ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2505/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestația înregistrată la data de 14 martie 2022, pe rolul Curții de Apel Iași, sub nr. x/2022, reclamantul Ministerul Justiției a solicitat în contradictoriu cu pârâții Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și executorul judecătoresc A. admiterea contestației, anularea Hotărârii nr. 2/28.01.2022, pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, în dosarul nr. x/2022, și menținerea sancțiunilor disciplinare aplicate prin Hotărârea nr. 3/23.11.2018 a Consiliul de Disciplină a Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Prin sentința nr. 73 din data de 24 mai 2022, Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 15 iunie 2022, sub numărul de dosar x/2022

Hotărârea ce face obiectul controlului judiciar dedus judecății

Prin sentința nr. 187/CA/2022-P.I. din 26 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâții Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, prin reprezentant legal și Executorul Judecătoresc A., anulându-se Hotărârea nr. 2/28.01.2022, pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești în dosarul nr. x/2022

Pe cale de consecință, s-a dispus menținerea sancțiunilor disciplinare aplicate prin Hotărârea nr. 3/23.11.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond - Sentința nr. 187/CA/2022-P.I. din 26 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția contencios administrativ și fiscal - a exercitat calea de atac a recursului, în condițiile art. 493 din C. proc. civ., pârâtul A. – executor judecătoresc.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul – pârât a susținut în esență că au fost aplicate greșit atât dispozițiile C. proc. civ. cât și ale Legii nr. 188/2000.

Noul C. proc. civ. a înțeles să detalieze cheltuielile de executare conform art. 670 alin. (3). Această detaliere face distincție între onorariul executorului judecătoresc menționat la pct. 2 al acestui alineat și cheltuielile efectuate cu ocazia altor acte de executare silită sau alte cheltuieli necesare desfășurării executării silite (pct. 5,7). Prin separarea celor două categorii leguitorul a înțeles să-i lase executorului judecătoresc onorariul ca și expresie a efortului intelectual depus de către acesta și a stabilit celelalte cheltuieli în funcție de alte criterii care sunt generic menționate si nu pot fi individualizate datorita multitudinii de posibilități care ar genera diverse costuri.

Mai mult, în baza rolului activ menționat în art. 627 C. proc. civ. executorul judecătoresc este obligat să întreprindă în limitele legii și de îndată orice acțiune care ar duce la realizarea scopului executării silite. Astfel, prevederea din art. 670 alin. (4) teza I, conform căreia cheltuielile se stabilesc pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, trebuie să aibă o interpretare largă în sensul că dovezile creditorului pot însemna și simpla cerere de executare prin care și-a manifestat voința de a uza de una sau mai multe modalități de executare (mobiliară, imobiliară, poprire etc).

Această viziune amplă este întemeiată pe caracterul practic al executării silite, guvernat de principiul disponibilității, care implică acțiunea imediată a executorului, fără să mai aștepte acordul creditorului sau avansarea unor cheltuieli de executare. In concret, executorul judecătoresc trebuie să realizeze acte de executare (popriri, procese-verbale de sechestru etc.) de îndată ce are informația necesară.

Încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare poate să cuprindă si cheltuieli care nu au fost avansate de către creditor dar care sunt necesare bunului mers al executării silite si care daca sunt suportate de executorul judecătoresc, în virtutea rolului activ, urmează a fi recuperate si direct de la debitor. In sprijinul acestei afirmații, stau si dispozițiile art. 670 alin. (5) și (6), dar și dispozițiile art. 864 din C. proc. civ., care sunt foarte clare în exprimare.

Mai susține recurentul că tot legat de mecanismul aplicării art. 650 alin. (5) C. proc. civ. în coroborare cu art. 864 C. proc. civ. este situația încasării onorariului cuvenit executorului judecătoresc ca și componentă a cheltuielilor de executare silită, fiind îndeobște cunoscute prevederile art. 39 din Legea nr. 188/2000 prin care se consacră dreptul la onorariu al executorului judecătoresc, însă și obligația acestuia de a de a nu condiționa punerea în executare a hotărârilor judecătorești de plata anticipată a acestuia, ceea ce presupune faptul că onorariul se stabilește prin încheiere chiar dacă nu a fost încasat în tot sau în parte, urmând a fi incasat, fie potrivit art. 864 C. proc. civ. sau fie 650 al,5 C. proc. civ. Nu se arată nicăieri in lege ca legiuitorul ar face distincție între modul de încasare a onorariului executorului sau modul de recuperare a cheltuielilor efectuate de acesta.

Tocmai în sprijinul și completarea art. 670 alin. .5 C. proc. civ. vine obligația imputată creditorului de a avansa cheltuielile de executare silita asa cum arata art. 670 alin. l C. proc. civ. In ipoteza in care creditorul nu avansează cheltuielile si totuși executorul judecătoresc decide sa suporte costurile urmăririi sau parte din acestea, daca nu le poate recupera direct de la debitor le va putea pretinde creditorului, incheierea fiind titlu executoriu.

De altfel, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silita poate fi atacată cu contestație la executare atât de către debitor cat si de creditor in condițiile art. 670 alin. (4) C. proc. civ. care institui si un regim preferențial in privința condiționării suspendării executării silite de plata vreunei cauțiuni.

Consideră recurentul că nu poate fi primită nici afirmația contestatoarei că nu ar fi incluse în cheltuielile de executare silită costurile de formare dosare, de acordare a consultantei în legătura cu constituirea actelor executionale, de fotocopiere si multiplicare acte, cheltuieli arhivistice, cheltuieli cu programe informatice de gestionare dosar, articole de papetarie, plicuri etc. raportat la dispozițiile art. 39 din Legea nr. 188/2000, ce consacră dreptul personal al executorului judecătoresc de a fi retribuit pentru serviciul prestat sub forma de onorariu. Onorariul este o formă specială de plată pentru o activitate/munca intelectuală, un drept strâns legat de persoana care are dreptul de a-1 percepe, dar și raportat la dispozițiile art. 63 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 conform cărora "Arhiva activității executorilor judecătorești este proprietatea statului ...".

Față de aceste considerente, completate fiind de normele financiar contabile și de normele privind crearea, păstrarea si predarea unităților arhivistice ale executorului judecătoresc ca si arhive de stat, recurentul arată că se desprinde următoarea concluzie, respectiv că patrimoniul profesional poate include fără a se limita la acestea: spațiul de birou cu spațiu de arhiva aferent (nu unitățile arhivistice in sine), mijloace de transport, mobilierul, bunurile necesare exercitării profesiei (computere, fotocopiatoare etc.} și care implică costuri ce sunt exclusiv în sarcina executorului judecătoresc ca și liber profesionist și nu pot fi incluse în cheltuielile de executare silită, respectiv că dosarele de executare silita si unitățile arhivistice (altele decât cele financiar contabile, ex: registre dosare executionale, registre de valori etc.) nu fac parte din patrimoniul profesional al executorului judecătoresc și nu sunt proprietatea acestuia, ci a statului.

Apreciază astfel ca fiind eronată ideea că orice costuri legate de crearea unităților arhivistice proprietatea statului sunt incluse în onorariu, acesta fiind un drept personal al executorului judecătoresc și odată încasat acest onorariu, după deducerea cheltuielilor profesionale (intretinere birou, salarii, regii, etc.) este supus impozitării și altor contribuții financiare obligatorii conform normelor fiscale. Fiind o profesie liberă care se autogestioneaza și finanțează, nu este posibilă inserarea altor obligații de natură financiară față de stat decât cele limitativ si expres prevăzute de lege.

Mai susține recurentul că pe rolul executorilor judecătorești au fost și există dosare de executare silită de ordinul zecilor de mii, în care s-au urmărit și se urmăresc creanțe infime (ex. facturi de utilități, cheltuieli de judecat, contravaloare despăgubiri vignete CNADNR, solduri creanțe cesionate etc), iar în aceste cazuri, ce conțin creanțe des întâlnite situate intre 100 RON - 1000 RON ar însemna ca în raport cu art. 39 din Legea nr. 188/2000 onorariul cuvenit executorului judecătoresc neplatitor de tva, s-ar situa intre valoarea de 10 RON si 100 RON (sume supuse impozitării, contribuțiilor bugetare si profesionale). Daca s-ar merge și pe ideea ca în acest onorariu ar intra și costurile de formare dosar, articole papetarie, cheltuieli multiplicare acte, arhivare, păstrare (cel puțin 3 ani de la ultimul act întocmit), predare sau eliminare, s-ar observa că de fapt în aceste cauze nu există nici un drept la onorariu, ci o obligație la suportarea unor cheltuieli in favoarea unor terțe persoane, o muncă fara rezultat, impusa sau neretribuită, contrar dispozițiilor art. 42 din Constituție.

