ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4429/2024

Ședința publică din data de 10 octombrie 2024 din camera de consiliu

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 17.08.2023, sub numărul x/2023, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, astfel cum a fost modificată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Secretarul General al Camerei Deputaților și Parlamentul României-Camera Deputaților, anularea Ordinului nr. 1467/05.07.2023 privind încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă acordată în baza art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor, și a adresei prin care a fost soluționată plângerea prealabilă formulată împotriva ordinului menționat.

Prin sentința civilă nr. 6646 din 27 noiembrie 2023, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale funcționale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

La pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul a făcut trimitere la Întâlnirea președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale din 23-24 noiembrie 2022 în scopul unificării practicii judiciare, când s-a decis că indemnizația prevăzută de art. 49 din Legea nr. 69/2006 constituie un beneficiu specific al calității de fost parlamentar, neavând natura juridică a unui drept de asigurări sociale.

A reținut instanța și cele reținute prin Decizia nr. 261/2022 a Curții Constituționale, paragraful 76, fiind vorba despre un drept patrimonial care este intrinsec legat de regimul constituțional al protecției mandatului reprezentativ și care nu poate fi calificat ca fiind aparținând sistemului general de pensii reglementat de Legea nr. 263/2010, ci este un beneficiu pecuniar sui generis.

Astfel, actele de dispoziție privind încetarea plății indemnizației contestate fiind acte administrative cu caracter individual emise de Camera Deputaților, autoritate publică centrală în sensul art. 10 din Legea nr. 554/2004, Tribunalul a constatat că, din punct de vedere material, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal este competentă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 15.01.2024.

Prin sentința civilă nr. 655 din 18 aprilie 2024, Curtea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivarea soluției, Curtea a reținut, în raport cu obiectul acțiunii și cu temeiul de drept, că litigiul intră în categoria litigiilor în materie de asigurări sociale.

Art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor, în forma în vigoare anterior abrogării prin Legea nr. 192/2023, face trimitere la Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, iar nu la Legea nr. 554/2004, iar obiectul acțiunii privește un drept acordat foștilor parlamentari ca urmare a împlinirii limitei de vârstă de pensionare și doar la data încetării mandatului, drept care poate fi asimilat drepturilor prevăzute de Legea nr. 263/2020 privind sistemul unitar de pensii publice.

Calitatea emitentului ordinului prin care a încetat plata indemnizației pentru limită de vârstă nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, din moment ce o astfel de competență specială intervine doar în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Astfel, determinarea competenței materiale se realizează prin aplicarea normelor care privesc jurisdicția asigurărilor sociale, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr. 263/2010, la art. 152 din lege.

Constatând ivit conflict negativ de competență, Curtea, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte, analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport cu obiectul cauzei și cu dispozițiile legale incidente, reține următoarele.

Prin cererea dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat anularea Ordinului nr. 1467/05.07.2023 de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă și obligarea pârâților la plata în continuare a indemnizației, sistată nelegal începând cu 01.07.2023.

Dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar, prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizații.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Faptul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, rezultă din Expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile de serviciu, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere și aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia, "[...] în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente."

În acest context, inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalității încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de față, intră sub incidența dispozițiilor art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora "Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței