Decizia nr. 249/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2901/1/2024 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dacă soluţia instanţei de anulare a unui act de executare poate avea un efect de anulare…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.901/1/2024 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 13.735/301/2020*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dacă soluţia instanţei de anulare a unui act de executare poate avea un efect de anulare parţială a actelor de executare cu privire la suma urmărită sau dacă prin modificarea cuantumului creanţei instanţa este ţinută de pronunţarea unei soluţii de îndreptare a actului de executare silită.

Magistratul-asistent arată că la dosar a fost depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 19 aprilie 2024, în Dosarul nr. 13.735/301/2020*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept: ” În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dacă soluţia instanţei de anulare a unui act de executare poate avea un efect de anulare parţială a actelor de executare cu privire la suma urmărită sau dacă prin modificarea cuantumului creanţei instanţa este ţinută de pronunţarea unei soluţii de îndreptare a actului de executare silită.”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 11 decembrie 2024, cu nr. 2.901/1/2024. II. Normele legale incidente

Codul de procedură civilă Art. 720. – ” (1) Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti cu nr. 13.735/301/2020, contestatoarea a solicitat anularea tuturor formelor de executare silită, a Încheierii de încuviinţare a executării silite din 16 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, şi a executării silite înseşi.

Prin Sentinţa civilă nr. 9.772 din 25 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 13.735/301/2020*, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis în parte cererea, a anulat în parte executarea silită în privinţa creanţei de 74.926,24 lei reprezentând debit principal şi a anulat în tot încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 2.921A din 23 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 25.167/301/2019 de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat sentinţa, s-a admis în parte contestaţia la executare, s-au anulat actele de executare din Dosarul de executare silită nr. 818 din 2019 aflat pe rolul B.E.J. „Olteanu, Haja şi Ghinea” pentru suma ce depăşeşte cuantumul de 67.800 lei debit principal, s-a anulat în parte încheierea de cheltuieli de executare silită pentru suma de 271,32 lei diferenţă onorariu de executor judecătoresc, s-au dispus întoarcerea executării silite şi restituirea de către intimata din acel dosar de executare către contestator a sumelor de 7.600 lei, aferentă debitului principal, şi de 271,32 lei, aferentă onorariului executorului judecătoresc, şi s-a menţinut în rest sentinţa apelată; aşadar, prin admiterea apelului, titlul executoriu a fost modificat în parte, creanţa fiind stabilită în mod definitiv la 7.871,32 lei, astfel încât executarea silită a fost anulată în parte pentru suma de 74.926,24 lei reprezentând debit principal şi menţinută în privinţa creanţei de 7.871,32 lei.

Împotriva Sentinţei nr. 9.772 din 25 octombrie 2022 a formulat apel intimatul, solicitând respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei la executare.

În motivare, a arătat, printre altele, că este nelegală anularea în parte a executării silite în privinţa creanţei de 74.926,24 lei, debit principal, deoarece în mod legal ar fi trebuit să se dispună îndreptarea actelor de executare silită, din moment ce se constată că executarea a fost una legală. Modificarea cuantumului creanţei nu a dus la anularea titlului executoriu, prin urmare, toate actele de executare au fost legale, în sine, dar ca urmare a modificării creanţei se impune îndreptarea acestor acte în limita debitului principal stabilit de instanţa de judecată definitiv, prin raportare la cele trei soluţii prevăzute de art. 720 din Codul de procedură civilă.

În cadrul soluţionării apelului s-au dispus sesizarea instanţei supreme şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă, constatând că obiectul litigiului este reprezentat de o contestaţie la executare, aflată în faza procesuală a apelului, fiind legal învestit un complet de judecată al tribunalului şi cauza urmând a fi soluţionată în ultimă instanţă, printr-o hotărâre definitivă, în conformitate cu art. 718 alin. (1) şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

S-a mai arătat că sesizarea se referă la rezolvarea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece, prin cererea de apel, apelantul-intimat a invocat nelegalitatea soluţiei de anulare în parte a executării silite în privinţa creanţei de 74.926,24 lei, deoarece în mod legal ar fi trebuit să fie dispusă îndreptarea actelor de executare silită, atât timp cât s-a constatat că executarea a fost una legală, iar modificarea cuantumului creanţei nu a condus la anularea titlului executoriu.

