezenta cauză, în situația în care se va constata temeinicia cererii de desființare sau subsecvent, de constatare a nulității absolute totale sau parțiale a titlurilor executorii contestate sau de reducere a clauzei penale, care formează obiectul celeilalte judecăți enunțate, ar putea fi de natură - evident doar în măsura în care instanța de recurs prezentă ar proceda în litigiul pendinte la respingerea recursului promovat de pârâți - să genereze un nou litigiu între părțile procesuale, determinând formularea unei cereri ulterioare de revizuire a hotărârii pronunțate în cauza prezentă, în care s-a ridicat problema suspendării. Acest fapt ar putea așadar, fi de natură să impieteze asupra dreptului de proprietate asupra imobilului aparținând pârâtei persoană juridică și asupra situației juridice patrimoniale a pârâților persoane fizice. Concluzia care se impune este deci, aceea că suspendarea în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu se dispune în mod obligatoriu, în mod automat, dacă s-ar constata legătura juridică dintre pricini evidențiată de acest text procesual, ci instanța de judecată este în măsură să dispună sau să nu dispună suspendarea judecății, realizând astfel, un just echilibru între interesele persoanelor aflate în litigiu. Dispozițiile procedurale enunțate stabilesc în acest sens, doar facultatea, iar nu obligația instanței de judecată care "poate" să decidă suspendarea sau dimpotrivă, fără a fi însă discreționară în măsurile adoptate, luând în calcul particularitățile fiecărei pricini, dacă este sau nu oportună suspendarea procesului, sens în care trebuie să țină seama inclusiv de stadiul procesual în care se află judecata și de dreptul fundamental al părților la un proces echitabil, inclusiv din perspectiva duratei rezonabile a procedurii judiciare. Or, în prezentul litigiu, se constată că recurenții-pârâți au înțeles să declanșeze pe cale separată litigiul având ca obiect desființarea sau subsecvent, constatarea nulității absolute totale sau parțiale a titlurilor executorii ale unuia dintre creditorii reclamanți sau în subsdidiar, reducerea clauzei penale din cadrul lor, de-abia la sfârșitul anului 2023, în timp ce dosarul prezent se afla în faza de judecată a apelului, pe rolul Curții de Apel Timișoara, după ce instanța de fond a Tribunalului Timiș se pronunțase în cauză, cererea de suspendare fiind formulată direct în faza procesuală prezentă de recurs, cale de atac limitată exclusiv la chestiuni de nelegalitate, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, în condițiile în care litigiul prezent a fost declanșat în ziua de 07.12.2022, se constată atunci că prin suspendarea judecării recursului la un interval de circa 2 ani și 6 luni de la momentul declanșării litigiului și în condițiile în care durata soluționării celuilalt proces este necunoscută (în contextul în care deși înregistrat în decembrie 2023, acesta se află încă pe rolul primei instanțe de judecată, după o declinare a competenței teritoriale operată la data de 22.05.2024), s-ar putea produce atunci o vătămare procesuală intimaților reclamanți ce nu ar putea obține o dezlegare - fie favorabilă, fie nefavorabilă - a cauzei lor într-un termen optim și previzibil, în conformitate cu regula înscrisă în art. 6 C. proc. civ. și art. 6 CEDO, în vreme ce, în situația în care se va admite acțiunea aflată în prezent pe rolul Tribunalului Ilfov, părțile pârâte prezente au totuși, la îndemână remediul procesual al revizuirii, dacă soluția din prezentul dosar le va fi defavorabilă. Concluzia expusă se impune cu atât mai mult cu cât litigiul în raport de care se solicită suspendarea judecății prezentului recurs vizează nevalabilitatea doar a titlurilor executorii ale unuia dintre cei doi creditori intimați reclamanți din prezenta cauză, temporizarea judecății prezente prin suspendare nefiind așadar justificată în privința celuilalt creditor intimat, ce rămâne interesat în a fi declarat inopozabil actul juridic contestat, pentru satisfacerea propriei sale creanțe deținute împotriva recurenților pârâți. Din perspectiva tuturor acestor considerente conjugate, rezultă așadar, că soluția de suspendare a judecății ar rupe justul echilibru care se impune a fi păstrat între părțile procesuale prezente. În consecință, față de toate aceste aspecte, Înalta Curte urmează a respinge cererea de suspendare a judecății prezente de recurs, ca nefondată. În privința recursului declarat, Înalta Curte, preliminar, constată că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., dar și prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului exclusiv de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv de instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei. Din această perspectivă enunțată, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", constând în încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a art. 1562 C. civ., este nefondat. Astfel, procedând la analiza criticilor invocate în cadrul acestui motiv de recurs, Înalta Curte observă că critica dezvoltată a recurenților pârâți în sensul că nu poate fi atacat un act juridic prin care debitorul plătește un alt creditor de al său, întrucât astfel nu se micșorează doar activul patrimonial, ci și pasivul, fiind astfel, exclusă în cauză acțiunea revocatorie atât timp cât prin actul juridic contestat debitorii pârâți au stins o obligație preexistentă, nu este fondată. Nu se poate afirma de principiu o astfel de imposibilitate, întrucât se observă conform chiar art. 1562 alin. (2) C. civ. invocat de recurenți, "(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate", că legiuitorul național a permis în mod expres exercitarea acțiunii revocatorii pentru astfel de situații precum cea invocată de recurenții pârâți. Drept urmare, dacă un astfel de contract de dare în plată care reprezintă din punct de vedere juridic, în esență, o plată, este realizat în contextul îndeplinirii celorlalte condiții prevăzute legal în cuprinsul art. 1562 C. civ., atunci inclusiv un astfel de act juridic precum cel din prezenta cauză poate fi revocat. Doctrina juridică de prestigiu invocată de recurenți, elaborată însă, în temeiul vechiul C. civ. 1864, nu stabilește vreo astfel de interdicție, ci doar ilustrează unul dintre aspectele evaluării judiciare care trebuie făcute în astfel de cazuri, pentru decelarea întrunirii elementului prejudiciu. În noul C. civ. însă, posibilitatea de exercitare a acțiunii revocatorii este ilustrată în mod expres prin norma juridică citată supra, fiind eliminată astfel orice eventuală îndoială. De altfel, în legislația națională mai recentă, adoptată în raport de noile realități socio - economice ale unei societăți a cărei dinamică este accelerată, se regăsesc și alte exemple legislative de sancționare a plății nelegale preferențiale a unor creditori, precum ar fi art. 169 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în mod corect surprins de intimații reclamanți prin întâmpinarea formulată în faza procesuală de recurs. Înalta Curte mai constată sub acest aspect, și că, deși data contractului de antrepriză încheiat cu recurenta pârâtă, a fost, potrivit situației de fapt reținute în mod definitiv de instanța de apel, anul 2017, totuși, potrivit aceleiași situații de fapt, titlurile executorii ale creditorilor reclamanți din prezenta cauză datează din 2013, respectiv 2015, neputându-se așadar, invoca în mod fondat caracterul preexistent al datoriei plătite prin actul juridic contestat în prezentul litigiu. Printr-un al doilea grup de critici arondat aceluiași motiv de recurs, pârâții, recunoscând posibilitatea generică a unui creditor ipotecar de a executa alte bunuri din patrimoniul debitorului în situația în care nu s-a putut îndestula integral din garanțiile constituite în favoarea creanței sale, arată că nu s-a dovedit de către intimații reclamanți că garanțiile ar fi fost neîndestulătoare. Înalta Curte constată că acest aspect, al dovedirii caracterului insuficient al garanțiilor constituite, este unul factual, care ține de situația de fapt a cauzei, punând în discuție așadar, temeinicia deciziei și nu legalitatea acesteia. Or, atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei, instanța de apel a stabilit în mod definitiv, pe baza probelor administrate în proces, contrariul, respectiv: "a rezultat în mod expres că mai sunt de recuperat sumele de 429.082,46 euro și 426.487,65 RON, deși au fost valorificate toate garanțiile ipotecare atât ale debitorilor cât și ale garantei ipotecare K., precum și a unui bun imobil fără sarcini proprietatea debitorilor; s-a precizat că nu mai sunt garanții imobiliare de valorificat în cadrul executării silite" (pagina 6 a deciziei recurate), respectiv "Curtea are în vedere (...) și mențiunile executorilor judecătorești în sensul recuperării parțiale a creanței în dosar nr. x/2022 B.E.J. L. (chiar și după valorificarea garanțiilor imobiliare)" (pagina 8 a deciziei), atunci instanța de recurs nu poate proceda la reevaluarea acestui aspect factual, fără a încălca limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicțional, instituite de art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Contrar aserțiunilor recurenților, instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pe posibilități sau probabilități, constatarea instanței de apel contestată de recurenți, respectiv "fiind posibil ca valoarea acestor garanții să fie inferioară creanțelor", fiind realizată în cadrul unor aprecieri cu caracter general, de natură teoretică și deci, nu aplecat la datele speței: "existența unor garanții reale nu asigură în mod automat posibilitatea de recuperare integrală a unei creanțe, fiind posibil ca valoarea acestor garanții să fie inferioară creanțelor". Or, aceste aprecieri generale au fost urmate imediat de verificarea lor în cazul concret dedus judecății: "în acest sens, din adresa din 06.09.2023 emisă de B.E.J. L. în dosar executare nr. x/2022, a rezultat în mod expres că mai sunt de recuperat sumele de 429.082,46 euro și 426.487,65 RON, deși au fost valorificate toate garanțiile ipotecare atât ale debitorilor cât și ale garantei ipotecare K., precum și a unui bun imobil fără sarcini proprietatea debitorilor; s-a precizat că nu mai sunt garanții imobiliare de valorificat în cadrul executării silite". Recurenții expun în continuare că raportat la regulile legale care guvernează gajul general al creditorilor chirografari, pe care le-au expus prin citat, oricum creditorii reclamanți ar fi venit în concurs asupra celorlalte bunuri din patrimoniul debitorilor persoane fizice, cu terțul recurent S.C. E. S.R.L. pentru creanța acestuia de 500.000 RON, creanță care oricum - precizează recurenții - trebuia plătită. Înalta Curte constată că soluția adoptată de către instanța de apel nu aduce atingere dispozițiilor legale citate și invocate în această direcție de către recurenți, respectiv art. 2324, art. 2326 C. civ., întrucât scopul legal urmărit de intimații reclamanți în prezentul proces este exclusiv acela de a fi declarat inopozabil actul juridic contestat, prin care bunurile imobile litigioase au fost îndepărtate din patrimoniul debitorilor persoane fizice. Efectele concrete ale admiterii unei astfel de acțiuni revocatorii sunt cele expres prevăzute de art. 1565 C. civ.: "(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât față de creditorul care a introdus acțiunea, cât și față de toți ceilalți creditori care, putând introduce acțiunea, au intervenit în cauză. Aceștia vor avea dreptul de a fi plătiți din prețul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferință existente între ei. (2) Terțul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acțiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanței pe care s-a întemeiat acțiunea, dispozițiile privitoare la publicitatea și efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător", iar modul de corelare a acestei norme juridice citate cu cele ilustrate de recurenți, respectiv art. 2324 și art. 2326 C. civ., reprezintă un element care excede limitelor prezentei cauze deduse judecății, limite care vizează exclusiv declararea sau nu a inopozabilității actului juridic și nu consecințele concrete, în continuare, din cadrul executării silite a pârâților debitori persoane fizice, în situația admiterii în mod definitiv a acțiunii. De altfel, Înalta Curte reține că în cadrul situației de fapt, instanța de apel a constatat că se ridică o serie de îndoieli cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței ilustrate în factura nr. x/22.06.2022 emisă de recurenta persoană juridică, astfel încât nici din această perspectivă, pe cale de consecință, critica nu poate fi primită, neregăsindu-se - la acest moment procesual - premisa calității recurentei pârâte persoană juridică de creditor chirografar, premisă pe care critica se grefează. Înalta Curte constată totodată, că potrivnic aserțiunii recurenților, instanța de apel nu a constatat o simplă ("orice" în exprimarea recurenților din cererea de recurs) însărăcire, ci una gravă, în sensul solicitat de art. 1562 C. civ.: "Față de toate aceste considerente, Curtea reține că în mod evident situația financiară de ansamblu a debitorilor a fost afectată prin încheierea contractului de dare în plată, în sensul creării sau măririi stării de insolvabilitate a acestora, valoarea debitelor fiind una semnificativă în raport de activ" (pagina 9 a deciziei recurate). Continuând analiza criticilor formulate în cererea de recurs, Înalta Curte constată de asemenea, că potrivnic aserțiunii recurenților în sensul încălcării de către instanța de apel în mod categoric a art. 1562 C. civ. și a celor "mai elementare principii ale dreptului substanțial și procesual" (neindividualizate însă, de recurenți în cererea de recurs), curtea de apel nu a reținut că scopul analizei financiare de ansamblu a situației debitorului este de a împiedica posibilitatea îndestulării creanțelor creditorului, ci dimpotrivă, a statuat contrariul: "scopul fiind cu precădere unul preventiv de a împiedica imposibilitatea îndestulării creanțelor creditorului urmăritor" (pagina 8 a deciziei recurate). În egală măsură, celelalte critici din cadrul primului paragraf al paginii 12 a cererii de recurs, sunt nefondate. În primul rând, toate vizează alineatul prim al paginii 8 a deciziei recurate, alineat care cuprinde doar enunțarea unor constatări de ordin general, teoretic, ale instanței de apel: "În acest context, rezultă că în analiza stării de insolvabilitate, instanța este chemată să analizeze chestiuni de ansamblu cu privire la situația financiară a debitorului, scopul fiind cu precădere unul preventiv de a împiedica imposibilitatea îndestulării creanțelor creditorului urmăritor. După cum corect au indicat apelanții, prezentul litigiu nu este un incident în cursul executării silite pentru ca instanța să poată cuantifica în mod exact partea de creanță eventual neacoperită de garanțiile imobiliare (Nota redactorului: sau de alte bunuri); de altfel, declanșarea executării silite nici nu constituie o condiție de formulare a acțiunii pauliene, iar valorificarea cu prioritate a altor bunuri ipotecate sau neipotecate din patrimoniul creditorilor (în afara celor pentru care se solicită inopozabilitatea înstrăinării) putând fi invocată de terțul interesat pe calea contestației la executare". Înalta Curte constată că nici o prevedere normativă care configurează instituția juridică a acțiunii revocatorii nu impune ca în cadrul acestei acțiuni să se determine cuantumul exact al părții de creanță nerecuperabile din garanțiile constituite, tot astfel cum modul de executare silită în continuare a bunurilor din patrimoniul debitorului reprezintă un aspect distinct de declararea inopozabilității unui act juridic, acest aspect ținând de executarea silită a creanței. Raportat la condițiile legale în care această acțiune poate fi admisă (inter alia, dacă se dovedește un prejudiciu, dacă actul este încheiat în frauda creditorului), precum și la efectele sale (art. 1565 alin. (1) C. civ.: "(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât față de creditorul care a introdus acțiunea, cât și față de toți ceilalți creditori care, putând introduce acțiunea, au intervenit în cauză. Aceștia vor avea dreptul de a fi plătiți din prețul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferință existente între ei"), privite în succesiunea temporală declarare inopozabilitate act juridic - executare silită, rezultă că atributul "preventiv" folosit de către instanța de apel nu este unul incorect din punct de vedere al trăsăturilor acțiunii revocatorii, astfel cum este ea reglementată de art. 1562 și următoarele C. civ. De altfel, după expunerea paragrafului de ordin teoretic menționat, instanța de apel a trecut la continuarea cercetării efective a cauzei care i-a fost dedusă judecății: "În aplicarea acestor principii în litigiu, Curtea are în vedere în primul rând valoarea ridicată a creanțelor apelanților-reclamanți, precum și mențiunile executorilor judecătorești în sensul recuperării parțiale a creanței în dosar nr. x/2022 B.E.J. L. (chiar și după valorificarea garanțiilor imobiliare) și nesemnificativ în dosar nr. x/2022 al B.E.J. M. (în prezent suspendat) - filele x apel" (pagina 8 a deciziei civile), constatând din nou inclusiv caracterul neîndestulător al garanțiilor constituite. Subgrupul final de critici de la punctul II. 1 lit. a) din cererea de recurs, repune în discuție analiza coroborată a probelor cauzei sub aspectul existenței prejudiciului, caracterului său cert. Astfel, recurenții apreciază că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu, că în patrimoniul debitorilor se găsesc și alte bunuri, executorii judecătorești necomunicând că executările silite nu mai pot continua din cauza lipsei de bunuri, că nu s-ar fi demonstrat starea de insolvabilitate a debitorilor, că instanța de apel s-a întemeiat pe posibilități și probabilități. Or, atât timp cât existența prejudiciului, caracterul său cert reprezintă elemente factuale, decelabile pe bază de probe și atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei, instanța de apel a stabilit definitiv că: "În aplicarea acestor principii în litigiu, Curtea are în vedere în primul rând valoarea ridicată a creanțelor apelanților-reclamanți, precum și mențiunile executorilor judecătorești în sensul recuperării parțiale a creanței în dosar nr. x/2022 B.E.J. L. (chiar și după valorificarea garanțiilor imobiliare) și nesemnificativ în dosar nr. x/2022 al B.E.J. M. (în prezent suspendat)- filele x apel. De asemenea, din relațiile furnizate de executorii judecătorești, rezultă că alte imobile deținute de debitori sunt ipotecate în favoarea altor creditori (creanțe având de asemenea valori foarte ridicate), putându-se așadar aplica o prezumție simplă că acestea nu vor putea stinge în totalitate atât creanțele garantate cât și pe cele din prezentul litigiu; mai mult, și alte imobile din patrimoniul debitorilor au fost înstrăinate cu titlu gratuit (de exemplu contract de donație autentificat sub nr. x/31.05.2022 la B.I.N. J., dosar Tribunal prin care au fost înstrăinate imobile evaluate la suma de 3.716.313 RON). (...) Față de toate aceste considerente, Curtea reține că în mod evident situația financiară de ansamblu a debitorilor a fost afectată prin încheierea contractului de dare în plată, în sensul creării sau măririi stării de insolvabilitate a acestora, valoarea debitelor fiind una semnificativă în raport de activ, mai ales în contextul în care o parte din acest activ este indisponibilizat în favoarea unor creditori, iar alte bunuri au fost înstrăinate cu titlu gratuit în aceeași perioadă. (...) Prin urmare, Curtea reține că este îndeplinită și condiția prejudicierii creditorilor prin crearea sau mărirea stării de insolvabilitate" (paginile 8, 9 ale deciziei recurate), rezultă atunci că instanța de recurs nu poate proceda la reevaluarea acestor constatări factuale, astfel cum solicită de fapt recurenții prin acest grup de critici formulate, pentru a ajunge la o altă stare de lucruri decât cea configurată de instanța de apel, întrucât dacă ar proceda astfel, instanța de recurs și-ar încălca limitele legale enunțate ale controlului său jurisdicțional. Considerentele deciziei atacate cu recurs relevă cu evidență că instanța de apel a avut în vedere în decelarea elementului prejudiciu, comparația între activul patrimonial și pasivul patrimonial, elocvente fiind atât paragrafele deja citate anterior, cât și următorul: "În ceea ce privește crearea sau mărirea unei stări de insolvabilitate, revine instanței să procedeze la o analiză de ansamblu a stării financiare a debitorului (activ și pasiv) pentru a stabili în ce măsură se produce un prejudiciu real creditorului urmăritor, care nu mai are posibilitatea de a-și satisface creanța" din aceeași decizie recurată. Folosirea mijlocului de probă al prezumției simple, reglementate de art. 329 C. proc. civ., nu este prohibită în cadrul unei acțiuni revocatorii, astfel încât critica în acest sens a recurenților nu poate fi primită ca fondată. Continuând analiza criticilor recurenților, Înalta Curte constată că susținerile acestora de la punctul II. 1. lit. b) și d) din cererea de recurs, vizând condiția fraudei debitorilor și condiția complicității la fraudă a terțului dobânditor, sunt critici de netemeinicie și nu critici de nelegalitate a deciziei recurate. Astfel, așa cum înșiși recurenții pârâți au arătat în cererea de recurs, frauda debitorilor și a terțului presupune că aceștia au avut cunoștință de rezultatul păgubitor al încheierii actului juridic, în sensul de a fi conștienți că prin actul respectiv se creează sau mărește starea de insolvabilitate a debitorilor. Or, prin decizia de apel, s-a reținut în mod expres și definitiv că "Toate aceste împrejurări denotă o atitudine frauduloasă a debitorilor N. în sensul art. 1562 C. civ., care nu doar că au cunoscut crearea/mărirea stării de insolvabilitatea prin încheierea contractului de dare în plată în litigiu (deci chiar la acea dată a dării în plată, iar nu survenită ulterior, conform apărărilor în cauză), dar în mod evident au urmărit în mod direct această consecință, prin înstrăinarea activelor către un creditor cu al cărui administrator se aflau în relații apropiate de colaborare personală și profesională"(pagina 10 a deciziei), respectiv că: "Toate aceste împrejurări converg către prezumția că în realitate, administratorul creditorului E. S.R.L. a cunoscut situația financiară reală a celor 2 debitori persoane fizice (existența unui pasiv foarte mare, rezoluțiunea contractelor și iminența executării silite din partea reclamanților-apelanți, înstrăinarea cu titlu gratuit și a altor imobile de valoare mare ale debitorilor într-o perioadă imediat anterioară - cu doar o lună în urmă) și deci crearea/mărirea stării de insolvabilitate ca efect al încheierii contractului de dare în plată în litigiu, chiar la acea dată, iar nu ulterior, conform apărărilor debitorilor. Astfel, este îndeplinită și ultima condiție a participării terțului la fraudă, prevăzută de art. 1562 C. civ.." (pagina 11 a deciziei de apel). Așadar, atât timp cât instanța de apel a stabilit în mod definitiv în cadrul situației de fapt a cauzei, aceste două elemente de ordin factual, instanța de recurs nu poate proceda la reevaluarea acestor împrejurări de fapt, prin prisma aspectelor de asemenea, factuale invocate de recurenți prin cererea de recurs, pentru a stabili în final, o altă stare de lucruri decât cea reținută de curtea de apel, întrucât atunci ar realiza un control de temeinicie al deciziei și nu unul de legalitate. În privința criticilor împotriva constatării instanței de apel a existenței unor creanțe concrete certe, lichide și exigibile ale celor doi creditori reclamanți, critici regăsite la punctul II. 1. lit. c) din cererea de recurs, Înalta Curte observă că și această constatare ține tot de situația de fapt a cauzei, reevaluarea sa, prin prisma argumentelor oferite de recurenți, excedând astfel cum s-a mai expus și supra, limitelor controlului de legalitate al instanței prezente de recurs. Pentru ansamblul acestor considerente conjugate, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 1562 C. civ., precum și celelalte norme juridice invocate de recurenții pârâți în cuprinsul punctului II al cererii de recurs, nu au fost ignorate sau încălcate de instanța de apel, nefiind așadar fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Secundul motiv de recurs ilustrat de recurenții pârâți, prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. - "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", nu este nici el fondat. Astfel, potrivit art. 2325 C. civ., "Debitorul și creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate". Or, atât timp cât intimații creditori reclamanți au solicitat declararea inopozabilității unui act juridic încheiat asupra unor bunuri din patrimoniul debitorilor, asupra cărora creditorii intimați nu aveau constituite garanții ipotecare, este evident din punct de vedere logico - juridic, că reclamanții intimați s-au prevalat în acțiunea lor, tacit dar inechivoc, de inexistența unor astfel de convenții limitatoare prevăzute de art. 2325 C. civ. Pe cale de consecință, eventuala existență a unor astfel de convenții limitatoare putea fi contrapusă în cauză doar de către pârâții debitori, ca parte procesuală interesată, căreia îi profita existența vreunei astfel de convenții, motiv pentru care în temeiul art. 249 C. proc. civ. - "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", în mod corect instanța de apel a constatat că sarcina probei unei astfel de susțineri revenea în acest caz, recurenților pârâți și nu intimaților creditori. Astfel cum s-a mai ilustrat supra de către prezenta instanță de recurs, curtea de apel a statuat în mod expres în cadrul hotărârii pronunțate, atât asupra caracterului insuficient al garanțiilor instituite, cât și asupra stării de insolvabilitate în urma realizării comparației dintre activul patrimonial și pasivul patrimonial. Tot supra s-a argumentat că instanța de apel nu s-a raportat în algoritmul său juridic la probabilități și posibilități, astfel cum eronat invocă recurenții, respectivele considerente expuse în paragrafele precedente ale deciziei de recurs nemaifiind reluate și la acest punct, pentru evitarea repetiției inutile, ele rămânând însă, valabile. Așadar, în contextul enunțat, nu se observă ignorarea de către curtea de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., astfel cum în mod nefondat invocă recurenții, instanța de apel neîncălcând formele de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității. Nici al treilea motiv de recurs invocat de recurenții pârâți, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", nu este fondat. Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat argumentele sale de fapt și de drept care justifică hotărârea pronunțată. Se observă că în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Or, din analiza considerentelor instanței de apel, rezultă că s-au expus argumentele raționamentului juridic al acesteia grefat pe situația de fapt reținută, ilustrându-se de către instanța de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, se constată - astfel cum de altfel, s-a ilustrat și în paragrafele precedente din prezenta decizie de recurs - că instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt a cauzei, a cercetat în mod efectiv fiecare dintre condițiile cumulative ale acțiunii pauliene, a descris în detaliu raporturile juridice dintre părți, a stabilit în mod argumentat și pe bază de probe, existența prejudiciului, a decelat caracterul insuficient al garanțiilor constituite, a determinat starea de insolvabilitate prin compararea activului patrimonial cu pasivul patrimonial al debitorilor, a menționat în mod expres și complet normele juridice care i-au configurat soluția adoptată, a ilustrat în mod judicios și complet raționamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că în cauză sunt îndeplinite toate cerințele acțiunii revocatorii, răspunzând în mod argumentat apărărilor invocate de intimații pârâți în combaterea căii de atac a reclamanților creditori. Din perspectiva acestor argumente conjugate inclusiv cu toate celelalte considerente expuse în decizia civilă prezentă, Înalta Curte apreciază pe cale de consecință, că în cauză au fost pe deplin respectate exigențele art. 6 CEDO, astfel cum au fost ele indicate în mod dezvoltat de recurenți în cererea de recurs, exigențe regăsite de altfel, inclusiv pe plan național, în cuprinsul art. 6 C. proc. civ. și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Așadar, în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 8 C. proc. civ. nefiind fondate. Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții pârâți la plata sumei de 17.768,25 RON către intimații-reclamanți A. S.R.L. și B., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariu avocat ales, potrivit dovezilor depuse la dosar în acest sens, reținând că culpa procesuală în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac aparține recurenților, raportat la soluția dată recursului și că suma este corespunzătoare în raport de complexitatea concretă a litigiului și de munca efectiv desfășurată de avocatul ales al intimaților reclamanți în această fază procesuală.