ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 858/2023

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.12.2019, ca urmare a declinării competenței de la Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal, instanță la care a fost inițial înregistrată la data de 11.04.2019, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Ioan a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României – Departamentul V și Comisia de Soluționare a contestațiilor, anularea în totalitate a încheierii nr. 22/25.03.2019, în sensul admiterii contestației împotriva Deciziei nr. 3/2019 emise de pârâtă și anularea parțială a acestei Decizii, în ceea ce privește dispozițiile de la pct. II.2, II.3, II.4 și II.5. A solicitat, de asemenea, suspendarea executării deciziei atacate, în ceea ce privește măsurile contestate, și a încheierii, până la soluționarea definitivă a litigiului.

Prin sentința nr. 531 din 3 iulie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Ioan, a anulat în parte încheierea nr. 22/25.03.2019 emisă de Curtea de Conturi – Departamentul V, numai în ceea ce privește soluția de respingere a contestației formulate de reclamant față de măsurile dispuse la pct. II.2 din Decizia nr. 3/V/07.01.2019 a Curții de Conturi – Departamentul V, a anulat în parte Decizia nr. 3/V/07.01.2019, în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II.2, a menținut în rest actele administrative contestate, a suspendat parțial executarea Deciziei nr. 3/V/07.01.2019, în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II.2, până la soluționarea definitivă a cauzei, a respins în rest acțiunea ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 531 din 3 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Ioan și pârâta Curtea de Conturi a României.

Recurentul reclamant Spitalul Clinic de Urgență "Sfântul Ioan, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, admiterea cererii cu privire la anularea măsurilor dispuse la pct. II.3, II.4, II.5 din Decizia nr. 3/V/2019.

În motivarea recursului, cu privire la măsura stabilită la pct. II.3 din Decizia nr. 3/2019, a arătat că în contabilitate pot fi înregistrate creanțe stabilite în favoarea spitalului prin hotărâri judecătorești numai când spitalul este în posesia actului, respectiv a hotărârii judecătorești, Serviciul contabilitate nu poate înregistra decât hotărârile judecătorești sosite pe canale oficiale și înregistrate la secretariatul instituției; soluțiile dosarelor menționate pe http://portaljust.ro nu pot constitui repere de la care să se calculeze termenul de prescripție ori să producă alte efecte juridice, toate hotărârile judecătorești definitive primite de la organele judecătorești sunt direcționate către un executor judecătoresc în vederea valorificării.

Consideră că e relevant faptul că echipele de conducere anterioare ale spitalului au înțeles să aibă o atitudine pasivă față de anumite aspecte financiare ale spitalului, fapt ce a adus anumite prejudicii spitalului. Aceasta nu reprezintă o scuză, ci o realitate de care trebuie ținut cont în contextul în care, deși se declară că se verifică anul bugetar 2017, se reia controlul de la anul 2011, aducând în discuție fapte deja verificate și cunoscute din controalele anterioare ale Curții de Conturi, adăugând astfel sume importante la capitolul prejudicii/sume nerecuperate.

Instanța susține că nu are relevanță întreruperea prescripției prin somațiile transmise diverselor persoane fizice și juridice, lipsit de interes este atât pentru control cât și pentru instanța de fond faptul că spitalul se află de multe ori în situația necunoașterii datelor de identificare ale persoanelor responsabile de fapte cauzatoare de daune. Acceptând fără nicio verificare declarațiile Curții de Conturi, instanța de fond susține că spitalul nu a recuperat debite de 109.649 RON reprezentând cheltuieli cu tratarea victimelor ca urmare a prejudiciilor sau daunelor cauzate sănătății de alte persoane. A arătat că a făcut demersurile necesare pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare de la inculpat atunci când instanța a lăsat nesoluționată latura civilă, și în acest sens a indicat dosarul nr. x/2015 (dosar în care nu a fost soluționată latura civilă, dar care a fost rezolvată prin dosarul nr. x/2017).

Nici controlul și nici instanța de fond nu au considerat că, în cazul achitării, respectiv al decesului inculpatului, nu se mai pune problema recuperării sumelor reprezentând contravaloarea spitalizării pacienților, întrucât, potrivit actelor normative în vigoare, respectiv art. 313 din Legea nr. 95/2006 și dispozițiilor C. pen., numai persoanele care prin faptele lor aduc atingere vieții și/sau sănătății altei persoane au obligația de repara prejudiciul cauzat spitalului.

Cu privire la recuperarea sumelor stabilite în favoarea spitalului de către instanțele de judecată, arată că această activitate se desfășoară prin intermediul unui executor judecătoresc și că toate hotărârile judecătorești transmise de judecătorii/tribunale, înregistrate prin registratura spitalului, sunt în evidența Serviciului de contabilitate, urmând a fi puse în operă.

Nu înțelege de ce au fost criticați atunci când spitalul a recurs la mijloacele procedurale prevăzute în C. proc. civ., promovarea unei contestații la executare, au fost ignorate complet motivele de fapt și de drept care au determinat conducerea spitalului să procedeze la mijlocul procedural, legal și legitim constituit de contestația la executare.

O altă greșită interpretare a normelor de drept material este cea constituită de presupusa abatere a spitalului care nu ar fi urmărit sau nu ar fi exercitat toate căile legale pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare în sumă de 25.988 RON. A arătat atât controlului, cât și instanței, că aceste situați s-au regăsit în cazul decesului ori achitării inculpatului. Spitalul nu este organ de anchetă, nu este în drept și nu are posibilitatea și competența de a face "demersuri din inițiativă proprie", deoarece nu cunoaște persoana vinovată de producerea faptei. Legea nr. 95/2006 și dispozițiile C. pen. stipulează clar că numai persoanele care prin faptele lor aduc atingere vieții și/sau sănătății altei persoane au obligația de a repara prejudiciul cauzat spitalului. Or, în lipsa unui proces penal care să stabilească și să condamne persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane care vor răspundee potrivit legii și care au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentat de cheltuielile efectiv ocazionate de asistența medicală acordată, spitalul va suporta toate cheltuielile de spitalizare pentru pacientul său asigurat prin efectul legi, iar cuantumul de bani reprezentând cheltuieli de spitalizare îl suportă Casa de Asigurări de Sănătate.

Persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată de către furnizorul de servicii medicale la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază, dacă victima este o persoană asigurată, sau în limita pachetului minimal, dacă este vorba de persoană neasigurată. Obligarea victimei agresiunii la plata cheltuielilor efectuate cu îngrijirea sănătății sale, ca beneficiar al serviciilor medicale în cadrul pachetului minimal de servicii medicale sau al pachetului de bază, după caz, ar lipsi de eficacitate sistemul asigurările sociale de sănătate, care a fost instituit tocmai pentru a se asigura un minim de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la fondul de asigurări de sănătate.

Câtă vreme beneficiarii sistemului de asigurări de sănătate au dreptul la un pachet de servicii medicale (de bază pentru cei asigurați și minimal pentru cei neasigurați), fiind astfel protejați față de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident, nu există nicio rațiune pentru care persoanele respective să fie obligate să suporte costurile cheltuielilor medicale atunci când vătămarea corporală a fost cauzată prin fapta culpabilă a unui terț.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de serviri medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților. Fără a analiza corect datele, ce reprezintă și cum s-a ajuns la fiecare din aceste sume, nu se află în fața unui audit corect care vizează corectarea unor nereguli, nici în fața unei juste judecăți.

Cu privire la măsura stabilită prin pct. II.4 din Decizia nr. 3/2019, a arătat că ar fi fost corect ca organul de control să consemneze că nu a găsit o evidență după standardele personale, întrucât în mod clar această evidență există, dovadă stă faptul că, în baza ei, a fost calculată chiar o sumă în valoare de 430.710 RON, iar spitalul transmite periodic către CASMB cheltuielile în discuție.

Atât instanța de fond, cât și echipa de control aleg să ignore faptul că spitalul aplică dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006 în limitele posibilităților și competențelor sale, împrejurarea că doar se constituie parte civilă nu denotă pasivitatea unității sanitare, ci doar limitele competenței sale, că nu se poate erija în organ de anchetă. Nu contestă că spitalul are o obligație legală în aceste cazuri, numai că spitalul nu poate face cercetări pentru a afla persoana responsabilă, ci îndeplinește această obligație după identificarea autorului făcută de autoritățile competente în acest sens. Legea nr. 95/2006 nu prevede că spitalul public ar avea și atribuții polițienești, iar fișele de post ale salariaților, în mod cert, nu consemnează astfel de obligații în exercitarea sarcinilor de serviciu.

Cu privire la măsura stabilită prin pct. II.5 din Decizia nr. 3/2019, a arătat că nu s-a avut în vedere data de înregistrare și comunicare a acestor hotărâri judecătorești la secretariatul instituției, s-au luat ca reper mențiunile din http://x.ro. Este de notorietate că data menționată în portal în niciun caz nu poate corespunde cu data comunicării și înregistrării hotărârii judecătorești la partea interesată, în cazul său, la registratura spitalului. Termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la momentul comunicării, nu al mențiunii din portal.

Cu privire la ceea ce controlul numește debite constituite ca urmare a neîncasării unor drepturi ce au decurs din obligații contractuale în sumă de 134.076 RON, reprezentând chirii neîncasate și penalități de întârziere stabilite prin sentințe judecătorești definitive pentru care se consideră că s-a prescris dreptul la acțiune pentru recuperarea lor, controlul nu a ținut cont de faptul că firmele debitoare nu mai există, și-au încetat activitatea și sunt radiate din Registrul Comerțului, fapt care, în mod evident, a fost de natură să îi împiedice să pună în operă hotărârile judecătorești.

Ca și multe alte sume cuprinse în Raportul de control și în decizie, și aceste datorii "istorice" se suprapun parțial pe diversele calcule făcute de echipa de auditori, au făcut temeiul analizei în multe alte controale anterioare și nu sunt acord cu menționarea lor, cu unicul scop de a crește valoarea unui presupus prejudiciu. Menționează instanța de fond că, deși acțiunea de audit a vizat execuția bugetară 2017, nu constituie argument de nelegalitate împrejurarea că s-au verificat sume aferente perioadei 2011-2017. Consideră că este o gravă eroare să fie inserate situații financiare analizate și verificate la vremea lor chiar de însăși Curtea de Conturi, întrucât se denaturează grav situația de fapt, iar auditul devine dintr-un posibil instrument util și judicios, un instrument de represiune, stres și golit de conținut. Consideră că cifrele adunate nu pot reprezenta audit de un real folos, o radiografie corectă a situației financiare a oricărei entități, atât timp cât nu sunt analizate fiecare în parte corect, ci doar se urmărește ca suma finală să fie cât mai impozantă.

Recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a sentinței recurate, cu privire la soluția prin care s-a admis cererea de anulare a măsurilor de la pct. II.2 din Decizia nr. 3/2019 emisă de Curtea de Conturi a României, și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În motivarea recursului, a invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 și art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. A arătat că nu este de acord cu motivarea și raționamentul instanței de fond, întrucât, la momentul la care a fost săvârșită abaterea de către entitate (2017-2018), erau în vigoare prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992.

Codul muncii este legea cadru în materia raporturilor de muncă, pentru modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii, conform art. 1 alin. (2) Codul muncii, iar în cazul de față se află sub imperiul unei legi speciale, deoarece legiuitorul, prin H.G. nr. 250/1992, a reglementat o astfel de situație aparte, dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 se coroborează cu dispozițiile art. 35 și 144 din Codul muncii, neexistând contradicții între cele două acte normative de natură a conduce la concluzia că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 ar fi devenit desuete după intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003.

Consideră că, în situația dedusă judecății, are prioritate aplicarea prevederilor speciale ale H.G. nr. 250/1992, aceasta are caracterul unui act normativ cu caracter special, iar Codul muncii este un act normativ cu caracter general. Nu se poate susține că art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 este în contradicție cu art. 144 Codul muncii, legiuitorul garantându-le dreptul la concediu de odihnă anual plătit în cadrul funcției de bază, iar împrejurarea că legiuitorul a stabilit că în cadrul unității în care salariații cumulează au numai dreptul a li se acorda, la cerere, un concediu fără plată, nu însemnă că ar interveni vreo cesiune, renunțare sau limitare a dreptului la concediu anual plătit.

A invocat recurenta și Decizia nr. 1440/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și faptul că Legea nr. 53/2003, act normativ ulterior H.G. nr. 250/1992, nu lasă fără aplicabilitate această normă specială, întrucât nu conține prevederi contrare. Art. 281 din Codul muncii enumeră actele normative abrogate pe data intrării în vigoare a acestuia, nefacând nicio referire la reglementarea specială privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare. Prin urmare, intimata reclamantă ar fi trebuit să se raporteze la dispozițiile legale în vigoare în perioada 2017-2018, care nu pot fi înlăturate nici de instanță. Nu se poate reține că dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 ar fi în contradicție cu prevederile art. 144 din Codul Muncii, dimpotrivă, aceste dispoziții din Codul muncii garantează dreptul la concediu de odihnă prevăzut de H.G. nr. 250/1992, care are caracterul de normă specială în raport cu norma generală, Codul muncii, în privința concediului de odihnă și a altor concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.

A mai arătat recurenta că trebuie avute în vedere și prevederile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Cum prin Legea nr. 53/2003 legiuitorul nu a înțeles să abroge în mod expres prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, rezultă că aceste norme sunt în vigoare, faptul că ulterior, prin Legea nr. 31/2020, a fost abrogat art. 3 din H.G. nr. 250/1992, nu însemnă ca aceste prevederi nu au avut aplicabilitate în perioada 2003-2020.

Recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Ioan a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat. A arătat că instanța de fond a dat o soluție justă, corectă și legală cauzei cu privire la aspectul pentru care a fost admisă acțiunea, în cauză trebuie aplicate dispozițiile art. 64 din Legea nr. 24/2000, din a căror interpretare rezultă că art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 trebuie considerat ca fiind abrogat odată cu intrarea în vigoare a Codului muncii, Legea nr. 53/2003.

Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat. A arătat că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică cu privire la respingerea acțiunii pentru măsurile de la pct. II. 3, II. 4 și II. 5 din Decizia nr. 3/2019, fiind reiterate apărările formulate anterior în cauză.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererile de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele.

Ca urmare a acțiunii cu tema "Auditul financiar asupra conturilor de execuție al instituțiilor publice subordonate, sub autoritatea și coordonarea Ministerului Sănătății", efectuate de auditorii publici externi ai Curții de Conturi – Departamentul V la Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Ioan, a fost emisă Decizia nr. 3/V/07.01.2019, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 94/1992, deficiențele constatate fiind consemnate în Raportul de audit financiar, precum și în Procesul-verbal de constatare, anexă la acesta, înregistrate la entitatea auditată sub nr. x/04.02.2018 și la Departamentul V sub nr. V/40.025/11.01.2019.

Prin Decizia nr. 3/V/07.01.2019 au fost dispuse mai multe măsuri, fiind contestate de reclamantă măsurile de la pct. II.2-II.5. Contestația a fost respinsă prin încheierea nr. 22/25.03.2019 a Comisiei de soluționare a contestațiilor.

