Decizia nr. 249/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dacă soluția instanței de anulare a unui act de executare poate avea un efect de anulare…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.901/1/2024 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în Dosarul nr. 13.735/301/2020*, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dacă soluția instanței de anulare a unui act de executare poate avea un efect de anulare parțială a actelor de executare cu privire la suma urmărită sau dacă prin modificarea cuantumului creanței instanța este ținută de pronunțarea unei soluții de îndreptare a actului de executare silită.

Magistratul-asistent arată că la dosar a fost depus raportul întocmit.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul București - Secția a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 19 aprilie 2024, în Dosarul nr. 13.735/301/2020*, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept: " În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dacă soluția instanței de anulare a unui act de executare poate avea un efect de anulare parțială a actelor de executare cu privire la suma urmărită sau dacă prin modificarea cuantumului creanței instanța este ținută de pronunțarea unei soluții de îndreptare a actului de executare silită."

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 11 decembrie 2024, cu nr. 2.901/1/2024. II. Normele legale incidente

Codul de procedură civilă Art. 720. - " (1) Dacă admite contestația la executare, instanța, ținând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseși, va anula ori lămuri titlul executoriu." III. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București cu nr. 13.735/301/2020, contestatoarea a solicitat anularea tuturor formelor de executare silită, a Încheierii de încuviințare a executării silite din 16 iunie 2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, și a executării silite înseși.

Prin Sentința civilă nr. 9.772 din 25 octombrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 13.735/301/2020*, Judecătoria Sectorului 3 București a admis în parte cererea, a anulat în parte executarea silită în privința creanței de 74.926,24 lei reprezentând debit principal și a anulat în tot încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că, prin Decizia civilă nr. 2.921A din 23 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 25.167/301/2019 de către Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat sentința, s-a admis în parte contestația la executare, s-au anulat actele de executare din Dosarul de executare silită nr. 818 din 2019 aflat pe rolul B.E.J. "Olteanu, Haja și Ghinea" pentru suma ce depășește cuantumul de 67.800 lei debit principal, s-a anulat în parte încheierea de cheltuieli de executare silită pentru suma de 271,32 lei diferență onorariu de executor judecătoresc, s-au dispus întoarcerea executării silite și restituirea de către intimata din acel dosar de executare către contestator a sumelor de 7.600 lei, aferentă debitului principal, și de 271,32 lei, aferentă onorariului executorului judecătoresc, și s-a menținut în rest sentința apelată; așadar, prin admiterea apelului, titlul executoriu a fost modificat în parte, creanța fiind stabilită în mod definitiv la 7.871,32 lei, astfel încât executarea silită a fost anulată în parte pentru suma de 74.926,24 lei reprezentând debit principal și menținută în privința creanței de 7.871,32 lei.

Împotriva Sentinței nr. 9.772 din 25 octombrie 2022 a formulat apel intimatul, solicitând respingerea, ca neîntemeiată, a contestației la executare.

În motivare, a arătat, printre altele, că este nelegală anularea în parte a executării silite în privința creanței de 74.926,24 lei, debit principal, deoarece în mod legal ar fi trebuit să se dispună îndreptarea actelor de executare silită, din moment ce se constată că executarea a fost una legală. Modificarea cuantumului creanței nu a dus la anularea titlului executoriu, prin urmare, toate actele de executare au fost legale, în sine, dar ca urmare a modificării creanței se impune îndreptarea acestor acte în limita debitului principal stabilit de instanța de judecată definitiv, prin raportare la cele trei soluții prevăzute de art. 720 din Codul de procedură civilă.

În cadrul soluționării apelului s-au dispus sesizarea instanței supreme și suspendarea judecății cauzei. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea sesizării

Instanța de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă, constatând că obiectul litigiului este reprezentat de o contestație la executare, aflată în faza procesuală a apelului, fiind legal învestit un complet de judecată al tribunalului și cauza urmând a fi soluționată în ultimă instanță, printr-o hotărâre definitivă, în conformitate cu art. 718 alin. (1) și art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

S-a mai arătat că sesizarea se referă la rezolvarea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, deoarece, prin cererea de apel, apelantul-intimat a invocat nelegalitatea soluției de anulare în parte a executării silite în privința creanței de 74.926,24 lei, deoarece în mod legal ar fi trebuit să fie dispusă îndreptarea actelor de executare silită, atât timp cât s-a constatat că executarea a fost una legală, iar modificarea cuantumului creanței nu a condus la anularea titlului executoriu.

