ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1520/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei: la plata sumei de 145.356 RON reprezentând remunerația colectată și nerepartizată pentru comunicarea publică de fonograme din repertoriul titularului de drepturi A., integrate în spoturi publicitare, comunicate public în locațiile B. S.R.L. (săli jocuri de noroc B.) pentru perioada 1.10.2013-prezent (suma exactă urmând a fi stabilită pe baza unei expertize contabile); la plata dobânzii legale penalizatoare generate de nerepartizarea sumelor colectate în numele și pentru titularul de drepturi A. pentru intervalul 01.10.2013-prezent; la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1653/14.12.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect.

Hotărârea pronunțată în apel

Pârâta C. a declarat apel împotriva considerentelor sentinței menționate (apelul principal), iar reclamanta A. S.R.L. a declarat apel incident, vizând, de asemenea, considerentele aceleiași sentințe.

Prin decizia nr. 1530A/26.10.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul principal declarat de către pârâtă, ca lipsit de interes, admițând excepția cu acest obiect și a constatat apelul incident declarat de către reclamantă ca rămas fără efecte, în temeiul art. 472 alin. (2) C. proc. civ. a respins ca neîntemeiată cererea de sesizare a CJUE formulată de apelanta-reclamantă; a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.705,36 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs principal pârâta C. și recurs incident reclamanta A. S.R.L., după cum urmează:

Prin recursul principal declarat, pârâta C. a criticat soluția instanței de apel ca fiind nelegală, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, aplicarea eronată a prevederilor art. 32, 33 și art. 461 alin. (2) C. proc. civ., decizia bazându-se pe o analiză eronată și superficială a motivelor de apel, fără lămurirea pe deplin a situației de fapt și de drept.

Contrar celor reținute de către instanța de apel în analiza interesului C. în promovarea cererii de apel, C. nu a intenționat să înlăture considerentele criticate din dorința de a crea o "practică judiciară convenabilă", ci să prevină încălcarea drepturilor ce au fost consfințite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în speță, prin decizia nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă din dosarul nr. x/2015 și, totodată, să protejeze raporturile juridice pe care C. le are cu utilizatorii, în special cu utilizatorul B., cu care are încheiate contracte de licență neexclusivă, pentru comunicarea publică a fonogramelor în spațiile comerciale (comunicarea publică ambientală) și în cadrul programelor de radio online (comunicarea publică online), prin intermediul site-ului www.x.ro.

Instanța nu a analizat temeinic motivele de apel formulate pentru a constata că respectivele considerente soluționează o problema de drept care nu a fost dedusă judecății, fapt care, în sine, prezumă existența unei vătămări, mai ales în condițiile în care problema sesizată se bazează pe constatări de fapt eronate, în total dezacord cu poziția părților și cu toate celelalte elemente factuale deduse judecății (utilizatorul și-a obținut licența neexclusivă de la C. pentru comunicarea publică a fonogramelor în spațiile sale comerciale și în mediul online; a efectuat plați către C. reprezentând remunerația echitabilă pentru comunicarea publică, în condițiile prevăzute de metodologiile în vigoare; potrivit mențiunilor din contractul de licență, utilizatorul a folosit mai multe surse de difuzare, printre care și programe de televiziune și propriul post de radio online (baumgames.ro), deși în raportările lunare a menționat că ar fi difuzat ambiental doar muzica de pe propriul post de radio online), dar, cel mai important, în contradicție cu considerentele deciziei civile nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel a reținut în mod eronat că pârâta nu ar fi invocat autoritatea lucrului judecat în raport de decizia civila nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă din dosarul x/2015, întrucât în cererea de apel s-a menționat în mod specific contradicția dintre aceste considerente și considerentele deciziei ÎCCJ (care au fost citate) și, altfel, sunt încălcate prevederile referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că ceea ce a stabilit o instanță în mod definitiv nu mai poate fi contrazis ulterior printr-o altă hotărâre judecătorească.

În legătură cu dovedirea unui prejudiciu (pentru care s-ar justifica înlăturarea considerentelor criticate), recurenta a învederat că acest prejudiciu este exprimat de necesitatea protejării raporturilor juridice dintre C. și utilizatori, specifice gestiunii colective obligatorii, în privința comunicării publice ambientale a fonogramelor, în mod concret, protejarea relației pe care o are cu utilizatorul B..

Recurenta a reiterat că aprecierile factuale sunt în vădită contradicție cu considerentele din decizia civilă nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2015, dosar în care A. s-a raportat tot la comunicarea publică realizată de diverși utilizatori, printre care și B., astfel încât considerentele ICCJ se referă și la activitatea de comunicare publică a utilizatorului B..

Contradicția se referă la constatarea faptului că "artiștii, compozitorii și producătorii pieselor aflate în repertoriul acestuia (n.a. D.) au înțeles să-și gestioneze în mod individual drepturile conexe, transmițând dreptul de utilizare și valorificare a operei muzicale și fonogramelor lor, incluzând dreptul de comunicare publică", în condițiile în care Înalta Curte a reținut că producătorii de fonograme au dreptul la remunerație echitabilă, ca drept compensatoriu, și că, astfel, nu pot dispune în mod individual de acest drept, că el se gestionează în mod obligatoriu prin intermediul organismului de gestiune colectivă și că rațiunea acordării licenței de către organismul de gestiune colectivă derivă din necesitatea asigurării acestei remunerații echitabile, cu rol de evidență al utilizatorilor și de stabilire a obligațiilor de plată, potrivit metodologiilor în vigoare,

La baza raționamentului juridic expus în cadrul considerentelor criticate stă ideea că producătorii pieselor din repertoriul D. (același repertoriu avut în vedere și de Înalta Curte) și-au gestionat în mod individual dreptul de comunicare publică și astfel, prin intermediul acestei gestiuni, producătorii ar fi vizat publicul utilizatorului, de unde derivă concluzia că în cazul B. nu am mai fi în prezența unui "public nou".

Or, tot acest raționament juridic are la bază o concluzie eronată atât din perspectiva legii (că acest drept nu se poate gestiona decât obligatoriu, prin intermediul organismului de gestiune colectivă și nu prin intermediul D.), cât și din perspectiva celor deja statuate de Înalta Curte pe situația de fapt dedusă judecății, fără a mai pune problema că această chestiune juridică nu a fost supusă dezbaterii (iar B. nu este parte în cauză), nu s-au administrat probe în dovedirea "gestiunii individuale" și fiind o chestiune de fond, nu putea fi valorificată în motivarea unei excepții a lipsei calității procesuale active.

Recurenta a arătat că aceste considerente, care contrazic soluția Înalta Curte de Casație și Justiție, conduc în mod nepermis la ideea că utilizatorul B., nerealizând un act de comunicare publică, nu ar fi datorat remunerațiile deja achitate la C., cum nu ar mai datora nici pe viitor aceste remunerații, fapt care, în mod vădit, prejudiciază drepturile și interesele C. în relația cu acest utilizator.

Totodată, în scopul eludării dispozițiilor legale în materie, reclamanta se folosește de aceste considerente pentru a crea aparența unei legitimități în ceea ce privește "licențierea directă" în relația cu alți utilizatori. Așa se explică și dorința reclamantei de a păstra aceste considerente "în temeiul cărora" a renunțat la judecată în cadrul altui dosar (dosar nr. x/2019 de la secția a IV-a Civilă a Tribunalului București).

De altfel, în mod inadmisibil, reclamanta a încercat în apel să-și modifice cererea de chemare în judecată, susținând, pentru prima dată în apel, că, de fapt, "spoturile publicitare au fost redate prin intermediul D., iar nu prin intermediul unui radio online deținut de către B., constatarea instanței de fond în acest sens fiind una corectă".

Aceste susțineri sunt în contradicție cu apărările inițiale, având în vedere că, în dovedirea pretențiilor, chiar reclamanta a solicitat încuviințarea de înscrisuri reprezentând raportările lunare transmise de B. către C., pentru comunicarea publică online (în cadrul postului de radio online www.x.ro), bazându-se pe mențiunea (din nota de subsol) care a fost inserată de utilizator în aceste raportări.

