ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4950/2024

Ședința publică din data de 31 octombrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

2.1. Prin sentința civilă nr. 100 din data de 17 ianuarie 2024, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența la Tribunalul București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, spre competentă soluționare.

În motivarea soluției, a reținut că indemnizația în discuție fiind inclusă în categoria drepturilor de asigurări sociale, contestațiile formulate în legătură cu refuzul acordării acestei prestații sociale sunt de competența materială în primă instanță a secțiilor civile ale tribunalelor, completul specializat în dreptul muncii și asigurărilor sociale în temeiul art. 139 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii coroborat cu cele ale art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 și art. 95 din C. proc. civ.

Din perspectiva competenței teritoriale, tribunalul reține că, potrivit art. 154 din Legea nr. 263/2010: "(1) Cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii, având ca obiect drepturile de pensie, indemnizații și pensii de serviciu prevăzute prin legi cu caracter special, se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul.

(2) Celelalte cereri se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul".

Întrucât în cauză nu se contestă o decizie emisă de casa teritorială de pensii, ci un ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților, competența teritorială se stabilește potrivit alin. (2) al art. 154 din Legea nr. 263/2020, în favoarea tribunalului de la sediului pârâților.

2.2. Prin sentința civilă nr. 3337 din 30.04.2024 Tribunalul București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență materială și funcțională a acestei instanțe și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

În motivarea soluției, a reținut ca indemnizația pentru limită de vârstă care a fost prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006, nu poate fi asimilată unui drept de pensie sau alt drept de natura asigurărilor sociale reglementate de Legea nr. 263/2010 și nici de Legea nr. 127/2019.

Întrucât acest drept derivă dintr-un raport juridic născut din calitatea de senator a contestatorului, tribunalul apreciază că acesta este de competența instanțelor de contencios administrativ deoarece actele emise în legătură cu acest raport sunt acte administrative individuale.

În raport de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și în raport de domiciliul reclamantului a apreciat instanța competentă să soluționeze cauza ca fiind Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

2.3. Prin sentința civilă nr. 264 din 16.09.2024, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Constanța, secția I civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație în vederea soluționării conflictului.

Instanța a reținut că, în ceea ce privește natura juridică a litigiului, indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din legea nr. 96/2006 are caracterul unui drept la pensie reprezentând o contraprestație socială acordată de lege foștilor parlamentari după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfășurată în perioada ocupării funcției de demnitate publică. În aceste condiții, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Prin cererea dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat - anularea Ordinului de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă nr. 1371/03.07.2023 emis pentru acesta, obligarea pârâților la repunerea în plată a indemnizației pentru limita de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi, la plata dobânzilor legale, de la nașterea obligației și până la plata efectivă.

Dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizații.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Faptul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, rezultă din Expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reține că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile de serviciu, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere și aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: "[...] în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente."

În contextul expus anterior, Înalta Curte reține că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalității încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de față, intră sub incidența dispozițiilor art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora: "Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța – secția I . Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, în favoarea Tribunalului Constanța – secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 octombrie 2024.