Referitor la cerința noutății, instanța de trimitere a apreciat că nu s-a conturat o orientare certă și consistentă a practicii către o anumită interpretare și aplicare a normei din perspectiva chestiunii de drept ridicate, putându-se vorbi doar despre o practică în curs de formare, ce justifică declanșarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare, prevăzut de art. 520 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, s-a reținut că această problemă de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și asupra acesteia instanța supremă nu a statuat. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanța de sesizare nu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la modalitatea de dezlegare a întrebării adresate, considerând că acest lucru ar echivala cu o antepronunțare. VI. Punctul de vedere al părților

Apelantul a arătat că sunt îndeplinite condițiile legale de admisibilitate a sesizării, subliniind că lămurirea chestiunii de drept este determinantă în ceea ce privește soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată, deoarece primul motiv de apel vizează tocmai nelegalitatea soluției pronunțate raportat la prevederile art. 720 din Codul de procedură civilă, sub aspectul incompatibilității dintre soluția de anulare a actului de executare silită ca nelegal și, în același timp, a menținerii ca legal a actului în limita unui anumit cuantum al creanței, apreciind că, în fapt, soluția de anulare nu poate fi una parțială, iar instanța în mod nelegal a combinat două soluții distincte stabilite de legiuitor în mod alternativ și nu concomitent cu privire la unul și același act de executare silită.

Totodată, a precizat că, în urma verificării jurisprudenței recente, instanțele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanța de trimitere, fiind identificate peste 180 de sentințe în care s-a dispus îndreptarea actului, iar nu anularea acestuia.

Intimata-contestatoare a arătat că lasă la aprecierea instanței soluția pronunțată cu privire la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Într-o opinie s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, soluția instanței de anulare a unui act de executare poate avea un efect de anulare parțială a actelor de executare cu privire la suma urmărită.

În susținere, s-a reținut că, potrivit art. 712 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, în timp ce art. 712 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că, după începerea executării silite, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea contestației la executare, și anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condițiilor legale.

Totodată, potrivit art. 704 din Codul de procedură civilă, nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage nulitatea actului nelegal, precum și a actelor de executare subsecvente, dispozițiile art. 174 și următoarele fiind aplicabile în mod corespunzător.

Art. 637 din Codul de procedură civilă arată că: "Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau cu recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz", iar art. 643 din Codul de procedură civilă: "Dacă s-a desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. (...)"

În momentul în care se anulează parțial executarea, soluția instanței de anulare a unui act de executare are un efect de anulare parțială a actelor de executare cu privire la suma urmărită, în limitele acestei sume, iar prin modificarea cuantumului creanței instanța nu este ținută de pronunțarea unei soluții de îndreptare a actului de executare silită, însă executarea silită rămâne valabilă pentru toate sumele care excedează limitelor anulării executării silite.

În acest sens sunt hotărârile judecătorești și punctele de vedere înaintate de Judecătoria Pitești, Judecătoria Câmpulung, Judecătoria Drăgășani, Judecătoria Iași, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Hârlău, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Arad, Judecătoria Caransebeș, Judecătoria Oravița, Tribunalul Bacău, Tribunalul București, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Brașov, Judecătoria Zărnești, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Tribunalul Hunedoara și Judecătoria Constanța.

Într-o altă orientare s-a conturat și opinia potrivit căreia, în situația în care soluția de admitere a contestației la executare este consecința modificării cuantumului creanței puse în executare, instanța este ținută să pronunțe o soluție de îndreptare a actelor de executare, iar nu de anulare parțială a actelor de executare cu privire la suma urmărită.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, însă, conform art. 177 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularității actului de procedură.

Totodată, pentru a interveni sancțiunea nulității actelor de executare este necesar ca vătămarea cauzată să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, în situația în care neregularitatea constatată de instanță, în dosarul de executare, în procedura contestației la executare, vizează suma de bani pentru care s-a început executarea silită, remedierea acestei neregularități se poate realiza prin îndreptarea tuturor actelor de executare, în sensul menționării corecte a sumei de executat.

În sensul acestei orientări sunt hotărârile și punctele de vedere înaintate de Tribunalul Argeș, Tribunalul Iași, Judecătoria Pașcani, Judecătoria Zalău, Tribunalul București și Tribunalul Ialomița.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Nu a fost identificată jurisprudență relevantă la nivelul instanței supreme.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 565 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 16 aprilie 2020, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 631 alin. (2), art. 651 alin. (1), art. 713 alin. (1) și (3), art. 717 alin. (1) și (4) și ale art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării

Problema de drept dedusă soluționării prin prezenta sesizare se referă la interpretarea dispozițiilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă în scopul stabilirii soluției care trebuie pronunțată cu privire la un act de executare contestat pe calea contestației la executare, respectiv anularea parțială sau îndreptarea actului de executare, în ipoteza în care se anulează parțial titlul executoriu și se constată legalitatea executării silite pentru o sumă mai mică decât cea menționată în actul de executare contestat.

În prealabil este necesară verificarea regularității sesizării prin prisma dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, conform cărora "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Dispoziția legală menționată cuprinde condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a determina legala învestire a instanței supreme în vederea declanșării mecanismului procedural instituit pentru preîntâmpinarea apariției practicii neunitare la nivelul instanțelor judecătorești. Conform jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condițiile desprinse din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt următoarele: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; c) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; d) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la verificarea îndeplinirii cerințelor legale anterior menționate, trebuie observat că sesizarea de față a fost formulată în cadrul unui litigiu civil de drept comun, având ca obiect contestația la executare prevăzută de art. 712 din Codul de procedură civilă, cauza aflându-se în faza procesuală a apelului, pe rolul unui tribunal învestit cu soluționarea în ultimă instanță, în raport cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă și art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora, ca regulă, hotărârea pronunțată cu privire la contestația la executare silită poate fi atacată numai cu apel. Așadar, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dispusă în cadrul unei cauze aflate în curs de judecată, al cărei obiect se află în competența legală a unui complet al tribunalului, iar instanța de trimitere judecă litigiul în ultimă instanță, deoarece hotărârea judecătorească pe care o va pronunța în apel nu este susceptibilă de a forma obiectul unui recurs.

Totodată, în urma consultării evidențelor deținute la nivelul instanței supreme, rezultă că este realizată condiția privitoare la existența unei chestiuni care să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În schimb, cerințele referitoare la invocarea unei veritabile probleme de drept și la caracterul de noutate al acesteia nu sunt îndeplinite, astfel cum se va argumenta în continuare, ceea ce înseamnă că, în lipsa îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor desprinse din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu este posibilă declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Astfel cum rezultă fără dubiu din dispozițiile legale anterior menționate, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să privească o problemă de drept veritabilă, care să presupună că norma de drept a cărei lămurire se solicită să fie susceptibilă de a da naștere unor interpretări diferite, fie din cauză că aceasta este incompletă, fie pentru că nu este corelată cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În jurisprudența instanței supreme, în legătură cu această cerință de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, s-a statuat că trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015).

Pentru a se reține îndeplinirea condiției referitoare la existența unei veritabile chestiuni de drept este necesar a se verifica premisele acesteia. Sub un prim aspect, trebuie identificată existența unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism. Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate. Așadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei deduse judecății și ar neutraliza rolul constituțional al instanței legal învestite, acela de a judeca în mod direct și efectiv procesul.

În privința prezentei sesizări, din observarea întregii argumentări expuse de instanța de trimitere se constată că problema a cărei lămurire se urmărește a se obține prin parcurgerea demersului procesual de față se referă la stabilirea soluției pronunțate cu privire la actele de executare contestate pe calea contestației la executare, în ipoteza anulării parțiale a titlului executoriu și stabilirii legalității creanței într-un cuantum mai mic decât cel menționat în actele de executare contestate. Altfel spus, titularul sesizării solicită un răspuns punctual în sensul de a se stabili dacă, în situația concretă menționată, este justificată sancțiunea anulării parțiale a actelor de executare contestate sau este suficientă îndreptarea acestor acte în mod corespunzător, în limita cuantumului legal al creanței cu privire la care se derulează executarea silită.

Deși, formal, în cuprinsul sesizării se invocă necesitatea interpretării dispozițiilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în realitate, chestiunea a cărei lămurire se urmărește vizează un aspect de fapt, respectiv stabilirea soluției pronunțate într-o situație concretă, adică în ipoteza anulării parțiale a titlului executoriu constatator al creanței, cu consecința recunoașterii legalității executării silite a unei sume mai mici decât cea indicată în actele de executare contestate.

În cuprinsul încheierii de sesizare nu sunt expuse niciun fel de argumente care să susțină ideea existenței unei norme juridice neclare, susceptibile de interpretări diferite, nerezultând în niciun mod dificultatea întâmpinată de instanța de judecată în procesul de interpretare și aplicare a dispoziției legale menționate.