Împotriva încheierii nr. 22/25.03.2019 și a Deciziei nr. 3/V/07.01.2019, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Ioan a formulat acțiunea în contencios administrativ, admisă în parte prin sentința recurată, prin care au fost anulate în parte actele administrative, numai în ceea ce privește soluția de respingere a contestației formulate de Spitalul Clinic de Urgență Sf. Ioan față de măsurile dispuse la pct. II.2 din Decizia nr. 3/V/07.01.2019, Decizia nr. 3/V/07.01.2019 în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II.2.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgență Sf. Ioan și pârâta Curtea de Conturi.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâtă:

Prin măsura de la pct. II.2 din Decizia nr. 3/V/2019 emisă de către Departamentul V din cadrul Curții de Conturi, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, s-au stabilit în sarcina reclamantei, pentru remedierea și înlăturarea abaterii consemnate la pct. II.2 din Procesul-verbal de constatare, care a vizat plata considerată nelegală, în perioada ianuarie 2017 - octombrie 2018, a sumei de 851.278 RON, pentru perioade de concediu de odihnă acordate necuvenit unor salariați din cadrul spitalului, în număr de 44, care îndeplineau, prin cumul, pe lângă funcția cu normă întreagă, de la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, respectiv de la Spitalul Județean din Timișoara, o altă funcție în alte instituții publice, respectiv în cadrul reclamantului, următoarele: "analizarea tuturor cazurilor constatate urmare auditului corelat cu prevederile legale incidente; extinderea verificărilor în vederea identificării situațiilor similare cu cele identificate de către echipa de audit; determinarea cauzelor și împrejurărilor care au condus la efectuarea de plăți în afara cadrului legal și luarea măsurilor legale care se impun, după caz; recuperarea sumelor achitate contrar prevederilor legale reprezentând indemnizații de concediu de odihnă, regularizarea obligațiilor aferente acestor drepturi cu bugetul general consolidat, precum și înregistrarea în evidența financiar-contabilă a operațiunilor specific."

S-a reținut că dreptul la plata concediului de odihnă se acordă o singură dată, numai de către instituția la care salariații au funcția de bază (normă întreagă), potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Motivele de recurs, invocate de recurenta pârâtă, privind încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 și art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, sunt nefondate.

Conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "Salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază. Unitatea în care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate."

Instanța a fond a reținut ca fiind întemeiate susținerile reclamantului, potrivit cărora art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 trebuie considerat implicit abrogat, fiind contrar art. 41 alin. (2) din Constituție și Codului muncii, acte normative cu forță juridică superioară subsecvente.

Susține recurenta că, la momentul la care a fost săvârșită abaterea de către entitate (2017-2018), erau în vigoare prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, care se coroborează cu dispozițiile art. 35 și 144 din Codul muncii, neexistând contradicții între cele două acte normative de natură a conduce la concluzia că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 ar fi devenit desuete după intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003, acestea având prioritate față de Codul muncii, act normativ cu caracter general, care nu lasă fără aplicabilitate norma specială, întrucât nu conține prevederi contrare, iar art. 281, care enumera actele normative abrogate pe data intrării în vigoare a acestuia, nu face referire la reglementarea specială privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare. A mai invocat prevederile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 și faptul că prin Legea nr. 53/2003 legiuitorul nu a înțeles să abroge în mod expres prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 25.0/1992.

Dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii reglementează posibilitatea cumulului de funcții, și anume "Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiți sau la același angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea", alin. (3) al acestui articol, care instituia obligația angajatului de a declara funcția de bază, fiind abrogat prin Legea nr. 40/2011. Potrivit art. 38 din Legea nr. 53/2003, "Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate"

Dreptul la concediu de odihnă anual este consacrat de art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, având, pe de o parte, o componentă nepatrimonială, constând în suspendarea obligației salariatului de a presta munca, pe de altă parte o componentă patrimonială, constând în drepturile bănești cuvenite în această perioadă, a concediului de odihnă.

În ceea ce privește salariații încadrați cu contract de muncă cu timp parțial, potrivit art. 106 din Codul muncii, "(1) Salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parțial se bucură de drepturile salariaților cu normă întreagă, în condițiile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă aplicabile. (2) Drepturile salariale se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru."

Dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, care prevăd o limitare a componentei patrimoniale a dreptului la concediul de odihnă în cazul salariaților cumularzi încadrați în unități bugetare, intră în contradicție cu dispozițiile art. 144 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (art. 139 în forma anterioară a legii), potrivit cărora "(1) Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților. (2) Dreptul la concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări", care instituie o interdicție generală de limitare a dreptului la concediul de odihnă anual plătit și nu prevede un tratament diferit al salariaților cumularzi, în funcție de încadrarea acestora în unități bugetare ori la angajatori privați. Această interdicție acoperă inclusiv componenta patrimonială a dreptului la concediu de odihnă.

Deși H.G. nr. 250/1992 nu a fost abrogată prin Legea nr. 53/2003, iar potrivit alin. (3) al art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, "Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres", dispozițiile art. 64 alin. (1) prevăd faptul că "Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate."

În raport de dispozițiile art. 64 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora "Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul", emitentul actului normativ avea obligația de a abroga art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003.

Față de cele reținute, în mod corect a constatat instanța de fond faptul că, deși norma specială de la art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 nu putea fi considerată abrogată implicit, intră în conflict cu dispozițiile Codului muncii, act normativ cu caracter general și cu forță juridică superioară.

Prin Legea nr. 31/2020 pentru abrogarea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, a fost abrogat expres art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, iar potrivit Expunerii de motive a legii, abrogarea a fost apreciată ca fiind necesară, deoarece noțiunea de "funcție de bază" nu se mai regăsește în Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceasta operând cu instituții juridice diferite, contract individual de muncă cu normă întreagă și contract individual de muncă cu timp parțial, astfel că dispozițiile H.G. nr. 250/1992 referitoare la funcția de bază au fost abrogate implicit de Legea nr. 53/2003, fiind înlocuită de instituțiile contractului individual de muncă cu normă întreagă sau a celui cu timp parțial, prin art. 106 din Legea nr. 53/2003 fiind prevăzut explicit că salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parțial se bucură, proporțional cu timpul efectiv lucrat, de drepturile salariaților cu normă întreagă.

În aceste condiții, instanța de judecată învestită să aplice dispozițiile H.G. nr. 250/1992 este cea care este îndreptățită să aprecieze în concret asupra incidenței actului administrativ unilateral cu caracter normativ în cauza respectivă, ținând seama de întreg cadrul normativ în vigoare. În acest sens, sunt de menționat cele reținute prin Decizia Curții Constituționale nr. 22/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 06 martie 2013, și anume faptul că «(...) eficacitatea normelor secundare emise în aplicarea legilor se află într-o strânsă legătură cu perioada de activitate a legii, neputându-se concepe supraviețuirea normei subordonate după abrogarea ori încetarea aplicabilității celei superioare. Pentru a evita însă orice confuzie cu privire la legislația în vigoare aplicabilă unei anumite materii, legiuitorul a prevăzut în art. 64 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 că "Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul." Chiar dacă abrogarea actelor normative secundare nu are loc în același timp cu abrogarea celor superioare, în aplicarea cărora au fost emise, nu se poate considera că ele continuă să își producă efectele, menținând o reglementare paralelă, diferită de cea instituită prin noile prevederi în vigoare, superioare în ierarhia actelor normative.»

În ceea ce privește recursul formulat de reclamantă:

Prin măsura de la pct. II.3 din Decizia nr. 3/V/2019 emisă de către Departamentul V din cadrul Curții de Conturi, s-au stabilit în sarcina reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, pentru remedierea și înlăturarea abaterii consemnate la pct. II.3 din Procesul-verbal de constatare, care a vizat neînregistrarea în evidența contabilă a unor creanțe și datorii în sumă totală de 679.897 RON, precum și neurmărirea recuperării, respectiv a plății acestora, după caz, în termenul legal de prescripție, următoarele: "recuperarea sumelor stabilite în favoarea spitalului de instanțele de judecată inclusiv a celor consemnate de echipa de audit, analizarea cauzelor și împrejurărilor care au determinat neîncasarea în termenul legal a sumelor cuvenite spitalului conform sentințelor pronunțate și luarea măsurilor care se impun, după caz; analizarea cauzelor care au determinat sume de plată în sarcina spitalului, precum și cheltuieli de executare silită, stabilirea persoanelor responsabile și depunerea diligențelor în vederea recuperării sumelor plătite cu titlul de daune și cheltuieli de executare silită, în condițiile legii, după caz."

S-a reținut, din verificările efectuate cu privire la înregistrarea în evidența contabilă a spitalului a hotărârilor judecătorești definitive prin care instanțele de judecată au dispus fie acordarea unor daune spitalului, fie au pus în sarcina acestuia obligații de plată către terți, faptul că reclamantul nu a raportat și înregistrat creanțe sau datorii, după caz, provenind din hotărâri judecătorești definitive, sume reprezentând cheltuieli efective ce urmau să fie recuperate de unitatea sanitară de la persoanele care prin faptele lor au adus atingere altei persoane și care aveau obligația să repare prejudiciul cauzat unității sau cheltuieli puse în sarcina spitalului care ar fi trebuit plătite terțelor persoane, după caz.

Consecințele economico-financiare ale abaterii de la legalitate și regularitate, reținute prin actele contestate, sunt reprezentate, pe de o parte, de denaturarea creanțelor și datoriilor entității raportate prin situațiile financiare la finele anului, iar pe de altă parte, de prejudicierea bugetului acesteia, prin nerecuperarea sumelor în termenul legal, dar și prin nepunerea în executare a unor hotărâri judecătorești definitive, conducând în acest mod la cheltuieli suplimentare cu executarea silită.

Instanța de fond a constatat în mod corect că apărările reclamantului nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea măsurilor de remediere impuse de pârâtă, iar susținerile din recurs sunt nefondate, nefiind prezentate argumente care să conducă la concluzia că măsura dispusă este nelegală.

Deficiențele constatate din "Situația privind hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele de judecată, în perioada 2015-2017" sunt următoarele: neînregistrarea în evidența contabilă a unor creanțe în sumă de 45.037 RON, din care pentru suma de 28.226 RON s-a prescris dreptul entității de a cere recuperarea acesteia, fiind vorba despre șase hotărâri judecătorești penale definitive, pronunțate în dosare în care entitatea avea calitatea de parte civilă pentru recuperarea cheltuielilor rezultate în urma asistenței medicale pentru victimele unor accidente rutiere sau agresiuni; neînregistrarea în evidența contabilă a unor datorii în sumă de 608.872 RON, precum și nepunerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive, ceea ce a condus la cheltuieli de executare în sarcina spitalului; neurmărirea și neexercitarea tuturor căilor legale pentru recuperarea unor daune în sumă de 25.988 RON, în cazul dosarelor penale pentru care instanța de judecată a lăsat nesoluționată acțiunea civilă a spitalului auditat.

Nu sunt relevante, din perspectiva existenței abaterilor și a faptului că se impune înlăturarea consecințelor acestora, împrejurările invocate de recurentul reclamant, faptul că echipele de conducere anterioare ale spitalului au înțeles să aibă o atitudine pasivă față de anumite aspecte financiare ale spitalului, ceea ce a adus prejudicii spitalului, iar aspecte privind întreruperea prescripției ca urmare a somațiilor transmise persoanelor obligate, lipsa unor venituri urmăribile ale acestora, necunoașterea tuturor datelor de identificare ale lor și imposibilitatea obținerii acestor date, fac parte tocmai din aducerea la îndeplinire a măsurii contestate.

Față de deficiențele constatate și consecințele economico-financiare ale abaterii, în mod corect instanța de fond a reținut că modul intern de lucru, privind înregistrarea hotărârilor judecătorești, privind punerea în excutare, eventualele dificultăți pe care le presupune punerea în executare nu înlătură dispozițiile legale privind modalitatea în care o hotărâre judecătorească dobândește caracter de titlu executoriu, obligațiile care îi reveneau reclamantului pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești în conformitate cu dispozițiile legale, ceea ce a condus și la cheltuieli de executare în sarcina spitalului, pentru realizarea demersurilor necesare în situația necunoașterii datelor de identificare ale persoanelor responsabile de faptele cauzatoare de daune.

Referitor la debitele reprezentând cheltuieli cu tratarea victimelor ca urmare a prejudiciilor sau a daunelor cauzate sănătății de alte persoane, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația reparării prejudiciului produs furnizorului de servicii medicale, care le recuperează de la acestea, inclusiv interpretarea acestor dispoziții prin Decizia nr. 22/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, precum și dispozițiile C. proc. pen., referitoare la latura civilă, în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Sunt fondate apărările intimatei pârâte privind faptul că este necesară o analiză pentru fiecare caz, pentru a decide, argumentat și în funcție de situația concretă, dacă mai era posibilă recuperarea cheltuielilor de spitalizare de la persoanele responsabile ori de la moștenitorii acestora.

Referitor la cheltuielile de executare, nu au fost ignorate motivele de fapt și de drept care au determinat conducerea spitalului să procedeze la contestația la executare, astfel cum rezultă din sentința recurată, prin care s-a reținut faptul că erau necesare măsuri astfel încât să fie posibilă îndeplinirea obligației legale de a executa hotărârea judecătorească, iar în ceea ce privește contestația la executare, nu a fost avută în vedere când s-a reținut că în sarcina spitalului au fost puse, suplimentar, cheltuieli de executare, ci s-a referit exclusiv la cheltuielile generate de executarea silită declanșată de creditor, ca urmare a faptului că obligația nu a fost executată de bunăvoie de către spital.

Referitor la faptul că aspectele în discuție ar fi făcut obiectul unor acte anterioare de control ale Curții de Conturi, fără a se reține deficiențe, instanța de fond a reținut că nu constituie un impediment la constatarea neregulii, raportat și la dispozițiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, potrivit cărora entitățile auditate poartă întreaga răspundere pentru acțiunile lor și nu pot fi absolvite de această răspundere prin invocarea rapoartelor Curții de Conturi, faptul că pârâta a învederat, fără ca susținerile sale să fie combătute de către reclamant, că dosarele analizate de echipa de audit au fost altele decât cele analizate la ultimul control, iar în baza deciziei anterioare spitalul avea obligația de a extinde verificările și de a remedia aspectele constatate, aspecte necontestate.

În mod corect a observat instanța de fond că spitalul este ținut să analizeze cauzele care au condus la producerea neregulii, să identifice eventualele prejudicii, să determine persoanele responsabile, raportat la fiecare situație în parte, din perspectiva legalității măsurii contestate interesează dacă exista obligația de a înregistra respectivele creanțe în contabilitate, dacă spitalul a îndeplinit această obligație și dacă a întreprins demersuri pentru recuperarea lor, în timp ce analiza temeinică a fiecărei situații în parte trebuie să o facă entitatea verificată, în procesul de aducere la îndeplinire a măsurii, inclusiv din perspectiva termenului de prescripție, urmând a se stabili dacă și de la cine se mai pot recupera respectivele creanțe, și, eventual, cine este responsabil de intervenirea prescripției fără să se fi întreprins măsuri de recuperare.

Prin măsura de la pct. II.4 din Decizia nr. 3/V/2019 emisă de către Departamentul V din cadrul Curții de Conturi, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, pentru remedierea și înlăturarea abaterii consemnate la pct. II.4 din Procesul-verbal de constatare, care se referă la faptul că spitalul nu a organizat o evidență distinctă a sumelor rezultate din prestarea serviciilor medicale acordate victimelor accidentelor rutiere sau vătămării corporale, fapt ce a condus, în unele cazuri, la prescrierea dreptului de a cere recuperarea, s-au stabilit următoarele: "analizarea cauzelor și împrejurărilor care au determinat nedepunerea diligențelor și neîncasarea în termenul legal a sumelor cuvenite spitalului, după caz; extinderea verificărilor pentru identificarea situațiilor similare; recuperarea sumelor în cauză, inclusiv a celor consemnate de echipa de audit, și luarea măsurilor care se impun pentru evitarea producerii în continuare a unor situații similare."

Cu privire la această măsură, recurentul reclamant invocă faptul că există o evidență contabilă distinctă a cheltuielilor de spitalizare efectuate cu victimele accidentelor rutiere sau agresiuni fizice, dovadă fiind împrejurarea că, în baza ei, a fost calculată chiar o sumă în valoare de 430.710 RON, iar spitalul transmite periodic către CASMB cheltuielile în discuție, invocă faptul că aplică dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006 în limitele posibilităților și competențelor sale, întrucât nu se poate erija în organ de anchetă, că nu poate face cercetări pentru a afla persoana responsabilă, ci îndeplinește această obligație după identificarea autorului făcută de autorități competente, prin Legea nr. 95/2006 nefiind prevăzut că spitalul public ar avea și atribuții polițienești, iar fișele de post ale salariaților nu consemnează astfel de obligații în exercitarea sarcinilor de serviciu.

Motivele de recurs sunt nefondate. Ceea ce s-a reținut este faptul că din auditarea debitelor rezultate ca urmare a cheltuielilor efective ce urmau a fi recuperate de la persoanele care, prin faptele lor, au adus atingere altei persoane și aveau obligația să repare prejudiciul cauzat unității, sau a cheltuielilor puse în sarcina spitalului care ar fi trebuit plătite terțelor persoane, după caz, echipa de audit a constatat că spitalul nu a organizat o evidență distinctă a acestor sume, fapt de a condus, în unele cazuri, la prescrierea dreptului de a cere recuperarea. S-a reținut că, în perioada 2015-2017, s-au cheltuit, fără o evidență distinctă, 430.710 RON cu servicii medicale prestate victimelor accidentelor rutiere sau vătămării corporale, din care s-a prescris dreptul de a cere recuperarea pentru suma de 125.105 RON, astfel: pentru cazurile raportate în anul 2015 (44 de cazuri) s-au cheltuit sume în cuantum de 134.122 RON, entitatea auditată nu a organizat o evidență distinctă a acestora, fapt ce a condus la prescrierea dreptului de a cere recuperarea, în situațiile unui număr de 40 persoane, victime ale accidentelor rutiere/agresiunilor fizice, respectiv pentru suma de 125.105 RON; pentru cazurile raportate în anul 2016 (34 de cazuri) s-au cheltuit sume în cuantum de 126.398 RON, entitatea auditată nu a organizat o evidență distinctă a acestora, toate costurile efectuate fiind incluse pe cheltuieli operaționale, odată cu decontul de spitalizare; pentru cazurile raportate în anul 2017 (41 de cazuri) s-au cheltuit sume în cuantum de 170.190 RON, entitatea auditată nu a organizat o evidență distinctă a acestora, toate costurile efectuate fiind incluse pe cheltuieli operaționale, odată cu decontul de spitalizare.

Instanța de fond a constatat că reclamantul nu a făcut dovada unei evidențe contabile distincte a cheltuielilor de spitalizare efectuate cu victimele din accidente rutiere sau agresiuni fizice, cheltuielile în discuție fiind incluse, din punct de vedere contabil, încă de la momentul externării, doar pe cheltuieli operaționale, deși cadrul legal impune obligativitatea recuperării acestor sume.

Este necontestat faptul că, astfel cum prevăd dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006, furnizorii de servici medicale recuperează prejudiciul cauzat, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată, de la persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, care răspund potrivit legii. De asemenea, furnizorii de servicii realizează o evidență distinctă a acestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de asigurări de sănătate, cu care se află în relație contractuală, această evidență, în vederea decontării, precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective, în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.

În raport de aceste dispoziții, în mod corect s-a reținut legalitatea măsurii, motivat de faptul că reclamantul trebuie să aibă în vedere efectuarea de demersuri pentru identificarea persoanelor care răspund pentru prejudiciul cauzat și recuperarea cheltuielilor de spitalizare, astfel că, în vederea îndeplinirii obligației care îi revine, este necesară o analiză pentru fiecare situație, pentru a stabili dacă a fost sau poate fi identificat autorul și dacă sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, în vederea recuperării prejudiciului cauzat.

Prin măsura de la pct. II.5 din Decizia nr. 3/V/2019 emisă de către Departamentul V din cadrul Curții de Conturi, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, pentru remedierea și înlăturarea abaterii consemnate la pct. II.5 din Procesul-verbal de constatare, care vizează raportarea prin situațiile financiare anuale, la finele anului 2017, a unor creanțe pentru care dreptul de a solicita recuperarea s-a prescris, precum și neurmărirea și neîncasarea sumelor datorate de clienți conform clauzelor contractuale, cu încadrarea în termenul de prescripție, s-au stabilit următoarele: "extinderea verificărilor pentru identificarea situațiilor similare de nerecuperare a sumelor datorate de debitori, respectiv clienți, în termenul legal de prescripție; analizarea acestora; stabilirea persoanelor răspunzătoare de nerecuperarea sumelor și luarea măsurilor legale care se impun; recuperarea, în condițiile legii, a creanțelor prescrise inclusiv a celor consemnate de echipa de audit și luarea măsurilor care se impun pentru evitarea producerii în continuare a unor situații similare."

Din verificarea unui eșantion selectat de echipa de audit, a rezultat că spitalul nu a întreprins măsurile legale în vederea recuperării unor debite în termenul legal de prescripție, respectiv 109.649 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu tratarea victimelor ca urmare a prejudiciilor sau a daunelor cauzate sănătății de alte persoane, stabilite prin sentințe judecătorești definitive, 134.076 RON, reprezentând chirie neîncasată și penalități de întârziere, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, 15.981 RON, reprezentând sume datorate de clienți conform clauzelor contractuale.

S-au constatat următoarele aspecte: raportarea prin situațiile financiare anuale, la finele anului 2017, a unor debite în sumă estimată de 243.725 RON, pentru care dreptul de a solicita recuperarea s-a prescris, după cum urmează: pentru un număr de 17 debitori, în sumă de 109.649 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu tratarea victimelor ca urmare a prejudiciilor sau a daunelor cauzate sănătății de alte persoane, stabilite prin sentințe judecătorești definitive, pentru care s-a prescris dreptul la acțiune în vederea recuperării sumelor, entitatea nu a întreprins măsurile legale în vederea recuperării acestora în termenul legal de prescripție; pentru un debitor, în sumă de 134.076 RON, reprezentând chirie neîncasată și penalități de întârziere, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, pentru care s-a prescris dreptul la acțiune în vederea recuperării sumelor, entitatea nu a întreprins măsurile legale în vederea recuperării acestora în termenul legal de prescripție; neurmărirea și neîncasarea sumelor datorate de clienți conform clauzelor contractuale, în sumă de 15.981 RON, cu încadrarea în termenul de prescripție, respectiv entitatea auditată a raportat prin situațiile financiare suma de 15.981 RON, aferentă unui număr de 6 clienți, 19 facturi emise și neîncasate reprezentând creanțe neîncasate, pentru care s-a prescris dreptul la acțiune în vederea recuperării, având în vedere că posibilitatea de valorificare a dreptului de creanță este limitată în timp, iar pierderea acestei posibilități este determinată de inacțiunea entității, de pasivitatea îndelungată, dincolo de limita de timp stabilită de lege.

Cu privire la această măsură, recurentul reclamant invocă faptul că data menționată pe portalul instanțelor nu poate corespunde cu data comunicării și înregistrării hotărârii judecătorești la registratura spitalului, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la momentul comunicării, cu privire la debitele constituite ca urmare a neîncasării unor drepturi ce au decurs din obligații contractuale, reprezentând chirii neîncasate și penalități de întârziere stabilite prin sentințe judecătorești definitive, controlul nu a ținut cont de faptul că firmele debitoare nu mai există, și-au încetat activitatea și sunt radiate din Registrul Comerțului, aceste datorii se suprapun parțial pe diversele calcule făcute de echipa de auditori, au format obiectul analizei în multe alte controale anterioare.

Motivele de recurs sunt nefondate. Cu privire la termenul de prescripție, acesta începe să curgă, în cazul hotărârilor judecătorești, de la data rămânerii lor definitive, iar referitor la imposibilitatea de recuperare a debitelor, s-a reținut în mod corect legalitatea măsurii, în condițiile în care nu rezultă la ce moment au intervenit împrejurările, în raport cu constituirea titlului executoriu, pentru a se constata dacă sunt impedimente pentru recuperarea creanțelor în termenul de prescripție, nu s-a făcut dovada înscrierii la masa credală ori în procedura de lichidare, iar această situație nu exclude analiza cauzelor și recuperarea prejudiciilor, dacă este cazul, de la persoanele responsabile care nu au întreprins în termen măsuri de recuperare. În ceea ce privește faptul că s-au verificat sume aferente perioadelor anterioare anului 2017, vizat de execuția bugetară, instanța de fond a reținut corect faptul că nu constituie un argument de nelegalitate, întrucât aceste sume se regăsesc sau ar fi trebuit să se regăsească în situațiile financiare ale anului 2017.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant, în ceea ce privește pct. II.2 din Decizia nr. 3/V/2019, și a fost respinsă în rest acțiunea, în ceea ce privește măsurile de la pct. II.3, II.4, II.5 din Decizi