Referitor la cerinţa noutăţii, instanţa de trimitere a apreciat că nu s-a conturat o orientare certă şi consistentă a practicii către o anumită interpretare şi aplicare a normei din perspectiva chestiunii de drept ridicate, putându-se vorbi doar despre o practică în curs de formare, ce justifică declanşarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare, prevăzut de art. 520 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, s-a reţinut că această problemă de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de sesizare nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la modalitatea de dezlegare a întrebării adresate, considerând că acest lucru ar echivala cu o antepronunţare. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelantul a arătat că sunt îndeplinite condiţiile legale de admisibilitate a sesizării, subliniind că lămurirea chestiunii de drept este determinantă în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată, deoarece primul motiv de apel vizează tocmai nelegalitatea soluţiei pronunţate raportat la prevederile art. 720 din Codul de procedură civilă, sub aspectul incompatibilităţii dintre soluţia de anulare a actului de executare silită ca nelegal şi, în acelaşi timp, a menţinerii ca legal a actului în limita unui anumit cuantum al creanţei, apreciind că, în fapt, soluţia de anulare nu poate fi una parţială, iar instanţa în mod nelegal a combinat două soluţii distincte stabilite de legiuitor în mod alternativ şi nu concomitent cu privire la unul şi acelaşi act de executare silită.

Totodată, a precizat că, în urma verificării jurisprudenţei recente, instanţele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanţa de trimitere, fiind identificate peste 180 de sentinţe în care s-a dispus îndreptarea actului, iar nu anularea acestuia.

Intimata-contestatoare a arătat că lasă la aprecierea instanţei soluţia pronunţată cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Într-o opinie s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, soluţia instanţei de anulare a unui act de executare poate avea un efect de anulare parţială a actelor de executare cu privire la suma urmărită.

În susţinere, s-a reţinut că, potrivit art. 712 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, în timp ce art. 712 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că, după începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condiţiilor legale.

Totodată, potrivit art. 704 din Codul de procedură civilă, nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage nulitatea actului nelegal, precum şi a actelor de executare subsecvente, dispoziţiile art. 174 şi următoarele fiind aplicabile în mod corespunzător.

Art. 637 din Codul de procedură civilă arată că: „Punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau cu recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz”, iar art. 643 din Codul de procedură civilă: „Dacă s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. (…)”

În momentul în care se anulează parţial executarea, soluţia instanţei de anulare a unui act de executare are un efect de anulare parţială a actelor de executare cu privire la suma urmărită, în limitele acestei sume, iar prin modificarea cuantumului creanţei instanţa nu este ţinută de pronunţarea unei soluţii de îndreptare a actului de executare silită, însă executarea silită rămâne valabilă pentru toate sumele care excedează limitelor anulării executării silite.

În acest sens sunt hotărârile judecătoreşti şi punctele de vedere înaintate de Judecătoria Piteşti, Judecătoria Câmpulung, Judecătoria Drăgăşani, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Hârlău, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Arad, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Oraviţa, Tribunalul Bacău, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Braşov, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Tribunalul Hunedoara şi Judecătoria Constanţa.

Într-o altă orientare s-a conturat şi opinia potrivit căreia, în situaţia în care soluţia de admitere a contestaţiei la executare este consecinţa modificării cuantumului creanţei puse în executare, instanţa este ţinută să pronunţe o soluţie de îndreptare a actelor de executare, iar nu de anulare parţială a actelor de executare cu privire la suma urmărită.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, însă, conform art. 177 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţii actului de procedură.

Totodată, pentru a interveni sancţiunea nulităţii actelor de executare este necesar ca vătămarea cauzată să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, în situaţia în care neregularitatea constatată de instanţă, în dosarul de executare, în procedura contestaţiei la executare, vizează suma de bani pentru care s-a început executarea silită, remedierea acestei neregularităţi se poate realiza prin îndreptarea tuturor actelor de executare, în sensul menţionării corecte a sumei de executat.

În sensul acestei orientări sunt hotărârile şi punctele de vedere înaintate de Tribunalul Argeş, Tribunalul Iaşi, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Zalău, Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Ialomiţa.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă la nivelul instanţei supreme.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 565 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 16 aprilie 2020, a respins excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 631 alin. (2), art. 651 alin. (1), art. 713 alin. (1) şi (3), art. 717 alin. (1) şi (4) şi ale art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Problema de drept dedusă soluţionării prin prezenta sesizare se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă în scopul stabilirii soluţiei care trebuie pronunţată cu privire la un act de executare contestat pe calea contestaţiei la executare, respectiv anularea parţială sau îndreptarea actului de executare, în ipoteza în care se anulează parţial titlul executoriu şi se constată legalitatea executării silite pentru o sumă mai mică decât cea menţionată în actul de executare contestat.

În prealabil este necesară verificarea regularităţii sesizării prin prisma dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, conform cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Dispoziţia legală menţionată cuprinde condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a determina legala învestire a instanţei supreme în vederea declanşării mecanismului procedural instituit pentru preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare la nivelul instanţelor judecătoreşti. Conform jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţiile desprinse din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt următoarele: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; d) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la verificarea îndeplinirii cerinţelor legale anterior menţionate, trebuie observat că sesizarea de faţă a fost formulată în cadrul unui litigiu civil de drept comun, având ca obiect contestaţia la executare prevăzută de art. 712 din Codul de procedură civilă, cauza aflându-se în faza procesuală a apelului, pe rolul unui tribunal învestit cu soluţionarea în ultimă instanţă, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă şi art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora, ca regulă, hotărârea pronunţată cu privire la contestaţia la executare silită poate fi atacată numai cu apel. Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dispusă în cadrul unei cauze aflate în curs de judecată, al cărei obiect se află în competenţa legală a unui complet al tribunalului, iar instanţa de trimitere judecă litigiul în ultimă instanţă, deoarece hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa în apel nu este susceptibilă de a forma obiectul unui recurs.

Totodată, în urma consultării evidenţelor deţinute la nivelul instanţei supreme, rezultă că este realizată condiţia privitoare la existenţa unei chestiuni care să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În schimb, cerinţele referitoare la invocarea unei veritabile probleme de drept şi la caracterul de noutate al acesteia nu sunt îndeplinite, astfel cum se va argumenta în continuare, ceea ce înseamnă că, în lipsa îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor desprinse din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu este posibilă declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Astfel cum rezultă fără dubiu din dispoziţiile legale anterior menţionate, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să privească o problemă de drept veritabilă, care să presupună că norma de drept a cărei lămurire se solicită să fie susceptibilă de a da naştere unor interpretări diferite, fie din cauză că aceasta este incompletă, fie pentru că nu este corelată cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În jurisprudenţa instanţei supreme, în legătură cu această cerinţă de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, s-a statuat că trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015).

Pentru a se reţine îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept este necesar a se verifica premisele acesteia. Sub un prim aspect, trebuie identificată existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism. Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate. Aşadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei deduse judecăţii şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite, acela de a judeca în mod direct şi efectiv procesul.

În privinţa prezentei sesizări, din observarea întregii argumentări expuse de instanţa de trimitere se constată că problema a cărei lămurire se urmăreşte a se obţine prin parcurgerea demersului procesual de faţă se referă la stabilirea soluţiei pronunţate cu privire la actele de executare contestate pe calea contestaţiei la executare, în ipoteza anulării parţiale a titlului executoriu şi stabilirii legalităţii creanţei într-un cuantum mai mic decât cel menţionat în actele de executare contestate. Altfel spus, titularul sesizării solicită un răspuns punctual în sensul de a se stabili dacă, în situaţia concretă menţionată, este justificată sancţiunea anulării parţiale a actelor de executare contestate sau este suficientă îndreptarea acestor acte în mod corespunzător, în limita cuantumului legal al creanţei cu privire la care se derulează executarea silită.

Deşi, formal, în cuprinsul sesizării se invocă necesitatea interpretării dispoziţiilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în realitate, chestiunea a cărei lămurire se urmăreşte vizează un aspect de fapt, respectiv stabilirea soluţiei pronunţate într-o situaţie concretă, adică în ipoteza anulării parţiale a titlului executoriu constatator al creanţei, cu consecinţa recunoaşterii legalităţii executării silite a unei sume mai mici decât cea indicată în actele de executare contestate.

În cuprinsul încheierii de sesizare nu sunt expuse niciun fel de argumente care să susţină ideea existenţei unei norme juridice neclare, susceptibile de interpretări diferite, nerezultând în niciun mod dificultatea întâmpinată de instanţa de judecată în procesul de interpretare şi aplicare a dispoziţiei legale menţionate.

De asemenea, din observarea conţinutului textului legal invocat se constată că acesta menţionează în mod alternativ soluţia îndreptării sau a anulării actului de executare contestat, în ipoteza admiterii contestaţiei la executare, iar aplicarea uneia dintre cele două soluţii menţionate se face în funcţie de obiectul contestaţiei, în raport cu circumstanţele fiecărui caz în parte. Aşadar, textul legal nu este unul neclar, susceptibil de mai multe interpretări, ci se caracterizează printr-un grad ridicat de generalitate tocmai pentru a conferi instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei dreptul şi obligaţia de a aplica soluţia corespunzătoare, în funcţie de fiecare cauză dedusă judecăţii, ţinând seama de obiectul contestaţiei la executare, dispunându-se fie anularea (totală sau parţială), fie îndreptarea actului de executare contestat, după caz.

Trebuie subliniat că procedura sesizării prealabile urmăreşte asigurarea unei interpretări în drept, cu caracter de principiu, asupra unei norme de drept îndoielnice, neclare, dar nu are rolul de a stabili, în locul instanţei judecătoreşti, care este soluţia care ar trebui pronunţată pentru dezlegarea raportului juridic litigios, o atare atribuţie rămânând în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de judecată legal învestite cu soluţionarea procesului.

Or, din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă în niciun mod necesitatea interpretării şi clarificării dispoziţiilor art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmărindu-se, în realitate, aplicarea acestui text legal în situaţia concretă dedusă judecăţii, o confirmare a soluţiei pe care instanţa de trimitere preconizează să o dea litigiului.

Prin urmare, chestiunea supusă analizei nu reprezintă o problemă de drept veritabilă, suficient de dificilă, pentru a reclama o rezolvare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, în legătură cu cerinţa noutăţii, trebuie subliniat că aceasta reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la respectiva problemă. În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014).

De asemenea, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită şi în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei). În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate dispare atunci când chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, în timp ce opiniile jurisprudenţiale diferite nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Aşa fiind, depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei jurisprudenţe în legătură cu chestiunea de drept invocată conduc la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situaţie scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.

În situaţia de faţă se constată că problema supusă analizei nu se referă la o reglementare recent intrată în vigoare şi nici la un context legislativ nou, ci este formulată în legătură cu prevederile art. 720 alin. (1) din Codul de procedură civilă, act normativ intrat în vigoare în urmă cu mai mult de 10 ani. De asemenea, nu se poate considera că instanţele judecătoreşti nu au dat o interpretare şi o aplicare acestui text legal, atât timp cât legea menţionată este incidentă tuturor executărilor silite pornite ulterior datei de 15 februarie 2013, timp în care instanţele de drept comun învestite cu soluţionarea contestaţiilor la executare silită au putut constata inclusiv situaţii în care actele de executare silită au vizat sume mai mari decât cele efectiv datorate, dispunându-se, după caz, fie anularea parţială a actelor de executare silită, în limita sumelor stabilite ca fiind legale, fie îndreptarea actelor de executare silită în mod corespunzător, ca urmare a modificării cuantumului creanţelor supuse executării silite.

De altfel, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost ataşate numeroase hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale, care, învestite fiind cu soluţionarea unor contestaţii la executare, au realizat o interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale invocate în prezenta sesizare, dispunându-se, în funcţie de situaţia concretă dedusă judecăţii, fie anularea totală, fie anularea parţială, fie îndreptarea actelor de executare, în limita creanţelor datorate, în raport cu circumstanţele fiecărei cauze. Aşadar, întrucât examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că s-a cristalizat o jurisprudenţă consistentă în legătură cu chestiunea a cărei lămurire se solicită, nu mai există vreo raţiune pentru formularea unei cereri vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare.

În raport cu cele arătate, atât timp cât instanţele judecătoreşti naţionale au interpretat şi au aplicat dispoziţia legală referitoare la soluţia pronunţată cu privire la actele de executare silită contestate, atunci când se constată legalitatea formelor de executare silită în privinţa creanţei într-un cuantum mai mic decât cel menţionat în actele atacate, rezultă că problema supusă analizei nu prezintă caracterul de noutate cerut de legiuitor pentru a permite declanşarea mecanismului procedural vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate anterior analizate, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a prezentei sesizări.