ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2569/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 11 ianuarie 2022, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin UAT Chișineu Criș și intervenienta Administrația Națională "Apele Române" Administrația Bazinală de Apă Crișuri, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 206.640 RON ce reprezintă echivalentul în bani al suprafeței de teren de 3.500 mp aferent amplasamentului reconstituit autorului acesteia, B., conform titlului de proprietate nr. x/11.02.1994 și dat în administrarea instituției "Apele Române", calculat în baza expertizei notariale la prețul de 12 euro/mp., categoria de folosință intravilan, situat administrativ în circumscripția localității Chisineu-Criș, jud. Arad, obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 RON ce reprezintă prejudiciul cauzat pentru lipsa de folosință a terenului reconstituit în baza legilor de fond funciar; obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 10.000 RON, ca urmare a tergiversării și a refuzului soluționării diferendelor pe cale amiabilă din anul 2018 până în prezent, cu cheltuieli de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, ale art. 555 C. civ., art. 44 din Constituția României privind dreptul de proprietate privată, art. 1530 și urm. C. civ. și art. 17 din Protocolul CEDO. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 144 din 29 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Arad a dispus următoarele: a admis excepția lipsei calității de reprezentant a UAT Chișineu Criș în reprezentarea Statului Român; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională "Apele Române" Administrația Bazinală de Apă Crișuri; a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin UAT Chișineu Criș și intervenientul Administrația Națională "Apele Române" Administrația Bazinală de Apă Crișuri. Împotriva sentinței civile nr. 144 din 29 iunie 2022, reclamanta A. a declarat apel. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă Prin decizia civilă nr. 329 din 07 decembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 144 din 29 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022. I.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 329 din 07 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, reclamanta A. a declarat recurs. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 20 martie 2023, sub nr. x/2022, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr.

I.5. Motivele de recurs Invocând drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, reținând cauza spre rejudecare, în evocarea fondului să se admită acțiunea, în sensul obligării intimatei la plata către reclamantă a sumei de 206.640 RON ce reprezintă echivalentul în bani al suprafeței de teren de 3.500 mp aferent amplasamentului reconstituit autorului său, B., conform Titlului de proprietate nr. x/11.02.1994 și dat în administrarea instituției "Apele Române", calculat în baza expertizei notariale la prețul de 12 euro/mp, categoria de folosință intravilan, situat administrativ în circumscripția localității Chișineu-Criș, jud. Arad; de asemenea, să se dispună obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 10.000 RON, ca urmare a tergiversării și a refuzului soluționării diferendelor pe cale amiabilă din anul 2018 până în prezent. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că motivarea care stă la baza adoptării soluției din apel este una deficitară. Instanța de apel nu a dat o motivare pertinentă asupra fondului corespunzător cu probatoriile administrate, mărginindu-se să enunțe o simplă frază, cu titlul de motivare: "Este adevărat că în ceea ce o privește pe reclamantă procedura de restituire nu a fost finalizată atâta vreme cât aceasta nu a fost pusă în posesie cu privire la întreaga suprafață de teren, însă soluția propusă de reclamantă, respectiv remiterea prețului actualizat aferent terenului imposibil de restituit, nu este cea corectă, în condițiile în care persoanele îndreptățite la restituire sau moștenitorii acestora pot utiliza procedura prevăzută de Legea 165/2013". Or, în pofida trimiterii din motivarea deciziei din apel, în cauza dedusă judecății, dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu-și regăsesc aplicabilitatea. În privința motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că ambele instanțe de fond au analizat eronat condiția calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin UAT Chișineu-Criș. Astfel, instanța de apel, în motivarea dată asupra primului motiv de apel, a reținut două aspecte contradictorii, respectiv că "prima instanță nu a constatat lipsa calității procesuale pasive a Statului Român sau a UAT Chișineu-Criș", precum și: "ca atare a respins cererea dând eficiență excepției lipsei calității UAT Chișineu-Criș de reprezentant al Statului Român". Recurenta-reclamantă a mai susținut că acest motiv de recurs se circumscrie și prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. ca efect al contradictorialității motivării deciziei de apel. A mai susținut că alte instanțe de judecată, în același tip de acțiuni, au apreciat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă. Acesta poate fi subiect al raportului juridic născut din aplicarea legilor de reparație numai în situația de excepție, și anume numai atunci când unitatea deținătoare nu poate fi identificată, astfel că, în celelalte situații juridice generate de aplicarea acestei legi, Statul reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, nefiind incidente dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Situația părților care nu au putut beneficia de despăgubiri pe o perioadă mare de timp, din cauza faptului că s-au eliberat titluri de proprietate, însă punerea în posesie nu s-a realizat din culpa UAT Chișineu-Criș, care a reconstituit un teren afectat de digul Apelor Române fără consultarea acestei unități, combinată cu lipsa vreunui demers din partea autorităților în vederea atribuirii unei alte suprafețe, reprezintă o lipsire de proprietate, o veritabilă expropriere, fără temei legitim, ce face incidentă a doua normă a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Lipsirea de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificată numai dacă a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, a avut un temei legal și a existat un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Nu există nici un fel de despăgubire justă și prealabilă din partea celor două intimate pentru suprafața de teren afectată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că justul echilibru nu există atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. Or, intervalul mare de timp în care părțile nu au putut beneficia de despăgubiri și imposibilitatea în care s-au aflat de a accelera mecanismul de funcționare a sistemului de plată, din cauza lipsei unei proceduri previzibile, echivalează cu o sarcină excesivă impusă acestora, de natură a rupe justul echilibru dintre atingerea adusă dreptului de proprietate și scopul legitim urmărit. Prin urmare, raportul juridic dedus judecății este stabilit între reclamantă și Statul Român, ca debitor al obligației pozitive de a organiza un mecanism funcțional care să asigure respectarea tuturor obligațiilor internaționale asumate, printre care și obligația respectării dreptului de proprietate garantat de Convenție, astfel încât acesta poate fi obligat la acordarea de despăgubiri. Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin recursul în interesul legii formulat, a susținut că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitatea procesuală pasivă în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii potrivit titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, indiferent dacă aceste cereri sunt formulate pe calea dreptului comun sau pe cale subsidiară, în cadrul contestației îndreptate împotriva dispoziției administrative, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-a considerat că soluția este justificată de faptul că regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat este prevăzut de dispozițiile legii speciale, respectiv titlul VII din Legea nr. 247/2005. Stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin recunoașterea unui alt raport juridic de despăgubire bănească decât cel reglementat prin legea specială, instanțele judecătorești au nesocotit prevederile legii speciale conform căreia persoanele îndreptățite își pot valorifica dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent recunoscut în cadrul procedurii prevăzute de legile de reparație. În plus, acțiunea directă îndreptată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în care se pretinde obligarea acestuia la plata unor despăgubiri bănești pentru imobilele ce fac obiectul unor legi speciale de reparație, nu poate avea temei în dispozițiile art. I din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece în acest caz reclamanții nu se pot prevala de un "bun" în sensul Convenției. Recurenta-reclamantă a susținut că posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenții care fac obiect de reglementare al legii speciale, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate, astfel că recurentei-reclamante i-a fost eliberat Titlul de proprietate nr. x/11.02.1994, însă îi lipsește atributul posesiei, aceasta fiind culpa organului administrativ local, nu a Ministerului de Finanțe. Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, decizie prin care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant. Relativ la procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent/despăgubiri persoanelor îndreptățite, în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, instanțele au motivat că acestea se stabilesc și se acordă în cadrul procedurii prevăzute în titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005, în cadrul căreia Statul Român este reprezentat prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, procedură aflată sub controlul instanței de contencios administrativ. Însă, în cauza pendinte nu poate fi aplicabil acest act normativ dacă instanțele de fond și apel ar fi analizat întreg probatoriul, din care ar fi observat că autorului reclamantei i s-a emis Titlul de Proprietate în anul 1994 și, mai mult, terenul preluat abuziv este însă înscris în cartea funciară pe numele autorului B.. Este lesne de înțeles că decizia recurată este fundamental greșită chiar prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când instanța de apel a dat o greșită aplicare prevederilor Legii nr. 165/2013. Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante sunt fundamentate pe raționamentul logico-juridic și nu pe argumente contradictorii și străine de natura cauzei cum sunt motivele adoptate de instanța de apel. Astfel, a considerat că îndrumarea instanței de apel cu privire la utilizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 165/2013 nu se grefează pe un suport legal, fiind tardivă inițierea unei proceduri în prezent, mai ales că viciul posesiei nu se circumscrie unor astfel de proceduri. Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare admiterea acțiunii, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri (copiile colilor de cartea funciară in extenso din care rezultă dreptul tabular al autorului recurentei-reclamante înscris în cartea funciară). În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. I.6. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-intervenientă Administrația Națională Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Crișuri a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate. A susținut că terenul în discuție reprezintă digul mal stâng al râului Crișul Alb și se află în patrimoniul public al Statului Român și în administrarea intimatei-interveniente, înregistrat cu nr. de inventar x. Or, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, neputând fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public. Așadar, a învederat faptul că stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor proprietate publică nu poate fi făcută decât dacă s-ar încălca prevederile legale incidente în materie. Intimatul-pârât Statul Român prin UAT Chișineu-Criș nu a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă. I.7. Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, fără o justă și prealabilă despăgubire, astfel că intimaților le revine obligația de a îndrepta deposedarea injustă prin plata contravalorii terenului, având în vedere că autorului său i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, însă a fost lipsit de atributul posesiei. A mai susținut că admisibilitatea recursului formulat rezultă și din corelarea dispozițiilor art. 36 alin. (5) cu art. 33-35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, întrucât legea exproprierii nu exclude posibilitatea acordării de despăgubiri care să se cumuleze cu cele obținute pe calea legilor fondului funciar sau al Legii nr. 10/2001. De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat acest aspect în mai multe decizii de speță. Pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și înlăturarea apărărilor intimatei-interveniente ca nefondate. I.8. Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 11 ianuarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 26 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel pe motiv că a fost analizată eronat condiția calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin UAT Chișineu-Criș, precum și că - în esență - motivarea deciziei recurate este una deficitară, incompletă și contradictorie. Înalta Curte urmează a analiza o parte din ansamblul criticilor din recurs din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., calificare corectă realizată de instanța de recurs prin prisma art. 489 C. proc. civ. Astfel, sub un prim aspect, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 80 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară. De asemenea, sub denumirea marginală "Temeiul reprezentării", art. 1295 C. civ. prevede că puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz. Excepția lipsei calității de reprezentant este o excepție procesuală dilatorie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții care reprezintă sediul materiei pentru soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant: "Art. 82. - (1) Când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată". În procesul civil, calitatea de reprezentant nu poate fi prezumată, părțile având obligația de a indica calitatea în care participă la activitatea judiciară. Însă, așa cum anterior s-a arătat, excepția lipsei calității de reprezentant este o excepție dilatorie, ceea ce înseamnă că instanța este obligată să acorde un termen pentru împlinirea unei atare deficiențe procedurale, atât în virtutea dispozițiilor procesuale enunțate, cât și în virtutea obligației sale procesuale de rol activ în aflarea adevărului, consacrată de art. 22 C. proc. civ., Așadar, doar dacă această cerință nu este acoperită până la termenul acordat, instanța de judecată va putea proceda la anularea cererii. În speța pendinte, însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de fond ca fiind unul corect, instanța de apel a reținut că prima instanță nu a constatat lipsa calității procesuale pasive a Statului Român sau a UAT Chișineu-Criș, ci a ajuns la concluzia, pe care a apreciat-o corectă, că în prezenta cauză, date fiind obiectul cererii de chemare în judecată și cauza, pe de o parte, și în lipsa indicării de către reclamantă a unui temei de drept, Statul Român nu poate fi reprezentat de unitatea administrativ teritorială, astfel că prima instanță a respins cererea dând eficiență excepției lipsei calității UAT Chișineu-Criș de reprezentant al Statului Român. În aceste coordonate, Înalta Curte constată că în cauză nu este în discuție sub acest aspect calitatea procesuală pasivă a Statului Român, ci doar calitatea de reprezentant al acestuia. Or, în situația în care instanța de judecată aprecia că reclamanta nu a indicat corect reprezentantul pârâtului Statul Român, atunci, pentru asigurarea tuturor garanțiilor dreptului fundamental la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, trebuia cel puțin să-i pună în vedere acesteia să identifice persoana care ar trebui să stea în judecată în reprezentarea Statului Român, respectând astfel regimul juridic obligatoriu enunțat anterior al excepției procesuale a lipsei calității de reprezentant. În cazul de față, însă, instanța de judecată nu a pus în vedere apelantei-reclamante să indice reprezentantul pârâtului Statul Român, neacordând nici un termen în acest sens (a se vedea încheierea de ședință din 22 iunie 2022), ci s-a limitat doar la a constata că Statul Român nu poate fi reprezentat de UAT Chișineu-Criș, admițând excepția, instanța de apel păstrând similar soluția Tribunalului de admitere a excepției lipsei calității de reprezentant a acestei unități administrativ-teritoriale. Or, a respinge acțiunea părții reclamante împotriva pârâtului Statul Român - pârât a cărui lipsă de calitate procesuală pasivă nu a fost constatată până în prezent în cauză, pentru neindicarea reprezentantului acestuia, fără însă, a se cere în prealabil părții reclamante, astfel cum dispozițiile legale enunțau, să deceleze, potrivit normelor juridice aplicabile cauzei, persoana juridică având calitatea de reprezentant al pârâtului atras în judecată, echivalează cu negarea dreptului de acces la instanță, componentă esențială a dreptului fundamental la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO. În acest context, instanța de prim control judiciar, menținând soluția pronunțată de judecătorul fondului, a ignorat la rândul său, caracterul legal dilatoriu al excepției lipsei calității de reprezentant, prerogativă recunoscută de lege părților procesuale în scopul garantării dreptului lor fundamental la un proces echitabil. Așadar, din această perspectivă enunțată în paragrafele precedente, criticile arondate motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. sunt apreciate de Înalta Curte a fi fondate. În plus față de cele anterior reținute, se observă că motivarea instanței de apel este și deficitară și contradictorie, așa cum corect subliniază și recurenta-reclamantă din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte notează că instanța de apel a reținut: "Contrar susținerilor reclamantei din cererea de apel, prima instanță a analizat cele două capete de cerere atât din perspectiva condițiilor răspunderii civile delictuale cât și a celor care vizează îmbogățirea fără justă cauză, însă prin raportare la atribuțiile "Administrației Naționale Apele Române" - Administrația Bazinală de Apă Crișuri, a ajuns în mod corect la concluzia că aceasta din urmă nu are calitate procesuală pasivă în cauză", pentru ca în finalul deciziei sale recurate, să constate: "În ceea ce privește alegațiile reclamantei din cererea de apel referitoare la fondul cauzei, curtea apreciază că acestea nu sunt pe deplin întemeiate. Este adevărat că în ce o privește pe reclamantă procedura de restituire nu a fost finalizată atâta vreme cât aceasta nu a fost pusă în posesie cu privire la întreaga suprafață de teren, însă soluția propusă de reclamantă, respectiv remiterea prețului actualizat aferent terenului imposibil de restituit nu este cea corectă, în condițiile în care persoanele îndreptățite la restituire sau moștenitorii acestora pot utiliza procedura prevăzută de Legea 165/2013". Se observă așadar, pe de o parte, că argumentul curții de apel relativ menținerii dispoziției primei instanțe de judecată referitoare la lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtei Administrația Națională Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Crișuri reprezintă din punct de vedere logico-juridic, doar o concluzie, întrucât nu sunt prezentate în concret argumentele determinate ale instanței de apel care confirmă concluzia tribunalului sub acest aspect, neilustrându-se nici măcar minimal de către instanța de apel atribuțiile concrete ale pârâtei intimate care ar fi incompatibile cu calitatea procesuală în cauza pendinte și lipsind astfel, instanța de recurs de posibilitatea de a verifica legalitatea raționamentului juridic al instanței de apel sub acest aspect. Pe de altă parte, considerentele redate în finalul deciziei de apel, anterior citate, vin în contradicție cu faptul că decizia recurată confirmă sentința primei instanțe prin care acțiunea a fost respinsă față de pârâta intimată Administrația Națională Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Crișuri, pentru lipsă de calitate procesuală pasivă, iar față de pârâtul intimat Statul Român, pentru lipsa calității de reprezentant a UAT Chișineu Criș. Astfel, deși soluția menținută a fost pronunțată în temeiul unor excepții procesuale prealabile dezbaterii fondului, cu toate acestea în finalul deciziei recurate, curtea de apel dezbate însuși fondul cauzei. Acest aspect este de natură a ilustra o contradicție între considerentele deciziei pronunțate, cu încălcarea astfel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Or, cu privire la obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât și jurisprudența sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătorești trebuie să fie clară, coerentă și completă, să constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, a statuat că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar și coerent motivele pe care se întemeiază, astfel încât justițiabilul să-și poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei și cauza Boldea împotriva României). În consecința acestor considerente, este așadar fondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta reclamantă, motiv de recurs ce vizează o motivare necorespunzătoare a deciziei recurate, cu aceeași consecință a admiterii recursului și casării deciziei recurate. Recurenta-reclamantă mai critică hotărârea instanței de apel și prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 165/2013, atunci când a îndrumat partea să utilizeze procedura prevăzută de această lege specială, deși inițierea în prezent a unei astfel de proceduri ar fi tardivă, mai ales că viciul posesiei nu se circumscrie unor astfel de proceduri. Acest grup de critici referitoare la modalitatea greșită în care instanța de apel ar fi făcut aplicarea normelor de drept material reprezentate de prevederile Legii nr. 165/2013, nu poate face însă, obiect de analiză în prezentul recurs, față de soluția care s-a impus în raport de aspectele de nelegalitate a deciziei recurate apreciate ca fiind întemeiate, potrivit considerentelor anterior expuse (referitoare la cadrul procesual pasiv al judecății și la motivarea necorespunzătoare), aspecte care determină admiterea recursului promovat și casarea deciziei recurate. Acest grup de critici urmează așadar, a fi evaluat în rejudecare, în măsura în care instanțele devolutive ale fondului cauzei vor ajunge la judecata asupra fondului cauzei. În aceste coordonate, se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, atât din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ultimele rap. la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanția procesuală a motivării corespunzătoare a hotărârilor judecătorești, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 C. proc. civ. În consecință, în temeiul argumentelor expuse și potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. rap. la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, devenind inutilă în raport de soluția configurată, analiza celorlalte critici din recurs, critici care urmează a fi evaluate - laolaltă cu apărările contrapuse lor - de instanța de rejudecare, cu respectarea tuturor normelor legale incidente.