ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2289/2024

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată la 28 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamantele A. S.A., prin lichidator judiciar B. și C. S.A. au solicitat să se dispună anularea parțială a încheierii de intabulare nr. x/2008, emisă de Biroul de Cadastru și Publicitate Imobilară Odorheiu Secuiesc, precum și a înscrierilor efectuate cu privire la intabularea dreptului de proprietate a pârâtului Municipiul Odorheiu Secuiesc asupra imobilului construcție D., înscris în CF nr. x Odorheiu Secuiesc nr. cad. x (nr. CF vechi x Odorheiu Secuiesc), și, în consecință, să constate dreptul de proprietate al reclamantelor, în cote egale, asupra imobilului și să înscrie dreptul în cartea funciară. În esență, reclamantele au susținut că încheierea de înscriere a dreptului de proprietate asupra construcției este nelegală pentru că acest imobil a făcut parte din patrimoniul fostei Întreprinderi de A. și Pese din Fontă Odorheiu Secuiesc, care apoi a fost transmis celor două reclamante în procesul de privatizare. În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 33 și 34 din Legea nr. 7/1996, precum și cele prevăzute de H.G. nr. 1213/1990 și Legea nr. 15/1990.

Judecata în primă instanță, în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 925 din 12.10.2021, Tribunalul Harghita a respins acțiunea civilă formulată de reclamantele S.C. A.- prin lichidatorul judiciar B. și S.C. C. S.A..

Judecata în apel, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 287 A din 17 martie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelurile declarate de reclamantele C. S.A., și A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 925 din 12.10.2021 pronunțată de Tribunalul Harghita, a anulat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Harghita.

Judecata în fond, în cel de-al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1048 din 12.10.2022, Tribunalul Harghita a respins excepția netimbrării acțiunii, a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea parțială a încheierii de carte funciară și a capătului de cerere având ca obiect rectificare de carte funciară, iar pe fond, a respins capătul de cerere având ca obiect constatare drept de proprietate asupra imobilului construcție D., înscris în CF nr. x Odorheiu Secuiesc nr. cad. x (nr. CF vechi x Odorheiu Secuiesc).

Judecata în apel, în cel de-a doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 696/A din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantele A. S.A. și C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1048 din 12.10.2022, pronunțată de Tribunalul Harghita, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantelor și a respins, ca nefondată, acțiunea civilă, menținând restul dispozițiilor instanței de fond. A respins cererea reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză. Motivele de recurs. 6.1. Recursul principal exercitat de reclamanta C. SA Împotriva deciziei nr. 696/A din 16 noiembrie 2023, pronunțate Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă, la 22 ianuarie 2024, a declarat recurs reclamanta C. S.A., înregistrat pe rolul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 19 februarie 2024, reparatizat aleatoriu, spre competentă soluționare, completului nr. 5. Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă C. a expus următoarele aspecte: În privința modului de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției în litigiu, potrivit art. 5 din Legea nr. 5/1978 cu privire la organizarea si conducerea unităților socialiste de stat, precum si la funcționarea acestora pe baza autoconducerii muncitorești si autogestiunii economico-financiare (în vigoare de la 12 iulie 1978 până la 07 august 1990, fiind abrogat și înlocuit prin Lege nr. 15/1990) "Fondurile fixe si mijloacele circulante necesare desfășurării activității întreprinderii se constituie, pe baza principiului autofinanțării, în condițiile legii. Fondurile fixe nu pot fi înstrăinate, ipotecate sau gajate si nu pot fi urmărite in temeiul nici unui titlu si pe nici o cale." Regulile generale în materia divizării erau cuprinse în art. 41 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, în care nu este menționat termenul de "proprietate", ci cel de "patrimoniu", prevederi preluate de art. 1 din H.G. nr. 945/1990 privind inventarierea și reevaluarea patrimoniului unităților economice de stat. Prin Norma metodologică privind inventarierea și reevaluarea patrimoniului unităților economice de stat din 9 august 1990, s-au stabilit criteriile de inventariere și evaluare, fiind prevăzut la capitolul I. pct. 1 că "Patrimoniul unităților economice de stat existent la 30 iunie 1990 va fi supus inventarierii și reevaluării pe baza datelor din bilanțurile contabile încheiate de acestea pentru semestrul I. 1990, acțiune în care vor fi cuprinse: fondurile fixe, mijloacele circulante, mijloacele și cheltuielile pentru investiții, alte active și pasive." La cap. II. intitulat "Fondurile fixe" pct. 1. s-a prevăzut că "Sunt supuse inventarierii și reevaluării fondurile fixe din administrarea unităților economice de stat, înregistrate în contul 100 "Mijloace fixe", indiferent de locul în care acestea se află la data inventarierii." S-a specificat, de asemenea, că "Pentru a se asigura cuprinderea unitară a tuturor fondurilor fixe în acțiunea de inventariere și reevaluare, se va ține seama de următoarele: a) clădirile si celelalte fonduri fixe date în folosință gratuită școlilor profesionale și organizațiilor obștești se inventariază si se reevaluează de unitatea economică de stat care le are înregistrate în contul 100 "Mijloace fixe": pentru acestea se întocmesc liste de inventariere separate." Cu referire la procesul de privatizare al societății, fosta Întreprindere de A. și Piese din Fontă din Odorheiu Secuiesc s-a divizat în baza Legii nr. 15/1990, fiind înființate două societăți comerciale: A. S.A. și S.C. C. S.A, patrimoniul fostei societăți de stat fiind împărțit conform bilanțului din 30 iunie 1990, potrivit H.G. nr. 1213/1990 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industrie. La înființarea reclamantelor, patrimoniul fostei întreprinderi de A. și piese din fontă s-a divizat, conform valorilor stabilite de bilanțurile contabile. În ceea ce privește imobilul în litigiu, construcția denumită D., în urma evaluării, a fost cuprins, valoric, în cote egale, în capitalul social al ambelor societăți, fiind folosit de ambele societăți, și în prezent, în aceste cote. Ulterior, pe seama celor două societăți au fost emise certificate de atestare a dreptului de proprietate, fără să fie cuprins terenul aferent construcției D., deși acte primare în acest sens au fost întocmite. Astfel, s-a întocmit de către E. S.R.L. documentația topografică pentru stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul A. S.A. Modul de evidențiere în inventar a construcției rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de fond din primul ciclu procesual, constând în înscrisul intitulat "Situația modificării patrimoniului și a (nu e lizibil) în urma reevaluării din 30 iunie 92", în care la poziția 23 figurează construcția D., precum și documentul cu denumirea "Situația valorii actualizate a mijloacelor fixe rezultate din acțiunile de reevaluare - secția: D.". Având în vedere faptul că la înființarea noilor societăți comerciale nu au fost încheiate protocoale doar pentru acele obiective pentru care a fost necesară trecerea în proprietate exclusivă (cum este cazul creșei sau apartamentului din căminul de nefamiliști), iar arhiva acestei divizări a fost administrată de reclamanta A. S.A., pentru dovedirea evidențierii în patrimoniul recurentei-reclamante a construcției denumite D. s-a putut prezenta instanțelor de judecată doar liste de inventariere din perioada privatizării și ulterior acestei perioade. Cu referire la modul în care a fost evidențiat în inventarele și actele contabile ale recurentei imobilul în litigiu, în arhivă se regăsește lista bunurilor de inventar preluate la 14 decembrie 1992, iar potrivit Centralizatorului mijloace fixe s-a avut în evidență un mijloc fix denumit "Atelier socio-cultural", compus din: cantină, grădiniță, cămin nefamiliști, cămin nr. 3 și A.. În cuprinsul inventarului, se regăsesc toate obiectivele care au fost cuprinse pe lista mijloacelor fixe, printre care și obiectivul denumit "Atelier Sport", unde, sub nr. inventar x figurează "clădire cămin". Pentru a fi posibilă compararea modului de inventariere, a fost depus la dosar, în apel, desfășurătorul obiectivului "creșă", pentru a fi posibilă verificarea modului în care au fost evidențiate bunurile pe lista de inventar în cadrul capitolului "Atelier socio-cultural". Din mijlocul fix denumit general "grădiniță", doar creșa a fost transferată în proprietatea exclusivă a recurentei. Pe această listă, cu nr. inventar x este evidențiat clădirea creșei. De asemenea, potrivit centralizatorului, din capitolul intitulat "Atelier socio-cultural" a făcut parte și grădinița, care tot recurentei i-a revenit, iar ulterior a fost predată Inspectoratului Școlar Județean Harghita, fiind un obiectiv care a făcut parte din rețeaua de învățământ public. Creșa, potrivit protocolului de predare-primire din 3 aprilie 1992, a fost transmis societății recurente iar terenul aferent acestei clădiri a fost cuprins și pe certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/7 aprilie 1993 emis pentru recurentă, iar ulterior intabulat, fiind înscris în cartea funciară nr. x a localității Odorheiu Secuiesc sub nr. cad. x. Un alt mijloc fix, cuprins în capitolul "Atelier socio-cultural" a fost căminul de nefamiliști. Între societățile reclamante, la 22 aprilie 1996, s-a încheiat un contract de partaj, iar după ce pentru reclamanta A. S.A. a fost eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate, dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară colectivă nr. 50302 a localității Odorheiu Secuiesc sub nr. cad. x. Din înscrisurile relevate, rezultă că imobilul, denumit în prezent D., este identic cu căminul nr. 3, cu nr. inventar x, aspect, de altfel, care poate fi confirmat de dispozițiile din cuprinsul Legii nr. 9/1980 privind investițiile care confereau posibilitatea realizării unor investiții cu scopuri bine determinate, ceea ce demonstrează că este puțin probabil ca imobilul din litigiu să fi fost realizat în scopul desfășurării vreunei activități turistice. Denumirea ulterioară a acestei construcții este strâns legat de amplasamentul său, în apropierea bazei sportive. La aceasta se adaugă și faptul că fosta întreprindere avea un club sportiv-A. și administra o parte a acestei baze sportive, așa cum rezultă din decizia nr. 159/13 august 1984 al Consiliului Popular al municipiului Odorheiu Secuiesc, aflată la dosarul cauzei. La dosarul cauzei există liste de inventar din diferite perioade împreună cu decizii de impunere din care rezultă că imobilul construcție figura în patrimoniul reclamantelor, și care fac dovada continuității evidențierii construcției în cauză în patrimoniul acestora. Capătul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de constatarea dobândirii de către reclamanta A. S.A., ope legis, a dreptului de proprietate asupra construcției denumite D., potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale Instanța de apel a admis, în parte, apelul formulat împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul Harghita, în sensul că a constatat că s-a soluționat, în mod greșit, excepția inadmisibilității cererii de anulare a încheierii de carte funciară și a cererii de rectificare de carte funciară. Din această soluție se poate concluziona că instanța de apel a considerat că soluția asupra capătului de cerere care viza constatarea dobândirii dreptului de proprietate a apelantelor este una corectă. În continuare, curtea de apel reține că urmează să se procedeze la rejudecarea, pe fond, a cauzei, iar din considerentele hotărârii rezultă că se procedează la rejudecarea tuturor capetelor de cerere formulate de către reclamante. Având în vedere faptul că instanța de apel a constatat că recurenta-reclamantă poate promova plângere împotriva încheierii de carte funciară, respectiv faptul că odată cu respingerea capătului de cerere care vizează dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului construcție D., a lăsat nesoluționată capătul de cerere privind rectificarea tabulară, rezultă că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, din perspectiva unei motivări parțiale și existența unor motive străine de natura cauzei. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a reproșat instanța de apel că a efectuat o analiză parțială și superficială a probatoriului administrat pentru dovedirea existenței construcției în litigiu în patrimoniul celor două societăți, rezumându-se în a enumera probele care nu sunt depuse la dosar și a căror lipsă nu a fost pusă în discuția părților. De asemenea, a criticat faptul că instanța a dat o interpretare greșită dovezilor aflate la dosarul cauzei. Astfel, a susținut că instanța de apel a considerat necesară o analiză asupra unor înscrisuri din care ar fi putut rezulta investiția privind edificarea construcției de către reclamante, iar nu o analiză a existenței în patrimoniul antecesoarei acesteia a imobilului, fără să pună în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului (cu privire la continuitatea înregistrării în inventar a construcției, clarificarea modului în care, atât în inventarul recurentei cât și în inventarul intimatei A. S.A., s-a evidențiat construcția, respectiv, cu referire la adresa administrativă a construcției), efectuând constatări factuale greșite. Completul de judecată, din apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, a avut aceeași compunere ca în primul ciclu procesual care a constatat necesitarea anulării sentinței tribunalului tocmai pentru nepunerea în discuție a aspectelor invocate, singurele dispoziții ale instanței de apel, cuprinse în încheierea de ședință din 23 februarie 2023 vizând "înscrisuri din care să rezulte investiția, edificarea, autorizarea construcției și transferul dreptului de proprietate asupra construcției de la fosta întreprindere până în prezent". Deși probatoriul a vizat aceste aspecte, în considerentele deciziei recurate curtea de apel reține aspecte care nu au fost puse discuție, respectiv continuitatea înregistrării în inventar a construcției și modul în care a fost evidențiată în inventarul ambelor reclamante imobilul construcție în litigiu, cu referire inclusiv la adresa administrativă a construcției. Or, aceste aspecte vădesc o nesocotire a prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. ceea ce atrage motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod. În susținerea acestui motiv de casare, recurenta a făcut trimitere la decizia civilă nr. 2474/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II a civilă și la deciziile civile nr. 2194 din 17 septembrie 2014 și nr. 7224 din 26 noiembrie 2021 ambele pronunțate de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că, deși în baza probatoriului existent, instanța de apel constată că înscrisurile sunt insuficiente pentru dovada dreptului de proprietate, aceasta nu analizează condițiile dobândirii în patrimoniu a construcției prin efectul legii, lipsind considerentele care să explice inaplicabilitatea acestui caz de dobândire a dreptului de proprietate în cazul reclamantelor. Decizia recurată cuprinde motive de străine de natura cauzei din perspectiva în care se constată legalitatea cuprinderii în inventarul bunurilor din domeniul public a imobilului în litigiu, în contextul în care primul capăt de cerere a vizat controlul legalității încheierii de carte funciară, Astfel, s-a constatat faptul că o construcție cu denumirea D. a făcut parte din baza sportivă, iar o altă construcție, cu aceeași denumire, a fost cuprinsă pe o poziție distinctă în inventarul bunurilor din domeniul public a intimatei Unitatea Administrativ Teritorială Odorheiu Secuiesc. În mod evident, nu este vorba despre două clădiri și poziții distincte pe lista bunurilor care aparțin domeniului public, ci despre precizări privind singura clădire cuprinsă în Baza sportivă, cuprinsă la aceeași poziție nr. 7 în inventar. Această constatare a instanței demonstrează depășirea limitele investirii, prin compararea titlurilor părților, procedură aplicabilă acțiunilor în revendicare, cerere cu care instanțele nu au fost învestite, aspect care intră sub autoritatea de lucru judecat, care face imposibilă ca în cazul unui eventuale acțiuni în revendicare să nu poată fi realizată compararea titlurilor exhibate. În mod greșit se concluzionează faptul că legalitatea hotărârii prin care s-a atestat inventarul bunurilor care fac parte din domeniul public al intimatei Unitatea Administrativ Teritoriale Odorheiu Secuiesc a fost verificat în cadrul unei alte proceduri, în dosarul nr. x/2019, având în vedere că, deși acest aspect corespunde realității, în cadrul acestui dosar s-a constatat că o reală analiză a stării de fapt se poate realiza doar prin promovarea unei acțiuni de drept comun. În privința motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă afirmă că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, în sensul că investirea instanței viza exclusiv o analiză a includerii în inventarul bunurilor din domeniul public a construcției în cauză, prin excluderea contextului legislativ și a modului de evidențiere a mijloacelor fixe în perioada respectivă. Or, cu ocazia rejudecării cauzei, s-a solicitat, în mod greșit, prezentarea unor probe privind dobândirea dreptului de proprietate, autorizații de construire, acte privind realizarea investiției etc, înscrisuri care după trecerea unei perioade de 40 de ani face dificilă identificarea și prezentarea acestora, instanțelor revenindu-le exclusiv sarcina de a verifica listele de inventar din perioada înființării reclamantelor, respectiv să verifice dacă valoarea acestor bunuri a fost cuprinsă în capitalul social. Circumscrisă aceleiași critici de nelegalitate, reglementate de art. 488 alin. (1) cpt. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut nesocotirea de către curtea de apel a art. 47 din Decretul nr. 31/1954, din perspectiva constatării că ambele reclamante au evidențiat, în inventar, construcția în litigiu ca fiind în proprietate exclusivă, contrar dovezile aflate la dosar. În ceea ce privește reținerea curții de apel conform căreia actele de înființare ale recurentei nu cuprind o descriere detaliată a clădirilor administrative, această constatare nu poate fi determinantă în soluționarea pricinii, în absența unor prevederi legale care să menționeze în mod expres această condiție. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că întrucât înscrisurile exhibate emană de la reclamante, acestea nu sunt apte a face dovada dreptului de proprietate, ceea ce demonstrează omisiunea instanței de a analiza pricina prin prisma legislației speciale aplicabile în domeniul privatizării la nivelul anilor 1990, și care prevăd necesitatea existenței unor evidențe în ceea ce privește fostele întreprinderi socialiste și ulterior, a societăților nou-înființate. În cauză, a fost făcută o greșită aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 213/1998, având în vedere că se reține dobândirea de către intimata Unitatea Administrativ Teritorială Odorheiu Secuiesc a dreptului de proprietate asupra bazei sportive în integralitate prin efectul legii, în condițiile în care dobândirea prin această modalitate este condiționată de existența, ca situație premisă, a unui mod legal de dobândire a dreptului de proprietate în patrimoniul entității căreia se arată că îi aparține. Or, în situația de față, hotărârea Guvernului prin care s-a atestat inventarul bunurilor din domeniul public a Unității Administrativ Teritoriale Odorheiu Secuiesc, constituie titlu declarativ, care însă ar trebui să consolideze un drept subiectiv civil preexistent, drept care nu a fost invocat având în vedere că intimata nu a dovedit vreun mod legal de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției în litigiu. Chiar mai mult, atât anterior realizării inventarului din anul 1993, cât și anterior realizării inventarului atestat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 60/1999 s-au făcut constatări în sensul că în incinta Bazei sportive există construcții realizate de alte entități. Astfel, în anul 1992, în cuprinsul informării cu privire la defalcarea și trecerea în patrimoniul municipiului a bunurilor și valorilor de interes local din domeniul public și privat al statului, s-a menționat că "în afară de inventarul actual propriu al consiliului local s-a propus trecerea în patrimoniul a terenurilor următoarelor categorii de unități: (...) terenurile zonelor de agrement și bazelor sportive, chiar dacă construcțiile aflate aici aparțin de drept altor societăți." În mod similar, anterior finalizării inventarului din 1999, din Referatul privind starea de administrare a bazelor sportive ale municipiului, întocmit de angajații Primăriei Odorheiu Secuiesc la 19 februarie 1998 s-a menționat că "pe baza sportivă se află un hotel construit de Fabrica de A., care în prezent este ținut în funcționare de A. - C.". Constatările instanței de apel în sensul că aceste înscrisuri constituie doar acte premergătoare stabilirii inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al intimatei Unitatea Administrativ Teritorială Odorheiu Secuiesc, care nu pot răsturna concluziile instanței, este greșită în contextul în care nu s-a luat în considerare că intimata nu a putut prezenta alte dovezi, iar pe listele de inventar nu figurează nici data dobândirii în proprietate, și nici titlul cu care dreptul de proprietate a fost dobândit. În privința modului de dobândire a terenului aferent construcției din litigiu, nu s-a ținut cont nici de prevederile speciale ale art. 1 și art. 4 ale Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, potrivit cărora aceste terenuri puteau constitui doar proprietatea privată a unităților administrativ teritoriale. Ca atare, chiar dacă societățile înființate în baza Legii nr. 15/1990 nu au obținut certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, aceste terenuri nu au intrat în proprietatea publică a statului, ci în proprietatea privată a acestora. Aceste chestiuni sunt regăsite și în reglementările speciale ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia din care rezultă că nu toate bunurile au intrat, în mod automat, în proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale, iar cuprinderea terenului aferent construcției D. în domeniul public, contravine prevederilor speciale ale Legii nr. 213/1998. În privința terenului aferent construcției D., nu a fost efectuată o analiză dacă acesta poate constitui obiect al dreptului de proprietate publică, în condițiile stipulate de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Or, de vreme ce, în conformitate cu prevederile art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 terenurile aflate sub incidența acestui act normativ intră în domeniul privat al statului, cu siguranță Hotărârea Consiliului Local Odorheiu Secuiesc nr. 60/1990 prin care s-a însușit inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului Odorheiu Secuiesc nu a putut constitui titlul de dobândire a terenului în cauză. Așa cum rezultă din cele citate mai sus, Consiliul Local Odorheiu Secuiesc trebuia, printr-o hotărâre separată, să dispună trecerea terenului în cauză din domeniul privat, în domeniul public. Instanța nu a luat în considerare prevederile generale ale Convenției pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale omului cuprinse în art. 1 din Protocolul Adițional 1. în conformitate cu care "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.", precum și a faptului că noțiunea de bun în sensul jurisprudenței Curtea Europeană a Drepturilor Omului "poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. " (Cauza Weissman și alții împotriva României (Cererea nr. 63.945/00) Hotărârea din 24 mai 2006). Se impunea ca pricina să fie analizată și din această perspectivă având în vedere termenul lung scurs de la data cuprinderii în patrimoniul său a acestei construcții, de aproximativ 30 de ani, în care cele două reclamante au exploatat și administrat această construcție, prin achitarea impozitelor și a taxele locale, precum și faptul că prin aceste activități construcția a fost salvată de la degradarea totală, similar multor altor construcții privatizate sau chiar și a celuilalt D. demolat din Baza sportivă în cauză. Totodată, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că sunt bunuri în sensul Convenției acțiunile deținute de acționarii societăților comerciale anonime (pe acțiuni), or, în situația de față societatea recurența s-a privatizat prin sistemul MEBO, acționari devenind salariații societății, care fiecare în parte a contribuit cu sacrificii financiare proprii la dobândirea acțiunilor. În susținerea criticii de nelegalitate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a făcut trimitere la considerentele deciziei civile nr. 882 din 29 martie 2021 a Tribunalului Iași, secția I civilă dar și la decizia civilă nr. 739 din 04 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pe care a înțeles să le redea în extenso. 6.2. Recursul incident Împotriva deciziei civile nr. 696/A/2023 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă la 26 martie 2024, data poștei, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. a formulat recurs incident, criticând soluția curții de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în argumentarea căruia a arătat următoarele: Instanța de apel nu a analizat susținerile părților cu privire la dobândirea ope legis a imobilului în litigiu, având în vedere că, în aplicarea principiului specialia qeneralibus derogant, se impunea aplicarea prevederilor speciale din ale art. 20 din cuprinsul Legii nr. 15/1990 și a art. 6 din H.G. nr. 1213/1990 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industrie, conform cărora activul și pasivul unității economice de stat Întreprinderea de A. și Piese din Fontă Odorheiul Secuiesc se preia de noile societăți comerciale. Conform practicii și doctrinei în materie, Legea nr. 15/1990 reprezintă o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, în sensul în care, odată cu transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor, a fost transferat către noua societate dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile din patrimoniul vânzătorului de acțiuni, căt și eventualele creanțe. În acest sens, instanța de apel a realizat o aplicare greșită a prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, prin neluarea în considerare a contextului legislativ și a modului de evidențiere a mijloacelor fixe, solicitându-se, în mod greșit, prezentarea unor probe privind dobândirea dreptului de proprietate, autorizații de construire, acte privind realizarea investiției etc, în contextul în care, în pricini similare, s-a stabilit că legea reprezintă una din modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate. Or, Legea nr. 15/1990 reprezintă, în sine, un mijloc de transfer al dreptului de proprietate asupra întregului patrimoniu pe care l-a avut în administrare unitatea de stat transformată în societate comercială sau regie autonomă după caz; transferul proprietății întregului patrimoniu se realizează odată cu înființarea societății comerciale sau regiei autonome, unitatea de stat încetându-și existența, fără a exista necesitatea îndeplinirii unor condiții sau obligații ulterioare, contabile sau administrative, toate documentele emise în procedurile menționate având doar caracter contabil, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea acestora nu afectează transferul dreptului de proprietate. Instanța de apel a nesocotit și prevederile speciale ale art. 47 din Decretului nr. 31/1954, în condițiile în care, a reținut, în mod nefondat, că reclamantele au evidențiat construcția în cauză în integralitate, la dosarul cauzei neexistând astfel de dovezi. In ceea ce privește reținerea instanței de apel potrivit căreia actele de înființare ale societăților comerciale reclamante nu cuprind o descriere detaliată a clădirilor administrative preluate de la fosta unitate de stat, deși această constatare corespunde realității, aceasta nu poate fi determinantă în soluționarea cauzei. Nici lipsa inventarelor din cuprinsul actelor de înființare nu poate reprezenta un considerent care să conducă la respingerea acțiunii de vreme ce nu există prevedere legală care să impună această obligație în sarcina reclamantelor. În mod nelegal, instanța de apel reține că înscrisurile depuse, având în vedere că emană de la reclamante, nu pot face dovada dreptului de proprietate, omițând analiza cererii deduse judecății prin prisma legislației speciale aplicabile în domeniul privatizării la nivelul anilor 1990, și care se referă la evidențele fostelor întreprinderi socialiste și ulterior a societăților nou-înființate. Imobilul în litigiu a fost construit de către autoarea reclamantelor "întreprinderea de A. și Piese din Fontă Odorheiul Secuiesc", figurează în lista mijloacelor fixe ale societăților reclamante din momentul înființării în baza H.G. nr. 1213/1990, este în folosința exclusivă a acestora din 1990, și în privința acestora au fost îndeplinite obligațiile fiscale, nefăcând niciodată parte din domeniul public al Municipiului Odorheiu Secuiesc. Având în vedere faptul că reclamantele au un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv "D." P+2 situat în Odorheiu Secuiesc, strada x izvorât din lege, însă nu dețin titlu constatator al dreptului care să faciliteze participarea la circuitul juridic civil, se impune admiterea cererii deduse judecății în scopul îndeplinirii condițiilor legale privind intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară. Prin încheierea de întabulare nr. 3593/2008 dată de BCPI Odorheiu Secuiesc s-a dispus întabularea dreptului de proprietate a Municipiului Odorheiu Secuiesc ca domeniu public asupra imobilelor situate pe str. x, nr. cad. 5146 înscrise în CF x Odorheiu Secuiesc, constând în teren având o suprafață de 24.882 mp. și mai multe construcții, între care construcția "Hotel P+E din cărămidă si lemn, acoperită cu țiglă compusă din 11 camere grup sanitar cu 4 incaperi" și construcția având denumirea "D.". Intabularea dreptului de proprietatea în favoarea intimatului cu privire la imobilelor cuprinse în CF x Odorheiu Secuiesc s-a dispus în baza Hotărârii de Guvern nr. 1351 din 27.12.2001, publicat în Monitorul Oficial nr. 597 din 13. VIII.2001, Anexa nr. 3 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc, unde la poz. 7 figurează doar un imobil cu denumirea D. cu anexe, situat în str. x, construit din cărămidă și lemn P+l. În mod eronat, s-a dispus intabularea imobilului cu denumirea "D." situat în incinta complexului sportiv, în baza Hotărârii de Guvern nr. 1351 din 27.12.2001, construcția fiind realizată de Întreprinderea de A. și Piese din Fontă Odorheiul Secuiesc, atâta timp cât la poziția 7 figurează doar un imobilul cu denumirea D. cu anexe, situat în str. x, construit din cărămidă și lemn P+l. Mai mult, identificarea corpului C6 din CF nr. x Odorheiu Secuiesc este eronată, acesta fiind înscrisă ca fiind D. cu un singur nivel, cu toate că în realitate este un imobil P+2. În realitate, au existat două construcții la o distanță de aprox. 100 m, ambele aflate în incinta complexului sportiv: construcția cu denumirea Hotel P+E cu o suprafață la sol de 108 mp. din cărămidă și lemn, acoperită cu țiglă compusă din 11 camere si grup sanitar cu 4 în căperi, evidențiată prin nr. cad 51451-C9 situat pe str. x - identificată la poz. 7 în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc și construcția cu denumirea D. cu o suprafață construită la sol de 256 mp., având nr. cad 51451-C6 situat pe str. x -construcție realizată de antecesoarea subscriselor, întreprinderea de A. și Piese din Fontă Odorheiul Secuiesc, aflată în proprietatea și folosința reclamantelor. Demersul reclamantelor, întemeiat pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, de anulare, în parte, a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc nr. 60/30.09.1999 atestat prin Hotărârea de Guvern nr. 1351 din 27.12.2001, publicat în Monitorul Oficial nr. 597 din 13. VIII.2002 în sensul radierii poziției nr. 7 privitor la D., înscris în CF nr. x Odorheiu Secuiesc sub Al .6, a fost respins prin sentința nr. 27/2020 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în cadrul dosarului nr. x/2019 în care s-a reținut că au existat 2 construcții între care una evidențiată anterior sub A. 1.9 al cărții funciare al imobilului, demolat potrivit autorizației de desființare nr. x/27.12.2007 și radiat din Cartea Funciară conform cererii de radiere nr. x/12.03.2013. Or, imobilul-teren evidențiat la poz. 7 al inventarului aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc nr. 60/1999 a fost ocupat de o construcție denumită Hotel P+E din cărămidă și lemn, acoperită de țigle, compusă din 11 camere, grup sanitar cu 4 încăperi, așa cum rezultă și din Autorizația de desființare nr. x/27.12.2007, precum și din actele dosarului nr. x/2008 în care au fost pronunțate sentința civilă nr. 872/17.06.2008 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, decizia civilă nr. 139 din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului Harghita și decizia civilă nr. 254/R a Curții de Apel Tărgu Mureș, în care s-a reținut că imobilele construcții evidențiate la poz. 7 al inventarului bunurilor aparținând domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc nu mai există, fiind demolate Construcția edificată de F., astfel cum s-a constatat prin sentința nr. 2477/15.12.2000 și prin hotărârile judecătorești ulterioare care se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, este identică cu construcția care se regăsește la poz. 7 din inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc, construcție care a fost demolată și ulterior radiată din CF însăși la solicitarea Municipiului Odorheiu Secuiesc. Construcția edificată de autoarea reclamantelor, Întreprinderea de A. și Piese din Fontă Odorheiul Secuiesc, nu a constituit niciodată obiectul Anexei nr. 3 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1351 din 27.12.2001, intabularea dreptului de proprietatea al Municipiului Odorheiu Secuiesc asupra imobilului având nr. cad 51451-C6 și denumirea D. cu o suprafață construită la sol de 256 mp, realizându-se, în mod nelegal, fără a exista un titlu în favoarea proprietarului tabular actual. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 3 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 213/1998 constatând dobândirea de către Unitatea Administrativ Teritorială Odorheiu Secuiesc a dreptului de proprietate asupra bazei sportive în integralitate prin efectul legii, deoarece o asemenea dobândire este condiționată de existența, ca situație premisă, a unui mod legal de dobândire a acestuia în patrimoniul entității căreia se arată că îi aparține. Chiar dacă un bun este declarat, prin lege, ca fiind de uz sau de interes public, acesta trebuie să fi intrat legal în patrimoniul titularului său, astfel încât partea să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat în acest sens, în jurisprudență stabilindu-se că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparținând domeniului public sau aparența identitate a bunului cu unul dintre cele menționate în art. 136 alin. (3) din Constituție sau art. 7 din Legea 213/1998 nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului ori a unității administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiționată de existenta, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice. Hotărârea Guvernului prin care s-a atestat inventarul bunurilor din domeniul public a Unității Administrativ Teritoriale Odorheiu Secuiesc constituie titlu declarativ care însă nu are aptitudinea de a consolida un drept subiectiv civil preexistent având în vedere că un astfel de drept nu a fost invocat. Titlul declarativ este acela care consolidează un drept subiectiv civil preexistent.

