Decizia nr. 13/2025 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 923/1/2025 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 923/1/2025 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general, pentru prezentarea punctului de vedere cu privire la recursul în interesul legii, cu referire la soluția propusă prin punctul de vedere la raport depus la dosar, întocmit de către unul dintre membrii completului de judecată.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii în problema de drept sesizată, conform argumentelor expuse în punctul de vedere formulat în scris, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera și în spiritul legii prima orientare jurisprudențială prezentată în memoriul de recurs în interesul legii.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită, prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: Competența materială a instanței în litigiile având ca obiect cerere de anulare a dispoziției de ridicare vehicul, în situația în care nu se contestă/nu este întocmit un proces-verbal de contravenție.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 29 aprilie 2025, formându-se Dosarul nr. 923/1/2025. II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002) " Art. 97. - (1) În cazurile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență, polițistul rutier dispune și una dintre următoarele măsuri tehnico-administrative: (...) d) ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar. (...)." " Art. 118. - (1) Împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competență a fost constatată fapta ori la judecătoria în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul contravenientul."

Legea poliției locale nr. 155/2010, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 155/2010) " Art. 7. - În domeniul circulației pe drumurile publice, poliția locală are următoarele atribuții: (...) h) constată contravenții și aplică sancțiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staționarea, parcarea autovehiculelor și accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar; (...)."

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) " Art. 10. - (1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (...) se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (...) se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001) " Art. 31. - (1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. (...)". " Art. 32. - (1) Plângerea se depune și se soluționează în baza competenței alternative la judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția ori la judecătoria în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul contravenientul. (2) Controlul aplicării și executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare este de competența exclusivă a instanței prevăzute la alin. (1). (...)". III. Orientările jurisprudențiale divergente

Autorul sesizării a arătat că în practica judiciară s-au evidențiat două opinii cu privire la problema de drept în discuție.

Într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că judecătoria este competentă să soluționeze acțiunile având ca obiect anularea dispozițiilor de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar pe domeniul public al municipalității, chiar și în situația în care nu se contestă ori nu este întocmit un proces-verbal de contravenție.

În argumentarea acestei orientări jurisprudențiale au fost reținute considerentele redate în continuare.

Măsura ridicării autovehiculului este dispusă de poliția locală în temeiul dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și potrivit atribuțiilor care revin poliției locale conform dispozițiilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, conținutul dispoziției de ridicare a vehiculului fiind prevăzut de art. 203 2 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 (Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002).

Măsura este calificată de dispozițiile art. 97 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 ca reprezentând o măsură tehnico-administrativă, fiind dispusă ca urmare a săvârșirii unei contravenții dintre cele prevăzute de art. 143 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

Chiar dacă actul juridic prin care s-a dispus această măsură reprezintă un act administrativ tipic, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este esențială împrejurarea că emiterea dispoziției de ridicare a vehiculului are ca premisă săvârșirea unei contravenții, astfel că acest act - dispoziția de ridicare a vehiculului - este emis în materie contravențională, care este reglementată prin norme juridice derogatorii de la dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Dispoziția de ridicare a autovehiculului nu are regimul juridic al unei sancțiuni de sine stătătoare, independente de regimul contravențional incident în materia circulației rutiere, pentru ca apoi să se poată statua că actul ce conține stabilirea și executarea unei astfel de măsuri să aibă regim distinct de actele încheiate în mod obișnuit în cadrul tratamentului contravențional.

Procesul-verbal de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar pe domeniul public al municipalității, având ca premisă săvârșirea unei fapte de natură contravențională, nu poate fi detașat de regimul de ansamblu al raportului juridic contravențional, așa încât ridicarea autovehiculului poate fi calificată ca o măsură dispusă de organul constatator asociată celorlalte măsuri legale și necesare care configurează regimul juridic al răspunderii contravenționale. Cererea de anulare a dispoziției de ridicare are natura juridică a unei cereri accesorii, întrucât dispoziția de ridicare este emisă în cauză drept consecință a constatării săvârșirii unei contravenții sancționate printr-un proces-verbal de contravenție.