De asemenea, exista dosare de executare silită în care procedurile sunt derulate pe parcursul unei perioade lungi de timp sau chiar ani si care conțin un volum imens de lucrări, chiar daca onorariul maxim stabilit in raport cu creanța urmărita este unul relativ modic. Și in aceste cazuri cheltuielile cu producerea, multiplicarea,arhivarea si păstrarea actelor sunt extrem de costisitoare. Trebuie avut în vedere și faptul că există cauze cu pluralitate de părți în care fiecare act întocmit aflat la dosar este expediat acestora alături de titluri executorii, cesiuni, rapoarte, toate in plicuri cu intocmirea de borderouri speciale. Sunt proceduri care trebuie reluate din cauza vicierii acestora fie de către factorul postai fie din motive independente ori necunoscute de executorul judecătoresc. Cuantumul acestor cheltuieli poate fi unul foarte ridicat si creste pe măsura ce pe rolul biroului se afla un număr tot mai mare de unități arhivistice aflate in lucru sau in păstrare. Aceste costuri sunt de fapt cheltuieli de creare a unui arhive de stat, sunt strict necesare desfășurării executării silite si sunt disticte de retribuția executorului judecătoresc pentru serviciul intelectual prestat.

In acest caz, dacă aceste costuri nu sunt suportate în avans de către creditor, vor trebui sa fie suportate de către executorul judecătoresc pentru a asigura o continuitate a procedurii de executare urmând sa le recupereze asa cum am arătat fie de la debitor fie de la creditor, in calitate de parte obligata aflata in culpa pentru nerespectarea benevolă a obligațiilor ce-i reveneau sau în calitate de parte interesată în executarea silita, după caz. Daca s-ar merge pe ideea că pentru fiecare cheltuiala ar trebui solicitat în scris creditorului avansarea acesteia si așteptarea încasarii sumei pentru a putea fi cuprinsa într-o încheiere de stabilire a cheltuielilor de executare, fără a înainta în procedura urmăririi, s-ar ajunge la încălcarea termenelor procedurale impuse de C. proc. civ. (imperative sau de recomandare) cu consecințe grave, posibil chiar iremediabile.

De asemenea, recurentul face vorbire și despre programele informatice utilizate de către executorii judecătorești pentru o bună gestionare a cauzelor, arătând că, pentru o mai mare acuratețe si celeritate, gestionarea cauzei și in format electronic este utilă si necesară în vederea evitării erorilor umane, fiind atât in interesul executării silite cat si al părților din punctul de vederea al respectării drepturilor și intereselor acestora. Ca atare, dacă costul determinat pe dosar al utilizării unui asemenea program este inclus de către executorul judecătoresc în cadrul cheltuielilor necesare desfășurării executării silite, apreciază recurentul că numai instanța de executare poate stabili dacă se circumscrie sau nu în sfera acestora, fiind într-adevăr o cheltuiala justificată în legătură cu buna administrare a cauzei și în legătură directa cu aceasta și, de aceea, consideră că, după stabilirea de către executorul judecătoresc a cheltuielilor de executare, un rol important revine părților în a le aprecia ca fiind necesare, pertinente sau posibile, iar în cazul unor nemulțumiri sa solicite instanței de executare cenzurarea lor.

În continuare recurentul mai solicită a fi avute în vedere și dispozițiile art. 49 din Legea nr. 188/2000 și, față de toate considerentele expuse anterior solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză

Intimatul – reclamant Ministrul Justiției a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Răspunsul la întâmpinare

Deși întâmpinarea intimatului –pârât Ministrul Justiției i-a fost comunicată recurentului A.- executor judecătoresc, în termenul legal, acesta nu a combătut apărările în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) incidente și în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția Președintelului completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 13.01.2023 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.02.2024, în ședință publică, cu citarea părților, când, având în vedere că părțile, deși legal citate, nu s-au înfățișat la strigarea cauzei și nici nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. suspendat judecata recursului, pentru lipsa părților.

În continuare, urmare a cererii de repunere pe rol depusă de recurentul -pârât A.-executor judecătoresc, prin Rezoluția Președintelui completului, din data de 13.03.2024 s-a fixat termen pentru discutarea cererii de repunere pe rol, pentru data de astăzi, 14 mai 2024 când, Înalta Curte, având în vedere cererea depusă de recurentul – pârât A. – executor judecătoresc, în temeiul art. 415 alin. (1) C. proc. civ. a repus cauza pe rol și, luând act de solicitarea aceleiași părți, de judecare a recursului și în lipsa sa, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ., a declarat dezbaterile închise și a reținut cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivul de casare invocat, cu apărările din cuprinsul întâmpinării și cu normele legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul A. – executor judecătoresc este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, având în vedere considerentele în continuare arătate:

În prealabil, pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de pârâtul A. - executor judecătoresc, Înalta Curte apreciază necesar a puncta aspectele de ordin factual care au condus la pronunțarea hotărârii ce face obiectul controlului judecătoresc:

În fapt, prin acțiunea disciplinară înregistrată sub nr. de dosar x/2018 titularul reclamant Ministerul Justiției a solicitat aplicarea sancțiunii disciplinare a amenzii prevăzute de art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, față de executorul judecătoresc pârât A., sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare " neglijența în efectuarea lucrărilor prevăzută de art. 47 lutera e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Hotărârea nr. 3/23.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Oradea a admis în parte acțiunea disciplinară formulată de către Ministrul Justiției împotriva executorului A., fiind dispusă aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzută de art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000, respectiv amenda de 500 RON pentru fapta de încălcare a dispozițiilor legale privind competența teritorială a executorului judecătoresc (art. 652 și 782 Cod procedură civilă) și amenda de 3.000 RON pentru fapta de încălcare a dispozițiilor legale privind stabilirea cheltuielilor de executare (art. 670 C. proc. civ.), în total 3.500 RON.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație executorul judecătoresc A..

Prin Hotărârea nr. 2/28.01.2022 pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, în dosarul nr. x/2022 a fost admisă în parte contestația formulată de executorul A. și modificată în parte Hotărârea Consiliul de Disciplină a Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Oradea nr. 3/23.11.2018, în sensul admiterii acțiunii disciplinare pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, respectiv "neglijență în efectuarea lucrărilor", aplicând executorului judecătoresc în cauză sancțiunea prevăzută de art. 49 lit. c), respectiv amendă în cuantum de 500 RON.

Împotriva Hotărârii nr. 2 a Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești a formulat acțiune în contencios administrativ și fiscal reclamantul Ministerul Justiției, înregistrată initial pe rolul pe rolul Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal sub nr. de dosar x/2022, apoi, după declinarea competenței, acțiunea a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal sub același număr unic de dosar, respective nr. x/2022.

Soluționând acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Ministerul Justiției, prima instanță a admis-o și, pe cale de consecință, a anulat Hotărârea nr. 2/28.01.2022 pronunțată de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești în dosarul nr. x/2022, dispunând menținerea sancțiunilor disciplinare aplicate prin Hotărârea nr. 3/23.11.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Înalta Curte, efectuând controlul judecătoresc, apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reținând că, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de fond a interpretat și aplicat corect atât dispozițiile art. 670 din C. proc. civ., cât și dispozițiile Legii nr. 188/2000, criticile recurentului – pârât sub acest aspect neputând fi primite.

Astfel, Înalta Curte amintește mai întâi că, în privința cheltuielilor de executare, acestea au fost prevăzute de lege în scopul protejării intereselor creditorului, care are dreptul la recuperarea integrală a creanței și a cheltuielilor efectuate pentru recuperarea acesteia.

Totodată, aceste cheltuieli, odată recuperate de la debitor, trebuie restituite părții care le-a efectuat și nu pot fi reținute de executorul judecătoresc.

Din dispozițiile art. 670 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că este cheltuială de executare orice cheltuială care îndeplinește, cumulativ, fiecare dintre criteriile eliminatorii de mai jos:

Neîndeplinirea unuia dintre cele trei criterii legale este de natură să determine neincluderea ei de către executorul judecătoresc în documentul de stabilire a cheltuielilor de executare emis în dosarul execuțional respectiv. Prin urmare, în etapa stabilirii cheltuielilor de executare revine executorului judecătoresc obligația de a stabili cheltuielile de executare cu respectarea acestor criterii.

Aceleași rațiuni care se regăsesc în cazul cheltuielilor de executare subzistă și în cazul cheltuielilor de judecată, executarea silită fiind o etapă a procesului civil. Pentru aceleași considerente, regula dovedirii cheltuielilor de executare este instituită de legiuitor în art. 670 alin. (4) teza I, în care se prevede, imperativ, că sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii, această normă impunând ca toate sumele reprezentând generic " cheltuieli de executare" să fie dovedite.

Regula este o preluare, în mod corespunzător, a regulii dovedirii cheltuielilor de judecată în faza judecății, pentru a putea fi acordate de către instanță prin titlul executoriu hotărâre judecătorească. Textul instituie regula dovedirii cheltuielilor de executare în faza executării silite, pentru a putea fi acordate de către executorul judecăt oresc prin titlul executoriu încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare.

Având în vedere că instanța poate acorda doar cheltuielile solicitate și pentru care s-a făcut, cu acte existente la dosarul cauzei, dovada efectuării și valorii lor, în mod similar și executorul judecătoresc trebuie să menționeze în cuprinsul încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silită numai sumele pentru care există dovada efectuării lor.

Raportat la actele și lucrările dosarului, din conținutul cărora rezultă că sumele prevăzute cu titlu de cheltuieli de executare nu au fost avansate de creditor, ci au fost recuperate direct de la debitor, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că recurentul – reclamant a încălcat dispozițiile art. 670 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ce prevăd că " 1) Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor."

În acord cu judecătorul de primă jurisdicție, Înalta Curte reține că noțiunea de "cheltuielile necesare în acest scop" nu se referă la onorariu, ci la acele cheltuieli indispensabile îndeplinirii actului respectiv, solicitat de parte sau dispus de către executor din oficiu. Textul nu se referă la "cheltuielile de executare", ca în cazul alin. (2), ci la "cheltuieli necesare" îndeplinirii unui anumit act sau activitate, ori care interesează executarea silită, aspect care se circumscrie ipotezei art. 670 alin. (3) pct. 7 teza a II-a, cum ar fi, cu titlu de exemplu: cheltuielile de publicitate a vânzării, onorariul custodelui sau al administratorului-sechestru, costul utilajului de demolare a zidului/gardului, costul întocmirii documentației cadastrale pentru imobile care nu au carte funciară, notarea urmăririi în cartea funciară sau în registrul național de publicitate imobiliară.

Referitor la modul de stabilire a cheltuielilor de executare silită, sfera acestora este prevăzută la art. 670 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, sintagma "cheltuiala executorului judecătoresc", ca parte componentă a onorariului său, include costuri de natură logistică a actelor/operațiunilor efectuate de acesta, respectiv: cheltuieli de înregistrare și formare dosar de executare; cheltuieli de redactare adrese; cheltuieli de emitere adrese poprire; cheltuieli emitere somații; cheltuieli de întocmire proces-verbal de îndeplinire a procedurii; cheltuieli de întocmire proces-verbal de distribuire sumă; cheltuieli de arhivare dosar de executare; cheltuieli întocmire încheiere de deschidere dosar de executare, cost program informatic, etc.

Relevante sunt în acest caz dispozițiile art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, ce prevăd că la stabilirea onorariilor vor fi avute în vedere tarife care să reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea și valoarea actului, precum și răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului – pârât, Înalta Curte reține că, în cadrul cheltuielilor de executare nu se pot include cheltuieli legate de formare dosare, fotocopiere și multiplicare acte, cheltuieli cu programe informatice de gestionare dosar, articole de papetărie, plicuri, sau alte costuri pentru activități care, prin natura lor intră în sfera atribuțiilor executorului, cheltuielile necesare organizării și funcționării biroului executorului judecătoresc nefiind legate în mod nemijlocit de desfășurarea executării silite, astfel că nu pot fi puse în sarcina debitorului urmărit.

Costurile de fotocopiere și multiplicarea actelor au un regim juridic diferit, în sensul că pot fi percepute și încasate numai când serviciul este solicitat de o parte din dosar, în interes propriu sau de instanța de judecată. În niciun caz executorul nu poate stabili costuri suplimentare pentru activități care sunt de esența exercitării atribuțiilor sale de serviciu, pentru care este remunerat sub forma onorariului, în condițiile art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, cheltuielile arhivistice, cele privind programe informatice de gestiune a dosarelor sau articolelor de papetărie nu pot fi incluse, sub nicio formă, în sfera cheltuielilor de executare silită imputabile debitorului sau, după caz, creditorului. Astfel, cheltuielile arhivistice se înscriu în ipoteza art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, cu modificările și completările ulterioare, fiind absorbite de onorariu, iar achiziționarea și întreținerea programelor informatice nu reprezintă o obligație de serviciu, ci o opțiune a executorului în scopul de a-și simplifica activitatea, astfel încât astfel de costuri reprezintă cheltuieli voluptorii, care nu pot fi recuperate de la debitor, ci trebuie suportate numai de către executorul judecătoresc.

Cu privire la necesitatea includerii în cheltuielile de executare a costurilor ocazionate de utilizarea unor programe informatice utilizate de executorul judecătoresc pentru buna gestionare a cauzelor și Înalta Curte reține că aceasta nu este o cheltuială necesară executării silite, deoarece executorul judecătoresc are obligația de a emite actele de executare și în lipsa acestor programe, iar posibilitatea acestuia de a achiziționa astfel de programe în scopul reducerii volumului de muncă sau a altor cheltuieli cu angajații este o opțiune a sa și nu o obligație, astfel că nu poate fi imputată debitorilor.

A aprecia că aceste cheltuieli logistice ar trebui imputate debitorului ar însemna, pe de o parte, a admite că executorul judecătoresc poate adăuga la lege în mod discreționar, prin extinderea sferei de aplicare a a art. 670 alin. (3) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că acesta nu răspunde nicicum pentru fapta sa, întrucât, în cazul formulării contestației la executare, raporturile procesuale sunt stabilite între părți, iar executorul judecătoresc nu este parte în acel dosar.

Pe de altă parte, deși este adevărat că împotriva oricărui act de executare, deci inclusiv împotriva încheierii prin care s-au stabilit cheltuielile de executare, oricare ar fi natura lor, partea interesată poate formula contestație la executare, în măsura în care consideră că aceste cheltuieli sunt peste limitele prevăzute de lege, nu trebuie neglijate nici dispozițiile art. 5 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cu completările și modificările ulterioare și art. 627 alin. (1) C. proc. civ. ce prevăd că "Activitatea executorilor judecătorești se înfăptuiește în condițiile legii, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților și ale altor persoane interesate, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de apartenență politică, de avere sau de origine socială", respectiv că " În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate", chiar dacă părțile din dosarul execuțional nu apelează la contestația la executare pentru a-și apăra unele drepturi și interese.

Nici cheltuiala privind comunicarea actelor de procedură prin agentul procedural al executorului judecătoresc nu poate fi inclusă în cadrul cheltuielilor de executare, comunicarea actelor de procedură fiind o atribuție ce face parte din instrumentarea dosarului execuțional și nu poate fi stabilită o altă cheltuială, separată de aceasta, dacă executorul judecătoresc optează ca respectivele comunicări să fie efectuate prin agentul procedural angajat al executorului judecătoresc.

De asemenea, Înalta Curte constată că, raportat la operațiunea juridică intitulată de recurentul – pârât" "consultații în legătură cu constituirea actelor execuționale", prevăzută la pct. 14 din Anexa 1 din OMJ nr. 2550/C/2006, cu modificările și completările ulterioare, aceasta reprezintă o operațiune extraexecuțională cu regim juridic distinct de executarea silită, motiv pentru care onorariul perceput pentru aceasta nu poate fi recuperat de la debitor în cadrul executării, astfel cum în mod greșit a procedat recurentul -pârât.

Legiuitorul a prevăzut această activitate ca o simplă consultație juridică oferită de executor unui justițiabil în vederea lămuririi acestuia cu privire la cadrul legislativ al executării silite, modul de desfășurare al acesteia, documentele necesare pentru formarea dosarului execuțional.

Așadar, în mod corect prima instanță și-a însușit poziția reclamantului ce a reținut că sumele definite generic "cheltuieli de executare", fără a fi avansate de creditor, și fără a fi dovedite, constituie, atât o pagubă cauzată debitorilor, cât și un venit la care executorul judecătoresc nu este îndreptățit, similar cu onorariul, dar care, spre deosebire de acesta din urmă, nu este fiscalizat. Prin urmare, cheltuielile arătate îmbracă forma unui onorariu deghizat (și nefiscalizat), care dublează, practic, în mod nelegal, onorariul propriu-zis.

Înalta Curte constată astfel că instanța de fond a făcut o amplă analiză a chestiunilor de fapt și de drept deduse judecății în prezenta cauză, ajungând la convingerea că recurentul – pârât, în calitate de executor judecătoresc, a încălcat dispozițiile privind obligațiile profesionale ce revin executorului judecătoresc, criticile recurentului – pârât nefiind apte a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului – pârât sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 670 din C. proc. civ., dar și a dispozițiilor Legii nr. 188/2000, raportat la situația de fapt dedusă judecății.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul A. – executor judecătoresc, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul A. – executor judecătoresc împotriva sentinței nr. 187/CA/2022 – P.I. din data de 26 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 mai 2024.