ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1561/2024

Ședința publică din data de 19 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată. Hotărârea instanței de fond

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 04.03.2022, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâtul MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 2, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și asupra celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul, respectiv la revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 și art. 6, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016, iar nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat.

Prin sentința civilă nr. 64/23.05.2022, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, pricina fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 31.05.2022.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1727 din 07.10.2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de către pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, ca nefondată, respingând, deopotrivă, ca neîntemeiată și cererea formulată de reclamanții B., A. și C., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1727 din 07.10.2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au exercitat calea de atac a recursului reclamanții A., B. și C. și, invocând generic dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 2506, art. 2537 pct. 1 și următoareke și art. 2541 C. civ., au solicitat admiterea recursului și revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din data de 07 decembrie 2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat-luna decembrie 2018.

După ce au prezentat cele reținute de prima instanță au susținut recurenții că hotărârea recurată este nelegală, raportat la următoarele considerente:

La momentul elaborării Legii-cadrul nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la lege, a fost calculat prin raportare la o VRS de 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătorești definitive.

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în raport de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale și de Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ordonatorul principal de credite a emis acte administrative prin care a recunoscut și recalculat salariile de încadrare ale magistraților, astfel că în anumite situații se atinge și se depășește nivelul salariului de bauză prevăzut pentru anul 2022.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate de lege, deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față, VRS 605,225 RON.

Au mai arătat recurenții că, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere VRS de 605,225 RON, se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat.

Mai mult decât atât, susțin recurenții că plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești/deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat, legislativă, executivă și judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea lor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătorești existente la momentul de față pi care dispun și pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

În continuare, recurenții fac trimitere la Decizia nr. 7 din 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, susținând că aceasta face referire în mod expres la o situație absolut identică, dar și la Decizia nr. 794 a Curții Constituționale, care este obligatorie, din motivarea căreia rezultă că neplata salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON, recunoscută prin hotărâri judecătorești reprezintă o încălcare a unui drept constituțional.

Astfel, câtă vreme prin hotărâri judecătorești definitive s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată luându-se în considerare VRS de 305 RON, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru anul 2022, raportat la un VRS de 305 RON.

Însă, dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale.

Susțin astfel recurenții că modalitatea de redactare a prevederilor art. 2 din ordinul contestat prin raportare la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 este de natură a aduce atingere principiuluiu separației și echilibrului puterilor în stat.

În ceea ce privește punctul 2 al cererii, recurenții invocă dispozițiile art. 2537 pct. 1, coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ., referitoare la întreruperea termenului și începerea unui noi termen de prescripție, dar și a prevederilor art. 2506 alin. (4) din același act normativ, texte legale în baza cărora consideră că sunt îndreptățiți la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 RON, față de VRS 484,18 RON, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi.

Apărările formulate

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a formulat întâmpinare la recursul ce face obiectul judecății.

La termenul din 24.10.2023, după strigarea cauzei și amânarea judecății, la dosar au fost depuse de către intimatul-pârât Note de ședință prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat și excepția rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, s-au dispus următoarele:

"Art. 1 - Începând cu data de 07.12.2018, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoare de referință sectorială de 605,225 RON, conform anexei.

Art. 2 - Procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public, ale căror drepturi salariale aflate în plată sunt superioare celor stabilite potrivit art. 1 din prezentul ordin, își mențin drepturile salariale anterioare.

Art. 3 - Plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 din prezentul ordin se va efectua după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public.

Art. 4 – secția de resurse umane și documentare din Departamentul economico-financiar și administrativ din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și parchetele de pe lângă curțile de apel vor aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin."

Pe fond, intimatul-pârât a precizat că nu a renunțat la prescripția dreptului material la acțiune, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voința emitentului, conform legii civile, de a recalcula și plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripție extinctivă, art. 6 din ordin stipulând că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. A menționat că, la emiterea ordinului, s-a ținut seama de adresa nr. x/09.04.2021 a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, din care rezultă că, la nivelul propriu al CSM, s-a dispus cu privire la recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizațiilor/salariilor personalului prin raportare la VRS 605,225 RON cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la data emiterii dispoziției de salarizare.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 17 martie 2023, s-a fixat primul termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24.10.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când Înalta Curte a amânat judecata cauzei pentru data de 19 martie 2024 și, luând act de solicitarea tuturor părților, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat declară dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului ce face obiectul prezentei judecăți.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanții A., B. și C. este nefondat, motiv pentru care va fi respins, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare.

Aspecte de fapt și de drept relevante

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 și 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 prin care s-a dispus că, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului și, respectiv, că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleași argumente din cuprinsul acțiunii, apreciind, în esență, că printr-un act administrativ nu se poate recunoaște un drept patrimonial condiționat de încadrarea în termenul de prescripție și că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu pot limita indemnizațiile de încadrare în cazul în care prin hotărâri judecătorești/acte administrative de punere în executare a hotărârilor judecătorești sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale (VRS 605,225 RON),

Înalta Curte, pe lângă considerentele primei instanțe, referitor la prescripție, constată că prezintă relevanță dispozițiile art. 7 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 și a prevederilor art. 2506 și urm. și art. 2538 C. civ., norme legale care privesc momentul de la care emitentul ordinului contestat recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, precum și cu privire la efectele acestei recunoașteri asupra cursului prescripției.

În ceea ce privește termenul de prescripție, potrivit art. 171 Codul muncii, care guvernează raporturile juridice dintre recurenții-reclamanți și pârât:

"(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. (...)"

Textul indicat face referire la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului a drepturilor salariale pretinse, întreruperea termenului putând avea loc exclusiv în cursul prescripției, fără a reglementa situația în care "recunoașterea dreptului" intervine după împlinirea prescripției, situație în care în mod evident nu se mai poate vorbi despre o întrerupere a cursului prescripției.

Or, în cauză, recurenții-reclamanți susțin că debitorul obligației a recunoscut expres dreptul la recalcularea salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016, în baza unui act administrativ emis la 07.12.2021, și că din acest moment, al emiterii ordinului, ar începe să curgă termenul general de prescripție de 3 ani.

În lipsa unei norme speciale referitoare la recunoașterea dreptului după împlinirea termenului de prescripție, Înalta Curte constată că devin aplicabile prevederile normei generale, respectiv dispozițiile art. 2506 și urm C. civ.

Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripției împlinite,

"(1) Prescripția nu operează de plin drept.

(2) După împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea prestației.

(3) Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.

(4) Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.(...)"

Textul face trimitere la aplicarea regulilor de la renunțarea la prescripție, guvernate de dispozițiile 2507-2511 C. civ.

Conform art. 2507,

"Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită"

Modul în care se poate renunța la prescripție este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunțare poate fi expresă sau tacită, iar renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce".

În ceea ce privește efectele renunțării la prescripție, se constată că, potrivit art. 2510 C. civ., o astfel de renunțare conduce la curgerea unei noi prescripții, de același fel.

Referitor la recunoașterea dreptului, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2538 C. civ.,

"(1)Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori personală.(...)"

Din interpretarea sistematică a textelor de lege, se observă că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voință ale părților, recunoașterea dreptului și renunțarea la prescripție.

În acest sens, prin raportare la dispozițiile art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripție, indiferent dacă este vorba despre o recunoaștere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunțarea la prescripție pentru a putea produce efecte asupra prescripției, o recunoaștere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunțări la prescripție (exprese sau tacite).

Altfel spus, ipoteza unei recunoașteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripției, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, cu excepția situației în care recunoașterea expresă a dreptului este însoțită de renunțarea expresă la prescripția împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunțări tacite la prescripție.

În lipsa unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, simpla recunoaștere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligații scadente în interiorul termenului de prescripție, în cazul prestațiilor succesive fiind vorba despre obligații scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaștere a dreptului.

Aplicând acest raționament cauzei de față, Înalta Curte constată că, prin art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, intimatul-pârât a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani în care recurenții-reclamanți ar fi putut pretinde recalcularea indemnizațiilor, faptul că aceștia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON.

Însă, o astfel de recunoaștere nu reprezintă renunțare expresă la prescripția împlinită, în conținutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voință a emitentului.

Dispozițiile art. 4 din ordin, articol a cărui anulare a fost solicitată de către recurenții-reclamanți, reprezintă o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voință, în sensul în care acesta acceptă și dispune executarea voluntară a obligațiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

Totodată, recunoașterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripției, nu reprezintă nici renunțare tacită la prescripția împlinită, deoarece o astfel de renunțare ar trebui să fie neechivocă.

Însă, din analiza întregului conținut al actului contestat, rezultă că, dimpotrivă, intenția emitentului a fost expresă în sensul de a nu renunța la prescripția împlinită, ci de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere.

Partea în folosul căreia curgea prescripția, în speță autoritatea pârâtă, nu a acționat ca un organ de jurisdicție, nu a aplicat prescripția în condițiile art. 2512 alin. (2) C. civ., ci este chiar debitorul care opune prescripția în condițiile legii, respectiv ale art. 2512 alin. (1) C. civ., recunoscând drepturile salariale restante în limita termenului de prescripție.

Prin urmare, în mod legal au fost stabilite drepturile personalului reclamant prin actul administrativ de salarizare cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, atât în ce privește calcularea (art. 4), cât și plata drepturilor salariale (art. 6), în măsura în care persoana interesată nu beneficia de o hotărâre judecătorească executorie mai favorabilă.

Așadar, deși este incontestabil faptul că la art. 1 al ordinului atacat emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" recurenților-reclamanți trebuia realizată prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaștere nu este de natură a reprezenta renunțare la prescripția împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligațiilor prescrise.

Cum în speța de față reclamanții nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, devin aplicabile art. 4 și 6 din ordinul atacat, iar împrejurarea că există beneficiari ai acestor drepturi începând cu data de 01.08.2016, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive sau acte administrative invocate nu poate conduce la concluzia că și recurenților ar fi trebuit să li se recunoască drepturile salariale începând cu aceeași dată, cu încălcarea termenului de prescripție.

Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, drepturile terților beneficiari au fost recunoscute în temeiul unor hotărâri judecătorești, pronunțate ca urmare a diligenței manifestate de către aceștia, și a împrejurărilor concrete de fapt ce vizează spețele respective, pe când drepturile reclamanților din contestația ce este analizată în prezenta hotărâre sunt recunoscute în mod direct de către ordonatorul de credite ca efect al prevederilor legale, la momentul emiterii ordinului reclamanții neavând nici măcar o soluție în primă instanță cu privire la data de la care ar trebui acordate aceste drepturi salariale.

Referitor la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu 01.08.2016, drepturile salariale ale recurenților conform VRS de 605,225 au fost recunoscute fără a fi condiționate de această plafonare, plafonarea fiind prevăzută, conform art. 2 din ordin, începând cu data de 01.01.2018.

Însă, conform ultimului ordin depus la dosar de către intimatul-pârât, Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, drepturile salariale ale recurenților au fost recunoscute conform VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018 fără a se mai face referire la plafonarea prevăzut de art. 38 alin. (6) din legea-cadru menționată.

Prin urmare, perioada pentru care ar fi aplicabilă plafonarea drepturilor salariale este 01.01.2018-07.12.2018.

Relativ la acest aspect, reține Înalta Curte că, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Fără a fi reluate considerentele primei instanțe, care, de altfel, nici nu au fost combătute de către recurenți, aceștia reiterând aceleași argumente ca și cele expuse în acțiunea introductivă de instanță, Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, astfel că nu se poate stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuțiile puterii legislative ori în atribuțiile Curții Constituționale, neputându-se reține că art. 38 alin. (6) ar încălca principiul separației și echilibrului puterilor în stat.

Referitor la considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 794/2016, într-adevăr s-a reținut: "24 . . . . . . . . . .în jurisprudența sa referitoare la art. 124 și art. 126 din Constituție și la efectele hotărârilor judecătorești, a stabilit, că "înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice și de eficientizare a normelor de drept substanțial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activității judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției", respectiv "27. ... aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudența constituțională precitată, Curtea constată că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice, afectează art. 124 și art. 126 din Constituție".

În procesul de față, reclamanții nu demonstrează deținerea vreunei hotărâri judecătorești executorii sau definitive pronunțate în cauzele proprii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la un cuantum al veniturilor salariale în funcție de VRS 605,225 fără limitarea la cele stabilite pentru anul 2022 de Legea-cadru nr. 153/2017, caz în care ar fi fost incident principiul autorității de lucru judecat, ce corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială.

Nu sunt pertinente referirile recurenților la Decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, întrucât premisele pronunțării deciziei respective de către instanța supremă nu sunt incidente în cauza de față, existând o normă expresă în conținutul Legii-cadru nr. 153/2017 care instituie o limită indemnizației de încadrare, anume art. 38 alin. (6) din Lege. În plus, cadrul normativ analizat în conținutul Deciziei ÎCCJ – RIL nr. 7/2019 nu mai este relevant sub aspectul chestiunii litigioase referitoare la art. 38 alin. (6) precitat, întrucât Legea-cadru nr. 153/2017 a procedat la abrogarea dispozițiilor legale anterioare în materie de salarizare.

Prin urmare, soluția primei instanțe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunțării sale, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanții A., B. și C., ca nefundat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1727 din data de 7 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 19 martie 2024.