De asemenea, din observarea conținutului textului legal invocat se constată că acesta menționează în mod alternativ soluția îndreptării sau a anulării actului de executare contestat, în ipoteza admiterii contestației la executare, iar aplicarea uneia dintre cele două soluții menționate se face în funcție de obiectul contestației, în raport cu circumstanțele fiecărui caz în parte. Așadar, textul legal nu este unul neclar, susceptibil de mai multe interpretări, ci se caracterizează printr-un grad ridicat de generalitate tocmai pentru a conferi instanței judecătorești învestite cu soluționarea cauzei dreptul și obligația de a aplica soluția corespunzătoare, în funcție de fiecare cauză dedusă judecății, ținând seama de obiectul contestației la executare, dispunându-se fie anularea (totală sau parțială), fie îndreptarea actului de executare contestat, după caz.

Trebuie subliniat că procedura sesizării prealabile urmărește asigurarea unei interpretări în drept, cu caracter de principiu, asupra unei norme de drept îndoielnice, neclare, dar nu are rolul de a stabili, în locul instanței judecătorești, care este soluția care ar trebui pronunțată pentru dezlegarea raportului juridic litigios, o atare atribuție rămânând în sfera de competență exclusivă a instanței de judecată legal învestite cu soluționarea procesului.

Or, din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă în niciun mod necesitatea interpretării și clarificării dispozițiilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmărindu-se, în realitate, aplicarea acestui text legal în situația concretă dedusă judecății, o confirmare a soluției pe care instanța de trimitere preconizează să o dea litigiului.

Prin urmare, chestiunea supusă analizei nu reprezintă o problemă de drept veritabilă, suficient de dificilă, pentru a reclama o rezolvare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, în legătură cu cerința noutății, trebuie subliniat că aceasta reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la respectiva problemă. În absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum instanța supremă a hotărât în mod constant în jurisprudența sa. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014).

De asemenea, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită și în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei). În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate dispare atunci când chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, în timp ce opiniile jurisprudențiale diferite nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Așa fiind, depășirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, și conturarea unei jurisprudențe în legătură cu chestiunea de drept invocată conduc la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situație scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.

În situația de față se constată că problema supusă analizei nu se referă la o reglementare recent intrată în vigoare și nici la un context legislativ nou, ci este formulată în legătură cu prevederile art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, act normativ intrat în vigoare în urmă cu mai mult de 10 ani. De asemenea, nu se poate considera că instanțele judecătorești nu au dat o interpretare și o aplicare acestui text legal, atât timp cât legea menționată este incidentă tuturor executărilor silite pornite ulterior datei de 15 februarie 2013, timp în care instanțele de drept comun învestite cu soluționarea contestațiilor la executare silită au putut constata inclusiv situații în care actele de executare silită au vizat sume mai mari decât cele efectiv datorate, dispunându-se, după caz, fie anularea parțială a actelor de executare silită, în limita sumelor stabilite ca fiind legale, fie îndreptarea actelor de executare silită în mod corespunzător, ca urmare a modificării cuantumului creanțelor supuse executării silite.

De altfel, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost atașate numeroase hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele naționale, care, învestite fiind cu soluționarea unor contestații la executare, au realizat o interpretare și aplicare a dispozițiilor legale invocate în prezenta sesizare, dispunându-se, în funcție de situația concretă dedusă judecății, fie anularea totală, fie anularea parțială, fie îndreptarea actelor de executare, în limita creanțelor datorate, în raport cu circumstanțele fiecărei cauze. Așadar, întrucât examenul jurisprudențial efectuat a relevat că s-a cristalizat o jurisprudență consistentă în legătură cu chestiunea a cărei lămurire se solicită, nu mai există vreo rațiune pentru formularea unei cereri vizând pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare.

În raport cu cele arătate, atât timp cât instanțele judecătorești naționale au interpretat și au aplicat dispoziția legală referitoare la soluția pronunțată cu privire la actele de executare silită contestate, atunci când se constată legalitatea formelor de executare silită în privința creanței într-un cuantum mai mic decât cel menționat în actele atacate, rezultă că problema supusă analizei nu prezintă caracterul de noutate cerut de legiuitor pentru a permite declanșarea mecanismului procedural vizând pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate anterior analizate, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a prezentei sesizări.