Măsura tehnico-administrativă este rezultatul direct al unei contravenții, astfel că și cererea privind anularea măsurii de ridicare se impune a fi analizată în contextul general al raportului de drept contravențional, competența de soluționare în primă instanță revenind judecătoriei, în baza art. 123 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 31 alin. (1), art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 și art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că, în situația în care nu se contestă ori nu este întocmit un proces-verbal de contravenție, tribunalul este competent să soluționeze acțiunile având ca obiect anularea dispozițiilor de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar pe domeniul public al municipalității, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. c) și f) din Legea nr. 554/2004.

În susținerea acestei opinii jurisprudențiale s-au reținut, în esență, argumentele redate în continuare.

Dispoziția de ridicare a autoturismului constituie un act administrativ cu caracter individual, fiind emis de o autoritate publică locală - poliția locală, în regim de putere publică și în vederea executării în concret a legii, anume pentru ridicarea unui autovehicul despre care se pretinde a fi fost staționat neregulamentar pe partea carosabilă.

Art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 are în vedere doar acțiunile privind procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, respectiv acțiunile vizând controlul aplicării și executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare, acestea revenind în competența de primă instanță a judecătoriei, pe când cererea de chemare în judecată astfel formulată nu are ca obiect un proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, ci anularea unui act administrativ unilateral - o dispoziție de ridicare a unui autovehicul - care nu privește o sancțiune contravențională principală sau complementară.

Au fost avute în vedere calificarea dată de art. 97 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 - aceea de măsură tehnico-administrativă, iar nu de sancțiune contravențională - și dispozițiile art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, care au stabilit competența materială de judecată cu caracter special în favoarea judecătoriei doar în ceea ce privește procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, nu și în cazul actelor ce dispun în mod separat măsuri tehnico-administrative.

Deși măsura tehnico-administrativă a ridicării autovehiculelor staționate neregulamentar își are ca premisă un raport juridic contravențional, putând fi stabilită în urma săvârșirii unei contravenții, anume fapta de a staționa neregulamentar, acest fapt nu este determinant sub aspectul stabilirii competenței de judecată a procesului vizând actul administrativ unilateral (dispoziție) prin care a fost dispusă o astfel de măsură litigioasă, atunci când acesta este diferit de procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, putând eventual prezenta relevanță pentru soluționarea fondului cererii de chemare în judecată referitor la legalitatea acelei măsuri. IV. Opinia titularului sesizării

Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov invocă existența unor soluții divergente în practica instanțelor judecătorești, arătând că, în aprecierea sa, prima orientare jurisprudențială este în acord cu litera și spiritul legii, fără a realiza o expunere a argumentelor ce susțin această opinie. V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat punctul său de vedere, în sensul că sesizarea este admisibilă și că prima orientare jurisprudențială este în acord cu litera și spiritul legii, pentru argumentele ce vor fi redate, în sinteză, în cele ce urmează.

Invocând Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 9 din 25 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015 (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 9/2015), se apreciază că împrejurarea că măsura ridicării și depozitării autovehiculului oprit ori staționat neregulamentar este dispusă printr-un act administrativ [dispoziția emisă de poliția locală în temeiul prevederilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010], ca urmare a constatării săvârșirii unei contravenții prin care au fost încălcate dispoziții legale privind oprirea, staționarea, parcarea autovehiculelor și accesul interzis, separat de procesul-verbal prin care a fost aplicată sancțiunea contravențională principală pentru aceeași faptă, nu este de natură a schimba calificarea juridică a măsurii tehnico-administrative și nici raportul de accesorialitate dintre măsura tehnico-administrativă și sancțiunea contravențională principală, raport din care rezultă și apartenența acestei măsuri la instituția juridică a răspunderii contravenționale, cu toate consecințele ce decurg din această apartenență, în planul competenței materiale procesuale de soluționare a acțiunilor îndreptate împotriva actului administrativ unilateral cu caracter individual prin care a fost dispusă măsura tehnico-administrativă.

La nivel conceptual, raportul de accesorialitate din care rezultă apartenența măsurii tehnico-administrative la materia dreptului contravențional nu este determinată de un criteriu de ordin temporal, care ar presupune emiterea dispoziției de ridicare și depozitare a autovehiculului, subsecvent întocmirii procesului-verbal de constatare și sancționare contravențională, ci rezultă din săvârșirea unei fapte unice, care se încadrează în sfera ilicitului contravențional.

Măsura tehnico-administrativă a ridicării autovehiculelor staționate sau oprite neregulamentar, prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și de art. 203 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, nu poate avea o existență juridică de sine stătătoare, independent de constatarea săvârșirii unei contravenții la regimul circulației rutiere, care atrage răspunderea contravențională a făptuitorului.

Măsura prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 are natura juridică a unui act juridic administrativ, iar relațiile sociale disciplinate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privesc circulația pe drumurile publice. Aceste relații sociale sunt protejate prin sancțiuni de natură contravențională, în acest concept fiind inclusă și ridicarea vehiculelor, măsură care, în fapt, prin conținut și finalitate, reprezintă o sancțiune contravențională complementară.

Au fost invocate, totodată, deciziile Curții Constituționale nr. 521 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 5 februarie 2014 (Decizia Curții Constituționale nr. 521/2013), și nr. 545 din 24 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 29 februarie 2024 (Decizia Curții Constituționale nr. 545/2023), subliniindu-se că adoptarea primei orientări jurisprudențiale nu intră în contradicție cu cele statuate de instanța de contencios constituțional prin paragraful 21 al Deciziei nr. 545/2023, de vreme ce considerentul în care a fost exprimată natura juridică a dispoziției de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar a fost enunțat pentru a se demonstra că, și atunci când dispoziția a fost emisă separat de procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, persoana interesată are posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești, în scopul desființării măsurii.

De asemenea, s-a arătat că prima orientare jurisprudențială se bazează pe un raționament similar celui care a stat la baza pronunțării Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 28 din 6 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 31 ianuarie 2022 (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 28/2021).

Ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar intervine în contextul în care operează răspunderea contravențională, ceea ce implică existența unor garanții procesuale specifice procedurii contravenționale atât în situația în care, concomitent cu măsura tehnico-administrativă, se aplică o sancțiune contravențională principală, cât și atunci când aplicarea măsurii tehnico-administrative a ridicării vehiculului este disociată de aplicarea sancțiunii contravenționale principale.

Respectarea unor garanții procesuale nu poate depinde de voința agentului constatator, iar natura de act administrativ a dispoziției emise de poliția locală, care a dispus ridicarea autovehiculului staționat neregulamentar, nu poate aduce atingere unității de procedură în materie contravențională. VI. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În procesul de unificare a jurisprudenței au fost pronunțate, de către instanța supremă, următoarele hotărâri:

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 9 din 25 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, prin care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 128 alin. (1) lit. d), art. 134 alin. (2) și art. 135 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 5, art. 36 alin. (1), alin. (2) lit. d) și alin. (6) lit. a) pct. 13 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 21 lit. b) și art. 24 lit. d) din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, s-a stabilit că procedura de aplicare a măsurii tehnico-administrative constând în ridicarea vehiculelor staționate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă, prevăzută de art. 64 și art. 97 alin. (1) lit. d) și alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, nu poate fi reglementată prin hotărâri ale consiliilor locale.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 11 din 19 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 19 septembrie 2017 (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii nr. 11/2017), prin care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 și art. 105 pct. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 7 lit. h) din Legea poliției locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că doar agentul constatator din cadrul poliției rutiere are competența de a solicita proprietarului sau deținătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identității persoanei căreia i-a încredințat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum și de a aplica sancțiunile contravenționale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relațiilor solicitate, prezentând relevanță considerentele de la paragrafele 44-48 și 55-58.

În jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate următoarele decizii:

Decizia nr. 5.384 din 21 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 5.732/63/2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența materială procesuală în favoarea Tribunalului Dolj - Secția de contencios administrativ și fiscal, reținând, în esență, că dispoziția prin care este dispusă măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculului este un act administrativ, îndeplinind condițiile impuse de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind deci un act unilateral emis de o autoritate publică - Poliția Locală a Municipiului Craiova - în vederea executării în concret a legii care modifică raporturi juridice preexistente sau dă naștere unor raporturi juridice noi, act administrativ care poate fi atacat în justiție de către persoanele care se consideră vătămate prin acesta. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 109 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 prin raportare la dispozițiile art. 31 alin. (1) și art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, întrucât prevederile art. 31 alin. (1) și art. 32 alin. (1) anterior menționate stabilesc competența judecătoriei în a cărei circumscripție s-a săvârșit contravenția strict pentru cazul plângerilor formulate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, aceasta neputând fi extinsă și în cazul actelor administrative emise în legătură cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002. Ca urmare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, acest capăt de cerere este de competența secției de contencios administrativ a tribunalului.

În același sens, Decizia nr. 254 din 1 aprilie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 8.966/4/2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența materială procesuală în favoarea Tribunalului Brașov - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în considerarea naturii juridice a actului contestat - act unilateral ce îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 - și în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) și (3) din actul normativ menționat.

Decizia nr. 5.006 din 27 octombrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 477/45/2011, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența materială procesuală în favoarea judecătoriei ca instanță de drept comun în materie contravențională, reținând, în esență, că măsura tehnico-administrativă a ridicării unui vehicul nu are regimul juridic al unei sancțiuni de sine stătătoare, independente de regimul contravențional incident în materia circulației publice, astfel încât nu se poate susține rezonabil că actul ce conține stabilirea și executarea unei astfel de măsuri, ca act accesoriu, are un regim juridic distinct de regimul juridic aplicabil actului principal, cu alte cuvinte, procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției constând în fapta de a staționa neregulamentar. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 521 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 5 februarie 2014, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și s-a constatat că dispozițiile art. 64 alin. (1) teza întâi din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, precum și ale art. 7 lit. h) din Legea poliției locale nr. 155/2010 sunt constituționale în raport cu criticile formulate și s-a reținut că: " 1. Prevederile legale criticate reglementează posibilitatea poliției rutiere de a dispune ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar pe parte carosabilă, având dreptul de a constata contravenții și de a aplica sancțiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staționarea, parcarea autovehiculelor și accesul interzis. (...) Scopul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, potrivit art. 1 alin. (2), este acela de a asigura desfășurarea fluentă și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private, precum și a mediului. (...). 2. Analizând critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) teza întâi din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010 privind conținutul și limitele dreptului de proprietate și caracterul inviolabil al proprietății private, Curtea constată că (...). Textele de lege criticate reglementează o «măsură tehnico-administrativă menită să asigure desfășurarea circulației pe drumurile publice în condiții de siguranță, prin îndepărtarea de pe spațiul rezervat circulației rutiere a autovehiculelor staționate în acea zonă în pofida regulilor stabilite prin lege privind oprirea și staționarea acestora», astfel cum s-a reținut prin Decizia nr. 691 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 16 iunie 2009. (...) De altfel, măsura instituită prin textul de lege criticat reprezintă o sancționare a atitudinii culpabile a conducătorului auto care a nesocotit normele legale referitoare la staționarea vehiculelor. Așadar, având în vedere scopul urmărit, mijloacele folosite, precum și existența unui just echilibru între interesele individuale și cele generale, Curtea constată că prin textele legale criticate legiuitorul a reglementat o limitare rezonabilă a atributelor de posesie și folosință ale dreptului de proprietate, ceea ce reprezintă o expresie a textului constituțional referitor la competența legiuitorului de a stabili limitele dreptului de proprietate. (...)".

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 545 din 24 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 29 februarie 2024, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și s-a constatat că dispozițiile art. 7 lit. h) din Legea poliției locale nr. 155/2010 sunt constituționale în raport cu criticile formulate, reținându-se, în considerente, următoarele: " 20. (...) prevederile legale criticate nu îngrădesc dreptul persoanei vătămate de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor sale. Astfel, împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției la circulația pe drumurile publice, contravenientul poate depune plângere la judecătorie, în condițiile prevăzute de art. 118 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006. 21. Referitor la ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar în situațiile prevăzute la art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, Curtea observă că această măsură se poate dispune de polițistul local, potrivit regulilor cuprinse în procedura privind ridicarea vehiculului, prevăzută de art. 203 1 -art. 203 4 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 26 octombrie 2006, cu modificările și completările ulterioare (a se vedea, în acest sens, dispozițiile art. II din Hotărârea Guvernului nr. 965/2016 pentru modificarea și completarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1035 din 22 decembrie 2016, potrivit cărora: «Procedura privind ridicarea vehiculului, prevăzută de Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător și de polițistul local în situațiile prevăzute la art. 7 lit. h) și k) din Legea poliției locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.»). Astfel, ridicarea vehiculului se dispune, în scris, prin dispoziția de ridicare a polițistului local. Dispoziția de ridicare are natura juridică a unui act administrativ, care poate fi supus controlului judecătoresc, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004. (...) " VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă a fost propusă dezlegarea potrivit căreia competența materială în soluționarea litigiilor având ca obiect cererea în anularea dispoziției de ridicare a vehiculului emise în temeiul art. 97 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, respectiv al art. 7 lit. b) din Legea nr. 155/2010, atunci când nu se contestă ori nu este întocmit proces-verbal de contravenție, revine tribunalului, ca instanță de contencios administrativ determinată potrivit regulilor instituite de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, a fost înregistrat la dosar un punct de vedere întocmit de către unul dintre membrii completului de judecată, prin care s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, art. 31 alin. (1) și art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 și art. 10 din Legea nr. 554/2004, judecătoria este instanța competentă material procesual să soluționeze acțiunile având ca obiect anularea dispozițiilor de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar pe domeniul public al municipalității, întocmite în temeiul art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, chiar și în situația în care nu se contestă ori nu este întocmit un proces-verbal de contravenție. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție IX.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: " Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Potrivit dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă: " Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Textele de lege menționate stabilesc condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei decizii în interesul legii, determinând în același timp și limitele analizei instanței în soluționarea acestei sesizări.

Procedând la verificarea legalității învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal învestită de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov în vederea pronunțării deciziei în interesul legii, colegiile de conducere ale instanței făcând parte din categoria subiecților ce pot promova recurs în interesul legii.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept (i); această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești (ii); dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive (iii); hotărârile judecătorești să fie anexate sesizării, se constată că acestea sunt îndeplinite.

Astfel, din înscrisurile anexate memoriului înaintat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov rezultă că se identifică practică neunitară la nivelul instanțelor naționale, în legătură cu stabilirea instanței competente material în soluționarea litigiilor având ca obiect anularea dispoziției de ridicare a vehiculelor parcate neregulamentar, atunci când nu a fost întocmit ori nu a fost contestat un proces-verbal de constatare a contravenției.

În acest sens, în cazuri de speță, instanțele naționale au exprimat puncte de vedere diferite în privința extinderii aplicabilității normelor atributive de competență în materie contravențională, conținute de art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și art. 31 alin. (1) și art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, inclusiv asupra acțiunilor în anularea dispozițiilor de ridicare a vehiculelor parcate/staționate neregulamentar, cu consecința atragerii competenței materiale a judecătoriei, respectiv în privința aplicabilității dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în același tip de litigii, cu consecința stabilirii competenței materiale în favoarea tribunalului, secția/completul specializat în soluționarea litigiilor de contencios administrativ.

Așadar, recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă. IX.2. Analiza problemei de drept soluționate în mod neunitar de instanțele judecătorești

Problema de drept care a dat naștere unor interpretări diferite la nivel național, reflectată în hotărârile judecătorești definitive atașate sesizării, privește în esență următoarea chestiune: dacă, în lipsa unui proces-verbal de contravenție, de sancționare a faptei constând în staționarea neregulamentară a vehiculelor pe drumurile publice/pe domeniul public, ori în ipoteza necontestării acestuia, instanța competentă material în analiza controlului de legalitate a dispoziției prin care se instituie măsura tehnico-administrativă de ridicare a vehiculelor staționate neregulamentar, emisă în temeiul prevederilor art. 97 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, respectiv al prevederilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, în procedura reglementată de prevederile art. 203 1 -203 2 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, este tribunalul, ca instanță de contencios administrativ determinată potrivit regulilor de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sau judecătoria, potrivit art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, respectiv art. 31 alin. (1) și art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

Dispozițiile unui act normativ trebuie interpretate și aplicate în mod unitar, în contextul în care Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se referă la sancționarea încălcării normelor care constituie regimul circulației rutiere, prin aplicarea unor sancțiuni principale, complementare și a unor măsuri tehnico-administrative.

În primul rând, interpretarea teleologică, fără a nega natura juridică de act administrativ unilateral cu caracter individual a dispoziției ce consemnează măsura tehnico-administrativă, atribuie relevanță, în planul competenței materiale procesuale de soluționare a acțiunilor îndreptate împotriva acestui act administrativ, apartenenței acestuia la regimul juridic al răspunderii contravenționale.

Astfel, măsura ridicării autovehiculului este dispusă de poliția locală și de poliția rutieră în temeiul dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și potrivit atribuțiilor care revin poliției locale conform dispozițiilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, conținutul dispoziției de ridicare a vehiculului fiind prevăzut de art. 203 2 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, și este calificată de dispozițiile art. 97 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 ca reprezentând o măsură tehnico-administrativă, fiind dispusă, de regulă, ca urmare a săvârșirii unei contravenții prin care au fost încălcate dispoziții legale privind oprirea, staționarea, parcarea autovehiculelor și accesul interzis, dintre cele prevăzute de art. 143 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

Această calificare a intervenit ca urmare a voinței exprese a legiuitorului, exprimată prin modificarea adusă Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 69/2007 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 69/2007), în a cărei expunere de motive se arată că: "S-a realizat o corelare între caracterul măsurii «ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar» și încadrarea sa juridică, în sensul că aceasta nu putea fi considerată, prin natura sa, o sancțiune contravențională complementară, ci doar o măsură tehnico-administrativă [vezi intervenția asupra art. 96 alin. (2) lit. f) și art. 97 alin. (1) lit. d) ]."

Este de necontestat că actul juridic prin care s-a dispus această măsură [dispoziția emisă de poliția națională sau de poliția locală, în temeiul prevederilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010] reprezintă un act administrativ tipic în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Cu toate acestea, împrejurarea că măsura ridicării, transportului și depozitării autovehiculului oprit ori staționat neregulamentar este dispusă printr-un act administrativ, separat de procesul-verbal prin care a fost aplicată/se va aplica sancțiunea contravențională principală pentru aceeași faptă, nu este de natură a schimba calificarea juridică a măsurii tehnico-administrative și nici raportul de accesorialitate dintre măsura tehnico-administrativă și sancțiunea contravențională principală.

Dincolo de calificarea corectă a dispoziției emise de poliția locală în temeiul prevederilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010 ca fiind un act administrativ tipic, nu poate fi negată apartenența acestei măsuri la instituția juridică a răspunderii contravenționale, esențială fiind împrejurarea că emiterea dispoziției de ridicare a vehiculului are ca premisă săvârșirea unei contravenții, dispoziția de ridicare a vehiculului fiind un act (este adevărat administrativ) emis însă în materie contravențională, materie reglementată prin norme juridice derogatorii de la dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Apartenența măsurii în discuție la materia dreptului contravențional se desprinde cu claritate din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 9/2015, prin care s-a statuat că procedura de aplicare a măsurii tehnico-administrative constând în ridicarea vehiculelor staționate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă, prevăzută de art. 64 și art. 97 alin. (1) lit. d) și alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, nu poate fi reglementată prin hotărâri ale consiliilor locale și în ale cărei considerente s-a arătat că: " Ridicarea și depozitarea vehiculelor staționate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 constituie, în esență, măsuri de bună administrare a traficului rutier și de restabilire a situației anterioare încălcării ordinii de drept prin săvârșirea contravenției, iar reglementarea acestora nu poate fi detașată de regimul juridic de drept contravențional sub incidența căruia se află fapta săvârșită, sancțiunea principală și, după caz, sancțiunea contravențională complementară cărora le sunt atașate."

Într-un alt paragraf al aceleiași decizii, instanța supremă a statuat că ridicarea vehiculelor staționate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă reprezintă o măsură tehnico-administrativă, accesorie unei fapte sancționate contravențional referitoare la nerespectarea regulilor de circulație pe drumurile publice, înțeleasă ca măsură de restabilire a ordinii publice.

Prin urmare, măsura tehnico-administrativă a ridicării unui vehicul nu are regimul juridic al unei sancțiuni de sine stătătoare, independente de regimul contravențional incident în materia circulației publice, astfel încât nu se poate susține rezonabil că actul ce conține stabilirea și executarea unei astfel de măsuri, ca act accesoriu, are un regim juridic distinct de regimul juridic aplicabil actului principal, cu alte cuvinte procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției constând în fapta de a staționa neregulamentar.

Fapta constând în staționarea neregulamentară este calificată de lege ca fiind contravenție și este sancționată ca atare conform prevederilor art. 108 alin. (1) lit. b) pct. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, iar regimul juridic al ridicării autovehiculelor staționate neregulamentar pe partea carosabilă este stabilit la art. 64 din același act normativ. Staționarea neregulamentară este calificată ca faptă ilicită de natură contravențională, iar măsura tehnico-administrativă de ridicare și transport al autovehiculelor staționate neregulamentar este stabilită ca urmare a săvârșirii unei astfel de contravenții, nefiind altceva decât o măsură de restabilire a situației anterioare încălcării ordinii de drept prin contravenție. Prin urmare, măsura tehnico-administrativă de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar, având ca premisă săvârșirea de fapte de natură contravențională, nu poate fi detașată de regimul de ansamblu al raportului juridic contravențional.

Aceeași idee rezultă cu claritate din faptul că măsura tehnico-administrativă este prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. d), text inclus în capitolul VII intitulat "Răspunderea contravențională" din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

Nu este de natură să contrazică această concluzie nici argumentul, desprins din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 545/2023 (paragraful 16), că scopul sancțiunilor contravenționale (principale și complementare) este diferit de cel al măsurii tehnico-administrative de ridicare a vehiculelor staționate neregulamentar, dat fiind că primele reprezintă sancțiuni ce conțin o componentă punitivă, educațională, pe când măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculelor este menită "să asigure desfășurarea circulației pe drumurile publice în condiții de siguranță, prin îndepărtarea de pe spațiul rezervat circulației rutiere a autovehiculelor staționate în acea zonă în pofida regulilor stabilite prin lege privind oprirea și staționarea acestora", putând fi dispusă independent de emiterea procesului-verbal de contravenție.

Astfel, deși reprezintă o măsură distinctă, ce are un alt scop decât sancțiunea contravențională, dispoziția de ridicare a autovehiculului nu are regimul juridic al unei măsuri de sine stătătoare, independentă de regimul contravențional incident în materia circulației rutiere. Procesul-verbal de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar pe domeniul public al municipalității, având ca premisă săvârșirea unei fapte de natură contravențională, nu poate fi detașat de regimul de ansamblu al raportului juridic contravențional, așa încât această măsură tehnico-administrativă poate fi calificată ca o măsură dispusă de organul constatator asociată celorlalte măsuri legale și necesare care configurează regimul juridic al răspunderii contravenționale.

Legătura intrinsecă dintre măsura tehnico-administrativă și materia dreptului contravențional este dovedită inclusiv de conjuncția "și" folosită în primul alineat al art. 97 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, care susține aceeași indisolubilitate a măsurii față de sancțiunile contravenționale reglementate în articolele anterioare: câtă vreme se stabilește că în cazurile prevăzute de prezenta ordonanță (adică cele care vizează încălcarea dispozițiilor acesteia, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, constituie contravenție și se sancționează cu avertisment ori cu amendă ca sancțiune principală și, după caz, cu una dintre sancțiunile complementare) "polițistul rutier dispune și una dintre măsurile tehnico-administrative".

Se reține că este lipsit de relevanță, din perspectiva acestui raport de accesorialitate din care rezultă apartenența măsurii tehnico-administrative la materia dreptului contravențional, criteriul de ordin temporal (care ar presupune emiterea dispoziției de ridicare și depozitare a autovehiculului, subsecvent întocmirii procesului-verbal de constatare și sancționare contravențională). Din contră, raportul de accesorialitate are ca fundament săvârșirea unei fapte unice, care se încadrează în sfera ilicitului contravențional, atrăgând consecințe variate, precum și faptul că măsura tehnico-administrativă a ridicării autovehiculelor staționate sau oprite neregulamentar, prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și art. 203 1 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, nu poate avea o existență juridică de sine stătătoare, independent de constatarea săvârșirii unei contravenții la regimul circulației rutiere, care atrage răspunderea contravențională a făptuitorului. Astfel, măsura tehnico-administrativă a ridicării autovehiculului are drept cauză proximă comiterea unei contravenții prin încălcarea regimului juridic al circulației rutiere.

Or, răspunderea contravențională, ca principală formă de răspundere administrativă, se angajează după o procedură specifică, din care face parte și o competență specială. Reglementarea de drept comun în materia răspunderii contravenționale este reprezentată de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care constituie, după cum s-a arătat în doctrină, un veritabil "cod al contravențiilor".

Conform art. 572 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ (Codul administrativ), răspunderea administrativ-contravențională reprezintă o formă a răspunderii administrative care intervine în cazul săvârșirii unei contravenții identificate potrivit legislației specifice în domeniul contravențiilor. Dintre cele trei tipuri de răspundere administrativă reglementate de art. 566 din Codul administrativ, măsura tehnico-administrativă este încadrată doar în categoria răspunderii administrative de tip contravențional.

Pentru identitate de rațiune, se reține că nu se justifică scoaterea din sfera contravenționalului a acestui act administrativ nici în cazul în care nu a fost întocmit un proces-verbal de contravenție sau reclamantul a contestat separat doar dispoziția de ridicare, fără a formula plângere contravențională, dat fiind că trăsăturile măsurii tehnico-administrative sunt păstrate, iar reglementarea de detaliu privește cu precădere doar modul de executare a dispoziției de ridicare.

Dimpotrivă, argumente de logică juridică (a pari sau simili) impun aceeași soluție, fiind vorba despre aceleași rațiuni ale normei