ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 868/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâților B., C. S.R.L. și D. S.R.L. la încetarea și înlăturarea actelor de concurență neloială precum și la plata unei despăgubiri în cuantum de 2.000.000 Euro în sarcina pârâtului B., în solidar cu societățile C. S.R.L. și D., în temeiul art. 7 din Legea nr. 11/1991.

Totodată, reclamanta a solicitat decăderea pârâtului B. din beneficiul termenului și declararea exigibilității anticipate a obligației înregistrată în contabilitatea societății în temeiul notei de asumare din 02.02.2016, în cuantum de 858.298,45 RON și obligarea pârâtului la plata acestei sume, în temeiul art. 1417-1418 din C. civ.

În drept, art. 1, 2 și 7 din Legea nr. 11/1991, art. 1270, 1382, 1417 și 1418 din C. civ., art. 132 și urm. din Legea nr. 31/1990.

Prin încheierea din data de 18 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost înlăturat raportul de investigație aflat la dosarul cauzei.

Prin sentința nr. 1640/2019 din 6 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefondată.

În motivare, tribunalul a reținut că reclamanta nu a reușit să facă dovada, conform art. 249 din C. proc. civ. a faptelor ilicite săvârșite de către pârâți.

Cu privire la fapta de denigrare sau răspândire de informații care nu corespund realității despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natură să îi lezeze interesele, reclamanta nu a dovedit faptul că vreunul dintre pârâți a săvârșit vreo astfel de faptă către cei doi clienți Terapia sau E. sau către public.

Cu privire la fapta de deturnare a clienților Terapia și E., nu s-a făcut dovada că pârâtul B. sau celelalte pârâte au luat legătura cu Terapia și E. și au propus acestora să încheie contracte sau că ar fi denigrat fosta societate reclamantă în care au activat sau, după caz, cu care au colaborat.

În ceea ce privește Terapia, nu s-a făcut nicio dovadă, iar corespondența prin email depusă la dosar nu face o astfel de dovadă iar, referitor la E., încheierea de către pârâte a unor noi contracte pentru aceeași locație ca și cele încheiate de reclamantă nu este suficientă pentru a se reține existența acestor fapte, atât timp cât nu se face dovada folosirii unor secrete comerciale sau acțiunile pârâților de a avea inițiativa încheierii acelor contracte.

Referitor la fapta de a prelua angajații reclamantei, tribunalul a reținut că, într-adevăr, o serie de angajați ai reclamantei au plecat de la societatea reclamantă și s-au angajat la societatea pârâtă E. sau la C., însă nu rezultă că aceștia ar fi fost atrași prin manopere dolosive de către fostul administrator al reclamantei, pârâtul B..

În concluzie, neexistând o faptă de concurență neloială, tribunalul a respins acțiunea în concurență neloială ca nefondată.

În ceea ce privește decăderea pârâtului B. din beneficiul termenului și declararea exigibilității anticipate a obligației înregistrată în contabilitatea societății și obligarea acestuia la plata acestei sumei de 858.298,45 RON pentru motivul că a diminuat garanțiile pe care le-a oferit societății prin faptele de concurență neloială, tribunalul a respins-o ca nefondată întrucât, în primul rând, nu există faptă de concurență neloială, iar, în al doilea rând, nu s-a diminuat nicio garanție, deoarece nu s-a făcut dovada constituirii unei garanții în sensul legii, ipotecă mobiliară sau imobiliară, fideiusiune etc.

Împotriva încheierii din data de 18 octombrie 2018 și a sentinței civile nr. 1640/2019 din 6 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a declarat apel reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. F., prin care a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. De asemenea, a solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel.

Prin decizia civilă nr. 1538 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantă ca nefondat și s-a respins cererea intimaților-pârâți B. și D. S.R.L. de aplicare a prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, ca neîntemeiată

În motivarea hotărârii, Curtea constată că, în ceea ce privește fapta ilicită de deturnare a clientelei, apelanta-reclamantă face o analiză a mijloacelor de probă administrate în fața primei instanțe, fără să indice, în mod concret, care au fost faptele intimaților-pârâți, prin care aceștia au deturnat unii dintre clienții acesteia.

Instanța constată, în acord cu prima instanță, că din probele administrate în cauză nu rezultă, cu certitudinea cerută de lege, că vreunul dintre intimații-pârâți au contactat reprezentanți ai societăților Terapia S.A. și E. S.A. și că le-ar fi propus acestora, prezentându-le secrete comerciale aparținând apelantei-reclamante, să încheie contractele indicate de apelantă prin cererea de apel.

Curtea constată că apelanta-reclamantă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă că intimații ar fi folosit manopere dolosive sau orice alte mijloace frauduloase, interzise de lege, pentru a-i determina pe respectivii angajați să își părăsească vechiul angajator pentru a se angaja la una dintre cele două intimate-pârâte persoane juridice.

Mai reține Curtea că plecarea unora dintre angajați de la apelanta-reclamantă și angajarea acestora de către intimatele-pârâte persoane juridice nu pot reprezenta, prin ele însele, dovada săvârșirii de către intimații-pârâți a unor fapte ilicite. Simplul fapt că unii dintre salariații apelantei-reclamante s-au angajat la intimatele-pârâte persoane juridice nu poate constitui, prin el însuși, o faptă de concurență neloială, fiecare persoană având libertatea de a se angaja oriunde dorește, având în vedere prevederile art. 3 din Legea nr. 53 din 2003 privind Codul muncii.

Instanța de apel constată că intimații-pârâți nu au săvârșit nici fapta ilicită de denigrare a unui competitor sau a produselor sau serviciilor sale, prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 11 din 1991, faptă care să fi fost realizată prin comunicarea ori răspândirea de către aceștia de informații care nu corespund realității despre activitatea apelantei-reclamante sau despre produsele acesteia, de natură să îi lezeze interesele.

Astfel, Curtea constată că din probele administrate în cauză nu rezultă că vreunul dintre intimații-pârâți ar fi comunicat sau răspândit informații care nu corespund realității despre activitatea apelantei-reclamante sau despre produsele acesteia, de natură să îi lezeze acesteia din urmă interesele.

În ceea ce privește critica apelantei privind cererea de decădere a pârâtului B. din beneficiul termenului și declararea exigibilității anticipate a obligației înregistrată în contabilitatea societății, curtea constată că apelanta-reclamantă nu a adus veritabile critici, prin cererea de apel, cu privire la acest capăt de cerere, limitându-se la a-și expune numai nemulțumirea cu privire la soluția dată acestuia, de prima instanță. Mai mult, apelanta-reclamantă a privit acest capăt de cerere ca accesoriu primului capăt de cerere.

La 12 aprilie 2021, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. F., a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1538 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta susține că prin interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 329/2003, instanța de apel a realizat o încălcare a prevederilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "probele trebuie sa fie admisibile potrivit legii si sa duca la soluționarea procesului".

Potrivit recurentei, instanța de apel ar fi reținut, în mod greșit, că în condițiile în care art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329 din 2003 stabilește că informațiile obținute de detectivii particulari nu pot fi comunicate decât la cererea instanțelor de judecătorești si a Ministerului Public pentru a fi folosite în procesele penale, per a contrario ar însemna ca acestea nu pot fi folosite și în procesele civile.

O interpretare corectă a celor două dispoziții legale este aceea potrivit căreia dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 329 din 2003 stabilesc regula generală potrivit căreia detectivul particular nu poate divulga informațiile obținute cu ocazia realizării activităților specifice profesiei, în timp ce dispozițiile art. 3 alin. (2) din același act normativ nu fac decât să stabilească o situație în care divulgarea anumitor informații, precum cele furnizate instanțelor judecătorești si Ministerului Public spre a fi folosite în procesele penale, nu poate fi considerată o încălcare a dispozițiilor legale prin care se instituie obligația detectivilor de a păstra secretul profesional.

Prin urmare, în opinia recurentei, în dreptul român si, cu atât mai puțin în cuprinsul dispozițiilor legale mai sus indicate, nu exista o interdicție privind admisibilitatea sau inadmisibilitatea probelor obținute de detectivii particulari, atât timp cat, desigur, acestea, la rândul lor sunt obținute în mod legal si nu încalcă drepturile si libertățile fundamentale ale persoanelor vizate de respectivele investigații.

În acest sens, recurenta arată că așa cum s-a reținut si în practica de specialitate a instanțelor civile, probele rezultate din activitatea detectivilor sunt, de principiu, admisibile, dacă acestea nu au fost obținute în mod nelegal sau nesocotesc drepturi ale persoanelor menționate, precum sunt cele enunțate de dispozițiile art. 74 din C. civ.

Recurenta precizează că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 255 alin. (1) din C. proc. civ. care vizează admisibilitatea probelor în procesul civil, prin care i s-a cauzat acesteia o vătămare, întrucât prin admiterea acestei probe ce constă într-un raport de investigație, pretențiile deduse judecații prin cererea de chemare în judecată ar fi fost considerate dovedite.

Dacă instanța de apel ar fi luat în considerare și probatoriul obținut prin mijlocirea detectivului particular contractat de reprezentanții recurentei, reaua-credință, conduita frauduloasă a intimatelor-pârâte și conivența acestora realizată împotriva intereselor recurentei și normelor privind concurența normală și licită ar fi fost evidente.

La 17 iunie 2021 intimații-pârâți B. și D. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.

La 18 iunie 2021 intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 13 octombrie 2021, prin adresă i s-a pus în vedere recurentei să facă dovada ratificării recursului de către administratorului judiciar C.I.I. F., obligația fiind îndeplinită.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2022 a fost admis în principiu recursul.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamantă și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În esență, se susține nelegalitatea deciziei criticate, prin care s-a respins apelul împotriva încheierii pronunțate de prima instanță în data de 18 octombrie 2018, în legătură cu înlăturarea din dosarul cauzei și depunerea la camera de valori a tribunalului a unui înscris depus de reclamantă în dovedirea acțiunii, respectiv a "notei de constatare" întocmite, la cererea sa, de un detectiv particular, privind activitățile pârâtului B. de concurență neloială, deduse judecății prin acțiune introductivă.

Astfel, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, cu motivarea că datele și informațiile cuprinse într-un asemenea raport de investigație nu pot fi folosite decât în cadrul unui proces penal, la cererea instanței penale, motiv pentru care nu a fost încuviințată nici audierea ca martor a detectivului particular care a întocmit "nota" respectivă, fiind invocate dispozițiile art. 255 C. proc. civ. și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular.

Condiția legalității probei se poate pune atât din punct de vedere al dreptului material, cât și din punct de vedere al dreptului procesual, fie ca mijloc de probă, fie în dovedirea unor împrejurări contrare legii.

Înalta Curte, în raport de argumentarea căii extraordinare de atac, constată că recurenta-reclamantă invocă interpretarea și aplicarea greșită a unor norme privind admisibilitatea și administrarea probelor în procesul civil circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține, pentru început, în vederea stabilirii cadrului teoretic al analizei recursului, că sancțiunea excluderii probei trebuie să fie un corolar al principiului legalității și loialității administrării probei, putând fi impusă doar în condițiile inadmisibilității acesteia.

Ținând cont de faptul că administrarea probelor trebuie să fie circumscrisă unor reguli care să mențină desfășurarea procesului în coordonatele standardelor legale, instanța are posibilitatea de a aprecia admisibilitatea probelor propuse de părți, respingând administrarea acestora, în situația în care consideră că nu se încadrează în condițiile prevăzute de lege, apreciere circumscrisă condițiilor prevăzute în art. 255 C. proc. civ.

Pentru ca o probă să fie admisibilă, aceasta trebuie să fie legală, aspect ce vizează faptul ca utilizarea respectivei probe în cadrul procesului să nu fie interzisă expres, ipoteză care nu se regăsește în cauză, criticile recurentei fiind fondate.

Instanța de apel a motivat că proba depusă la dosar de societatea reclamantă era oprită de lege, în virtutea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 329/2003, normă care reglementează limitele opozabilității secretului profesional pe care este ținut să îl respecte detectivul particular ce a desfășurat activitatea specifică de investigație, la cererea clientului, în raport cu organele judiciare.

Contrar susținerilor din decizia recurată, instanța de apel nu a procedat la determinarea sensului normei legale menționate anterior, în contextul ansamblului normelor de drept cu care aceasta se afla într-o relație obiectivă, printr-o interpretare sistematică, astfel încât norma analizată să fie compatibilă în mod logic cu celelalte norme din același act normativ, observându-se, de altfel, că legiuitorul face expres trimitere la litigiile civile.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) lit. a), d) și e) din Legea nr. 329/2003, detectivul particular poate desfășura activități specifice de investigare asupra conduitei unei persoane, a bunurilor care fac obiectul unor litigii de natură civilă, înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părți în proces ori pentru asigurarea protecției împotriva scurgerii unor informații din sfera activității operatorilor economici care doresc să păstreze confidențialitatea acestora.

Este de subliniat că, potrivit art. 13 lit. d) din același act normativ, detectivului particular, în desfășurarea activității, îi este interzisă efectuarea de investigații cu privire la cauzele penale aflate în lucru la organele judiciare.

Principiul general stabilit de legiuitor în cuprinsul legii este acela al secretului profesional, fără nicio limitare în timp, în sarcina detectivului particular (art. 3 alin. (1) și art. 12 lit. c) din lege), derogarea de la principiul confidențialității, instituită prin art. 3 alin. (2) fiind de strictă interpretare, în limitele prevederilor din conținutul legii.

Astfel, art. 3 alin. (2) din lege definește cadrul în care este permisă excepția de la secretul profesional, fiind prevăzute, limitativ, situațiile în care este posibilă divulgarea informațiilor confidențiale de către detectivul particular și chiar obligația juridică de divulgare și anume, "la cererea instanței ori a procurorului în cauze penale" (art. 15 alin. (1) lit. c).

Toate informațiile și datele colectate prin investigația desfășurată sunt considerate confidențiale, întrucât funcția detectivului particular nu este aceea de a le comunica public, ci clientului căruia îi sunt destinate în mod exclusiv (art. 1 alin. (3).

Obligația de confidențialitate și secretul profesional sunt legal instituite în beneficiul clientului, iar legea stabilește, în această modalitate de reglementare și limitarea sferei persoanelor care pot produce proba.

Rolul detectivului particular poate fi acela de a obține în beneficiul clientului acestuia mijloace de probă care să poată fi folosite în instanța civilă, ceea ce presupune, în mod necesar, obținerea în mod legal a acestora.

În această privință, este de observat că legiuitorul subliniază cerința ca datele și informațiile colectate de detectivul particular să nu aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale, aspecte care nu fac obiectul analizei în recurs.

Instanța de apel nu și-a motivat soluția în legătură cu conținutul concret al notei de constatare și natura datelor și informațiilor și nici cu nelegalitatea modului de obținere a acestora, ci a apreciat inadmisibilitatea probei exclusiv în legătură cu proveniența datelor și informațiilor, respectiv în urma activităților detectivului particular, ceea ce nu ar fi permis administrarea probei într-o cauză civilă, ci exclusiv într-o cauză penală, interpretare contra legem.

Analiza instanței de apel s-a oprit asupra art. 3 din lege și prin raționamentul "per a contrario", s-a interpretat greșit norma legală, în sensul că plecându-se de la o dispoziție de excepție, s-a afirmat în mod greșit o regulă generală prohibitivă.

Conduita instanței de apel, de a reține în mod greșit inadmisibilitatea probei propuse de reclamantă este de natură a aduce vătămarea drepturilor acesteia, în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Prin interpretarea în contra legii a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329/2003 și excluderea probei reclamantei, căreia i s-a respins acțiunea ca nedovedită, i s-a produs o vătămare, stabilirea situației de fapt și a temeiurilor cererii de chemare în judecată fiind rezultatul evaluării concertate asupra tuturor probelor administrate din cadrul litigiului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 501 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei civile nr. 1538 din 11 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei civile nr. 1538 din 11 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 12 aprilie 2022.