Decizia nr. 5415/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — conflict de competență

Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe sesizate Prin cererea înregistrată, la data de 04.09.2023, sub numărul x/2023, pe rolul Tribunalului Arad – secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, anularea Ordinului nr. 1316/03.07.2023 și menținerea ca legală și temeinică a Ordinului nr. 855/17.05.2016, ambele emise de Secretarul General al Camerei Deputaților, și obligarea Parlamentului României-Camera Deputaților la plata indemnizației pentru limită de vârstă în condițiile art. 49 din Legea nr. 96/2006, începând cu 01.07.2023, dată la care a intervenit încetarea plății indemnizației prin ordinul contestat. Prin sentința civilă nr. 135 din 1 februarie 2024, Tribunalul a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâți, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. A reținut instanța că litigiul se circumscrie asigurărilor sociale, indemnizația pentru limită de vârstă a foștilor parlamentari în temeiul Legii nr. 96/2006 fiind apreciată ca echivalentă unui drept de pensie. Din perspectiva teritorială, în raport cu art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, având în vedere că cererea nu este îndreptată împotriva Casei Naționale de Pensii Publice sau caselor teritoriale de pensii, ci împotriva pârâtului Parlamentul României-Senatul și Secretariatul General al Senatului, rezultă că, raportat la art. 152 și art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, competența teritorială aparține Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Hotărârea celei de-a doua instanțe sesizate Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 01.02.2024. Prin sentința nr. 2954 din 22 aprilie 2024, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și funcționale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal. La pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul a reținut că nu este vorba despre un drept de asigurări sociale, deoarece nu se circumscrie Legii nr. 263/2010 or Legii nr. 127/2019, nu se stabilește prin decizie a casei teritoriale de pensii și nici nu se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, nefiind nici drept de natură salarială care să se circumscrie prevederilor art. 269 din Codul muncii. Această indemnizație reprezintă un beneficiu material specific calității de fost parlamentar care îmbracă forma unui venit din altă sursă care se plătește din bugetul Senatului, nefiind de competența instanțelor de asigurări sociale, ci a instanțelor de contencios administrativ, actele emise având caracteristicile celor administrative individuale. Astfel, în raport cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Tribunalul a apreciat că, în raport cu domiciliul reclamantului din județul Arad, competența aparține Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea celei de-a treia instanțe sesizate, care a constatat existența conflictului de competență Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 28.06.2024. Prin sentința civilă nr. 582 din 18 septembrie 2024, Curtea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale. În motivarea soluției, Curtea a reținut, în raport cu obiectul acțiunii și cu temeiul de drept, că litigiul intră în categoria litigiilor în materie de asigurări sociale câtă vreme reclamantul a supus controlului instanței de judecată modul de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 92/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor. În raport cu obiectul cauzei și în lipsa unor reglementări speciale, competența de soluționare a cauzei este reglementată de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Prin urmare, față de prevederile art. 154 din Legea nr. 263/2010, instanța competentă material și teritorial este Tribunalul Arad. Constatând ivit conflict negativ de competență, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului de competență Înalta Curte, analizând conflictul negativ de competență intervenit în condițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ., în raport cu obiectul cauzei și cu dispozițiile legale incidente, reține următoarele. Prin cererea dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat anularea Ordinului nr. 1316/03.07.2023 de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă și obligarea pârâților la plata indemnizației. Dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar, prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizații. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare. Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă. Faptul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, rezultă din Expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor. Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale. De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile de serviciu, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006. În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Senatului nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor. Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ. De asemenea, Înalta Curte are în vedere și aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia, "[...] în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente." În acest context, inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalității încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de față, intră sub incidența dispozițiilor art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora "Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel." Însă, sub aspectul competenței teritoriale, Înalta Curte reține că, potrivit art. 154 din aceeași lege, "Art. 154 - (1) Cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii, având ca obiect drepturile de pensie, indemnizații și pensii de serviciu prevăzute prin legi cu caracter special, se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul. (2) Celelalte cereri se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul." Astfel, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților și Secretariatul General al Camerei Deputaților, și nu cu Casa Națională de Pensii Publice sau vreo casă teritorială de pensii, competența aparține instanței în a cărei rază teritorială își are sediul pârâtul. În cauză, sediul pârâților se află în Municipiul București, prin urmare competența teritorială aparține Tribunalului București.

Temeiul legal al soluției adoptate Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, din punct de vedere material și teritorial, în favoarea Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.