Apărările formulate în cauză La 11 aprilie 2024, intimata Municipiul Odorheiu Secuiesc a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității căii de atac, iar pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului exercitat de reclamanta C. S.A. și menținerea ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel. La 07 mai 2024, recurenta C. S.A a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimată prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității căii de atac, iar pe fond, admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată, pentru motivele expuse pe larg prin memoriul de recurs, iar la 08 mai 2024, a depus întâmpinare la recursul incident exercitat de reclamanta A. S.A. prin care a solicitat admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: II. 1 Cu privire la recursul exercitat de reclamanta S.C. C. S.A.: Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în debutul memoriului de recurs, partea recurenta a prezentat într-un mod detaliat situația de fapt care a generat prezentul litigiu, efectuând o amplă referire atât la parcursul procesual derulat în cauză, cât și la procesul de privatizare la care a fost supusă autoarea acestora, Întreprinderea de A. și Piese din Fontă, modul de transmitere din patrimoniul fostei unități de stat în patrimoniul societăților comerciale a bunurilor mobile și imobile, cu referire la modalitatea de dobândire de către reclamante a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în contextul legislativ anterior și ulterior anului 1990, cu trimiteri la cazuistica instanțelor judecătorești în această materie pe care le-a apreciat ca fiind relevante în soluționarea cauzei. În acest context, Înalta Curte reține că în analiza recursului vor fi examinate strict criticile de nelegalitate prin raportare la considerentele hotărârii judecătorești atacate. Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că nu sunt de natură a determina nelegalitatea deciziei curții de apel susținerile recurentei-reclamante referitoare la existența unor hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - decizia civilă nr. 2474/2015, decizia civilă nr. 1432/2023 ale secției a II a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 7224/2012 pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv, decizia civilă nr. 882/2021 a Tribunalului Iași, secția I civilă în spețe similare. Aceasta întrucât, fiind decizii de speță, invocate pentru a exemplifica practica instanței în litigii asemănătoare, acestea nu au caracter obligatoriu în soluționarea altor cauze, așa cum se întâmplă în cazul hotărârilor pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau în procedura recursului în interesul legii care sunt obligatorii, în raport de prevederile art. 521 din C. proc. civ., jurisprudența neconstituind izvor de drept în dreptul român. Procedând la analiza, pe fond, a cererii de recurs, Înalta Curte reține că, sub un prim aspect, circumscris motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta S.C. C. S.A., în esență, a reproșat curții de apel eludarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. prin prisma faptului că a analizat, parțial și superficial, probatoriul administrat apreciind, în mod nelegal, necesitatea prezentării unor înscrisuri care să probeze edificarea construcției de către reclamante, și fără a pune în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului care să demonstreze continuitatea înregistrării în inventarul acestora a construcției, clarificarea modului în care în inventar a fost evidențiată construcția cu referire la adresa administrativă a imobilului. De asemenea, recurenta a criticat decizia recurată din perspectiva încălcării principiului aflării adevărului, față de împrejurarea că instanța nu a dispus, din oficiu, completarea probatoriului cu înscrisuri care să demonstreze existența unei continuități în înregistrarea în patrimoniul reclamantelor a imobilului construcție în litigiu. Criticile formulate au caracter nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., " (…) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". Rezultă din cele de mai sus că, atunci când este necesar să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaște judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul și particularitățile procesului, care dintre probele propuse de părți sunt pertinente, concludente și legale, precum și a oportunității administrării anumitor probe, în funcție de situația particulară a fiecărei cauze în parte. Din actele și lucrările dosarului rezultă că, așa cum a arătat și recurenta, la termenul de judecată din 23 februarie 2023, instanța de apel a apreciat că se impune a solicita apelantelor reclamante A. S.A. și C. S.A. informații suplimentare cu privire la construcția în litigiu punând în vedere acestora să depună la dosar "orice înscrisuri din care să rezulte modul în care s-a efectuat investiția, înscrisuri contabile pe care le dețin cu privire la documentația cerută în vederea emiterii autorizației de construire, respectiv orice înscris din care să rezulte că imobilul în litigiu s-a aflat în inventarul fostei întreprinderi până în anul 1990 și ulterior, și orice înscris din care să rezulte modul în care a fost transferat bunul din