De asemenea, în combaterea excepției la prima instanță, reclamanta a pretins că "propriile fonograme" sunt fonograme publicate în scop comercial pentru comunicarea cărora utilizatorul a achitat remunerația echitabilă (din care i s-ar datora o cotă-parte), față de situația pretinsă că aceste "fonograme", reprezentate de spoturi publicitare, ar fi fost postate și pe site-ul D., ceea ce le-ar fi făcut disponibile publicului din orice loc și în orice moment, aspect care corespunde cu definiția de la art. 112 alin. (5) din Legea nr. 8/1996 (a fonogramelor publicate în scop comercial). Probabil, de aici a plecat și eroarea instanței de fond în motivarea lipsei comunicării publice.

Însă, mai departe, aceste susțineri ale reclamantei (că s-ar fi publicat propriile fonograme pe site-ul D. și că, astfel, ar fi dobândit statutul de fonograme publicate în scop comercial care pot face obiectul gestiunii colective) nu pot fi echivalate cu cele susținute pentru prima dată în apel, premisa celor susținute în apel fiind aceea că difuzarea s-ar fi realizat doar prin intermediul site-ului D. (sau cum a reținut instanța de fond "prin internet, realizat sub controlul și responsabilitatea D., interfața a D.").

De altfel, apărările noi aduse în apel corespund aceleiași rezoluții, de a prezerva considerentele criticate spre a fi folosite mai departe în construirea unei legitimități aparente în relația cu utilizatorii pe care dorește să-i licențieze "în mod direct".

Aceste elemente speculatorii ale reclamantei întăresc iminența producerii unor prejudicii în patrimoniul C. și conduc la denaturarea elementelor factuale pe care chiar ea le-a dedus judecății, precum și la justificarea, în aparență, a ideii pe care urmărește să o valorifice, în definitiv, în relația cu toți ceilalți utilizatori, că titularii de drepturi conexe își pot gestiona individual dreptul de comunicare publică asupra propriilor fonograme publicate în scop comercial, inclusiv prin intermediul platformei www.x.com și că, prin licența dată, ar viza publicul utilizatorilor care apelează la această platformă (ca sursă de comunicare publică) și, în aceste condiții, nu ar mai fi vorba despre o comunicare publică din partea acestor utilizatori, contrar legii și în pofida celor deja statuate de ICCJ.

Prin recursul incident declarat, reclamanta A. S.R.L. a arătat următoarele:

Prin decizia recurată, s-a constatat că apelul incident împotriva anumitor considerente ale sentinței civile nr. 1653/14.12.2020, declarat de către reclamantă, a rămas fără efect, în temeiul art. 472 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a respingerii apelului principal, ca lipsit de interes.

Așadar, în ipoteza în care instanța de recurs apreciază că se impune admiterea recursului având ca obiect soluția dată cu privire la apelul principal și rejudecarea acestuia, dispare și temeiul pentru care instanța de apel a dispus respingerea apelului incident.

Într-o astfel de ipoteză, ne-am afla în situația în care soluția instanței de apel cu privire la apelul incident ar fi nemotivată și lipsită de temei legal, fiind incidente în acest caz motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 coroborat cu art. 425 raportat la art. 482 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat ca, în ipoteza admiterii recursului principal, să se dispună și casarea soluției instanței de apel de respingere a apelului incident ca rămas fără efect, respectiv a motivelor care au stat la baza acestei soluții, cu trimiterea spre rejudecare și a apelului incident.

III. Judecata recursului în ședință publică

La termenul de judecată din 10 octombrie 2023, au fost puse în discuție atât excepția nulității recursului principal, cât și excepția nulității recursului incident, excepții reciproc invocate de părți prin întâmpinările formulate, Înalta Curte reținându-le spre soluționare deodată cu recursurile, urmând a aprecia prioritar dacă este posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând excepția nulității invocată de fiecare parte cu referire la recursul celeilalte părți, Înalta Curte constată că nu este fondată, nici în privința recursului principal, nici cu privire la recursul incident, fiind posibilă încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recursul principal declarat de pârâta C. (în continuare, C.) pune în discuție însuși criteriul pe baza căruia instanța de apel a apreciat neîntrunirea uneia dintre condițiile de exercitare a apelului, respectiv interesul, în ipoteza unui apel împotriva considerentelor, declarat pe temeiul dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În acest cadru, cercetarea caracterului adecvat al criteriului de stabilire a interesului în promovarea căii de atac relevă analiza modului de aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 32 și 33 C. proc. civ. prin raportare la art. 461 alin. (2) C. proc. civ., iar nu a modalității de apreciere a circumstanțelor factuale ale speței, astfel cum recurenta-reclamantă a motivat excepția invocată.

Chiar dacă nemulțumirea părții referitoare la aplicarea normelor de drept procesual se reflectă în motivul de recurs menționat la pct. 5 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incident cazul de casare de la pct. 8 al aceleiași norme, indicat în mod explicit de către recurentă, încadrarea criticii formulate în vreunul dintre motivele de casare este suficientă pentru a nu opera sancțiunea nulității căii de atac, preconizată de către partea adversă.

În consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului principal.

Cât privește recursul incident declarat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., acesta este declarat împotriva soluției pronunțate cu privire la apelul incident, anume constatarea rămânerii sale fără efect, în aplicarea art. 472 alin. (2) C. proc. civ., urmare a respingerii apelului principal, ca lipsit de interes.

Or, în măsura în care prin prezenta decizie s-ar admite recursul principal declarat de către pârâta C. și s-ar dispune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului principal, nu ar mai fi aplicabile prevederile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. în soluționarea apelului incident.

Fiind posibilă cercetarea recursului incident în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și excepția nulității recursului incident.

În ceea ce privește recursul principal declarat de către pârâta C., examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Soluția de respingere, ca lipsit de interes, a apelului declarat de către pârâta C. împotriva considerentelor hotărârii primei instanțe a fost motivată prin neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 32 și 33 C. proc. civ., reținându-se ca premisă de analiză raportarea cerinței interesului în cazul particular de față la obiectul cererii de apel, dar și la cerințele generale ale interesului oricărei acțiuni civile.

Din această perspectivă, instanța de apel a considerat că dorința de a crea o anumită practică judiciară convenabilă, relevantă în cadrul unor dosare similare, fără a se invoca in terminis efectul lucrului judecat al hotărârii anterioare menționate în cererea de apel, nu corespunde unui interes născut și actual, astfel încât apelanta justifică cel mult un interes eventual, cu privire la care, însă, nu invocă și nu demonstrează încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, în termenii art. 33 C. proc. civ.

În motivarea recursului de față, recurenta-pârâtă nu a infirmat necesitatea raportării la dispozițiile art. 32 și 33 C. proc. civ. în analiza interesului în promovarea căii de atac ce vizează doar considerentele unei hotărâri.

De altfel, art. 458 din cod, potrivit căruia "Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane" nu distinge în funcție de partea din hotărâre care se atacă, aplicându-se deopotrivă căii de atac îndreptate împotriva soluției și căii de atac exercitate doar împotriva considerentelor.

Recurenta-pârâtă a susținut, însă, că interesul actual, legitim și concret, în sensul art. 33 din cod, este asigurat de scopul constatării de către instanța de apel a îndeplinirii condițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în limitele motivelor de apel, pentru ca acele considerente criticate să fie înlăturate.

Altfel spus, recurenta susține că finalitatea înlăturării din conținutul unei hotărâri judecătorești a unor considerente de natura celor menționate în art. 461 alin. (2) C. proc. civ. relevă în sine un interes actual și determinat.

Critica astfel formulată este fondată.

În conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., "(...) în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate."

Pe acest temei, calea de atac prevăzută de lege este deschisă părții căreia hotărârea pronunțată îi este favorabilă și care nu are, așadar, interes să atace însăși soluția, dar care este nemulțumită de anumite considerente expuse în decizie și a căror înlăturare din conținutul acesteia o urmărește.

În absența declarării unui asemenea recurs și ținându-se cont de faptul că partea adversă, care a pierdut procesul, nu are interes să critice considerente ce-i sunt favorabile, motivarea hotărârii, care nemulțumește, totuși, partea căreia soluția adoptată îi este favorabilă, este susceptibilă de a beneficia împreună cu aceasta lucru judecat, dat fiind efectul prevăzut de art. 430 alin. (1) C. proc. civ., atașat oricărei hotărâri judecătorești prin care se soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau prin care se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident. Potrivit alin. (2) al aceleiași norme, "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Prin urmare, într-o asemenea ipoteză, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească definitivă, prin care s-a tranșat o chestiune litigioasă, va putea fi opus într-un litigiu ulterior între aceleași părți, în care se pune în discuție aceeași chestiune.

În egală măsură, trebuie avute în vedere și celelalte efecte ale hotărârii judecătorești, respectiv forța probantă, obligativitatea și opozabilitatea hotărârii, prevăzute de art. 434, respectiv de art. 435 din cod, care privesc dispozitivul, dar nu mai puțin considerentele pe care acesta se sprijină, și care se produc odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Or, tocmai împiedicarea producerii efectelor hotărârii judecătorești, atașate deopotrivă soluției și considerentelor, în situația în care acestea din urmă cuprind - în termenii art. 461 alin. (2) C. proc. civ. - dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, constituie rațiunea instituirii căii de atac împotriva considerentelor și reflectă folosul practic obținut prin promovarea acesteia, inclusiv un interes actual, de vreme ce, în absența declarării căii de atac, nu există posibilitatea filtrării de către instanța de control judiciar a considerentelor care nemulțumesc partea, hotărârea judecătorească rămasă definitivă, din care considerentele fac parte integrantă, producându-și pe deplin efectele.

În acest context, nu este necesară o justificare suplimentară din partea titularului căii de atac în legătură cu utilitatea demersului său, în sensul de a demonstra că acesta servește și unui alt scop decât cel al împiedicării efectelor unei hotărâri judecătorești care, deși favorabilă, conține considerente de natura celor arătate în art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de apel, cu toate că a reținut intenția pârâtei C. de a obține o hotărâre care cuprinde considerentele pe care pârâta le apreciază drept corecte, a constatat în mod greșit că atare finalitate nu este suficientă pentru conturarea unui interes actual în promovarea apelului, această constatare relevând neaplicarea criteriului relevant de apreciere a interesului de a acționa în ipoteza unei căi de atac împotriva considerentelor.

De altfel, prin decizia recurată s-a apreciat că împrejurarea existenței altor litigii între aceleași părți ar justifica cel mult un interes eventual, în legătură cu care ar trebui verificate condițiile din teza finală a art. 33 din cod, care prevede:

"Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara."

În această construcție juridică, însă, nu este clar cum ar trebui raționat în cazul absenței vreunui alt litigiu între părți, în curs de soluționare ori finalizat prin hotărâre definitivă, în sensul dacă, în acest caz, interesul în promovarea apelului împotriva considerentelor este unul actual ori, dimpotrivă, și această situație justifică doar un interes eventual.

Astfel, dacă s-ar accepta teza că absența vreunui alt litigiu între părți nu împiedică existența unui interes actual ar însemna cu atât mai mult că existența unui alt litigiu justifică interesul actual, ceea ce subliniază contradicția în construcția juridică din decizia de apel.

Dacă, dimpotrivă, nici împrejurarea inexistenței vreunui alt litigiu, finalizat ori pendinte, nu este suficientă, vădind, la rându-i, un interes eventual, s-ar adăuga în mod nepermis la norma ce reglementează calea de atac împotriva considerentelor, respectiv a dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce ar trebui ca titularul căii de atac să probeze în orice situație riscul încălcării unui drept subiectiv sau producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

În consecință, corelarea împrejurării existenței altor litigii de un interes eventual în declararea apelului împotriva considerentelor lipsește argumentația expusă în decizia de apel de un fundament logic, cu atât mai mult cu cât nu s-a arătat care ar fi acele împrejurări ce ar justifica, totuși, un interes actual, în sensul art. 33 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, referirea pârâtei C. la litigiul între aceleași părți, definitiv soluționat, nu se impune a fi verificată în legătură cu interesul de a acționa, având relevanță, eventual, în analiza pe fond a apelului întemeiat pe dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed.

Astfel, prin apelul împotriva considerentelor sentinței civile nr. 1653/14.12.2020, pârâta C. a susținut că respectivele considerente criticate soluționează o problema de drept care nu a fost dedusă judecății și, totodată, se bazează pe constatări de fapt eronate.

În esență, apelanta-pârâtă a susținut că reclamanta A. S.R.L. a solicitat în prezenta cauză remiterea sumelor de bani reprezentând remunerație aferentă utilizării de către societatea B. S.R.L. a fonogramelor din repertoriul reclamantei, remunerație colectată de către pârâtă, dar nerepartizată. În raport de susținerile reclamantei, obiect al cauzei l-ar constitui spoturile publicitare comunicate public prin intermediul pretinsului radio online de pe site-ul www.x.ro - pentru care B. a obținut autorizație licență neexclusivă pentru comunicare publică de fonograme și a achitat remunerația către pârâtă -, iar nu spoturile publicitare difuzate prin intermediul D., astfel cum, în mod greșit, a reținut prima instanță și care, de altfel, au făcut obiectul cauzei soluționate definitiv prin decizia nr. 1819/29.09.2020 pronunțată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2015.

Pornind de la aceste constatări eronate, a mai arătat pârâta, instanța de apel a făcut și o analiză greșită a condițiilor privind comunicarea publică, în condițiile în care chiar reclamanta a pretins că B. a efectuat un act de comunicare publică prin intermediul propriului radio online, iar prin decizia nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curți s-a statuat, în legătură cu fonogramele comunicate public prin intermediul D., că nu este posibilă gestiunea individuală a drepturilor ce aparțin producătorilor de fonograme, nici de către A. S.R.L., nici de către titularii înșiși.

Instanța de apel urma a cerceta, astfel, legalitatea și temeinicia considerentelor din sentință referitoare la inexistența unui act de comunicare publică realizat prin intermediul D., a cărui interfață este D., prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată (astfel cum a fost precizată), procedând, în cazul admiterii apelului, la înlăturarea considerentelor din sentință și înlocuirea lor cu propriile considerente.

În acest cadru, urma a se stabili, în primul rând, dacă instanța de judecată a fost învestită cu stabilirea caracterului de comunicare publică a difuzării de muzică ambientală (față de susținerile pârâtei în sensul că însăși reclamanta ar fi pretins efectuarea de către B. a unui act de comunicare publică și a solicitat remiterea de către pârâtă a remunerației colectate cu acest titlu), iar, în caz afirmativ, dacă prima instanță a extins prin analiza sa obiectul cererii de chemare în judecată din cauza de față, astfel încât s-ar ajunge la o suprapunere, fie doar în parte, cu pretențiile din dosarul nr. x/2015 (semnalată de către pârâtă prin întâmpinarea depusă în cursul judecății de primă instanță, dar anterior modificării cererii de chemare în judecată) ori dacă prima instanță, deși s-a pronunțat în limitele învestirii, a inserat constatări de fapt eronate în privința întrunirii condițiilor unei comunicări publice și care contrazic dezlegările din decizia nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curți.

Așadar, pârâta s-a referit la hotărârea judecătorească anterioară în cadrul criticilor din apelul împotriva considerentelor (în condițiile în care a formulat și în cursul judecății în primă instanță apărări întemeiate pe dezlegările instanțelor din dosarul nr. x/2015), care trebuie analizate ca atare, fără ca această referire să aibă relevanță pentru interesul declarării căii de atac împotriva considerentelor, potrivit celor deja expuse.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va admite recursul principal, iar pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului principal declarat de către pârâta C. împotriva considerentelor sentinței civile nr. 1653/14.12.2020 a Tribunalului București, secția a V - a civilă.

În ceea ce privește recursul incident declarat de către reclamanta A. S.R.L., urmează a fi admis, față de modul de soluționare a recursului principal.

Finalitatea acestui recurs este aceea a casării în parte a deciziei de apel, în ceea ce privește apelul incident al reclamantei, dat fiind că acesta nu a fost cercetat pe fond, rămânând fără efect, în temeiul art. 472 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a respingerii apelului principal, pentru lipsa interesului.

Or, în condițiile în care prin prezenta decizie s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în ceea ce privește apelul principal, se constată că nu mai subzistă temeiul juridic al respingerii apelului incident, fiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va admite și recursul incident, iar rejudecarea cauzei de către aceeași curte de apel, dispusă pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va viza și apelul incident declarat de către reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1653/14.12.2020 a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului principal.

Respinge excepția nulității recursului incident.

Admite recursul principal declarat de pârâta C. și recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1530A din data de 26 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.