patrimoniul fostei întreprinderi. De asemenea, la solicitarea apelantei reclamante C. S.A., instanța de judecată a dispus emiterea unei adrese către Unitatea Administrativ teritorială a Municipiului Odorheiu Secuiesc pentru a comunica dacă dețin în arhivă autorizațiile de construire emise în anul 1986, certificate de urbanism, respectiv documentațiile care au fost depuse în vederea emiterii autorizațiilor de construire pentru anul 1986, dacă dețin documentații cu privire la edificarea construcției D. din Odorheiu Secuiesc, iar în ipoteza în care nu le dețin, să indice motivul." Din cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din 23 februarie 2023, reiese că reprezentantul convențional al apelantei-reclamante C. și-a exprimat acordul fără rezerve cu privire la proba cu înscrisuri pusă în discuție de către instanță, din oficiu (ce limitează ab initio informațiile la cele solicitate de către instanță). Totodată, răspunsul Unității Administrativ teritoriale Odorheiu Secuiesc a fost depus la dosar iar la termenul de judecată din 21 septembrie 2023, instanța a adus la cunoștința părților împrejurarea că nu s-au regăsit acte în arhiva instituției UAT Odorheiu Secuiesc referitoare la edificarea construcției D. din 1986, ocazie cu care reprezentanta apelantei reclamante C. S.A, cu încuviințarea instanței a depus, la dosar, un set de înscrisuri referitoare la înscrierea dreptului de administrare asupra bazei sportive unde se află amplasat imobilul, respectiv înscrisuri cu privire la emiterea titlurilor de proprietate eliberate din arhiva Consiliului Județean, precizând totodată, că respectivele înscrisuri nu au legătură cu cauza întrucât vizează un alt amplasament. De asemenea, reprezentantul convențional al apelantei reclamante C. a precizat că nu deține alte înscrisuri. În acest context, este de menționat faptul că instanța are dreptul, iar nu și obligația de a administra probe din oficiu, aspect ce rezultă din art. 254 alin. (6) C. proc. civ. potrivit cărora " (…) părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii", de vreme ce procesul civil este un proces al intereselor private, guvernat de principiul disponibilității consacrat de art. 9 C. proc. civ. În aprecierea îndatoririi judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 10 C. proc. civ., potrivit cărora părțile au obligația să își probeze pretențiile și apărările. De aceea, chiar dacă este adevărat că judecătorul are obligația, circumstanțiată de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. de a afla adevărul, o atare obligație nu poate fi adusă la îndeplinire prin încălcarea regimului juridic al probelor sau al principiului disponibilității. Din corelarea prevederilor art. 22 alin. (2) teza finală cu cele ale art. 10 alin. (1) C. proc. civ. rezultă fără dubiu că judecătorul nu trebuie să se substituie părților sau să suplinească automat pasivitatea părții, care pretinde sau se apără. În acest sens, se reține că la termenul de judecată din 21 septembrie 2023, reclamanta C. S.A prin reprezentantul convențional a învederat instanței că nu deține alte înscrisuri în afara celor pe care înțelege să le depună la dosar. Or, imposibilitatea părții de a procura dovezi în privința dreptului alegat, afirmată în mod expres, reiterată chiar prin memoriul de recurs în care este invocată "dificultatea de a procura documente emise în urmă cu 40 de ani", nu poate fi imputată instanței, așa cum se încearcă prin criticile aduse deciziei curții de apel. Înalta Curte mai observă că, în plan probatoriu, prerogativele instanței de apel permit luarea unor măsuri energice pentru stabilirea faptelor, inclusiv administrarea din oficiu a probatoriului necesar ceea ce implică și sarcina părților de a-și proba pretențiile și apărările, contribuind astfel într-o manieră loială și diligentă din punct de vedere procesual la administrarea probelor. Pe cale de consecință, în condițiile în care reclamanta C. S.A. nu a solicitat suplimentarea probatoriului, iar cu ocazia depunerii înscrisurilor, la termenul din 21 septembrie 2023 a declarat că nu deține alte înscrisuri în afara celor existente la dosar, probe care să se refere la investiția, edificarea, autorizarea construcției și transferul dreptului de proprietate asupra construcției de la fosta întreprindere de stat până în prezent, iar Curtea de Apel Tărgu Mureș a apreciat că probele administrate au fost suficiente pentru soluționarea cauzei, nu a fost încălcat principiul rolului activ sau principiul aflării adevărului, prin nedispunerea din oficiu a altor probe, așa cum în mod nefondat se susține. Circumscris aceleiași teze de nelegalitate, reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a criticat decizia curții de apel din perspectiva unei greșite rețineri a situației de fapt raportat la probatoriul administrat în cauză, susținând că au fost efectuate "constatări factuale greșite". Înalta Curte reamintește faptul că în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Pe de altă parte, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv, să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Împrejurarea că recurenta a formulat critici prin care se afirmă o greșită reținere a situației de fapt, care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin n