ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 867/2024

Ședința publică din data de 27 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A., constată următoarele:

Prin încheierea din data de 13 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) și art. 434 alin. (1) C. proc. pen., formulată de recurentul-petent A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a argumentat, în esență, că nu este îndeplinită condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluționarea cauzei, reținând că argumentele prezentate de petent nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate intrinseci textului de lege în forma în vigoare, apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, s-a apreciat că, în realitate prin demersul întreprins, recurentul-petent tinde la obținerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecință completarea conținutului art. 434 alin. (1) prin extinderea felului hotărârilor susceptibile de a fi atacate cu recurs în casație și nu urmărește armonizarea normei de drept criticate cu dispozițiile legii fundamentale.

De asemenea, s-a notat că, prin criticile formulate, recurentul-petent nu invocă un pretins tratament juridic diferențiat aplicabil titularilor acestei căi extraordinare de atac prin raportare la hotărârea atacată, ci urmărește modificarea C. proc. pen., respectiv a dispozițiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen., critici fundamentate pe interesul său procesual particular în raport de soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară cu ocazia soluționării plângerii petentului împotriva unei ordonanțe de clasare.

Așadar, s-a constatat că, prin obiecțiunile formulate, se dorește instituirea a unei căi de atac prin care să poată fi cenzurată soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen.

În acest context, din examinarea criticilor de neconstituționalitate, Înalta Curte a constatat că titularul excepției aduce în discuție o pretinsă soluție legislativă care nu a fost cuprinsă în dispozițiile legale criticate, solicitând, de fapt, modificarea și completarea dispozițiilor legale ce formează obiectul excepției.

Or, s-a reținut că reglementarea hotărârilor supuse recursului în casație reprezintă o opțiune de politică penală a statului, constituind expresia opțiunii legiuitorului în materia acestei căi extraordinare de atac, iar acceptarea susținerii autorului excepției ar echivala cu subrogarea Curții Constituționale în sfera de competență a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

În ceea ce privește dispozițiile art. 341 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte a constat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale invocate de petent nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual și stadiul concret în care se află litigiul (verificarea admisibilității cererii de recurs în casație), decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în cauză.

***

Împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a declarat recurs A., în termenul prevăzut de lege.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind repartizată aleatoriu Completului 1 pentru termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2024.

În cererea scrisă și în cuprinsul concluziilor orale formulate la termenul de judecată stabilit, petentul a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. și art. 434 alin. (1) C. proc. pen., inclusiv condiția referitoare la legătura normei legale criticate cu soluționarea cauzei. Astfel, a învederat că dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă sunt de natură să producă un efect real, concret, asupra soluției ce urmează a se pronunța în cauză întrucât efectul admiterii excepției de neconstituționalitate ar avea o consecință directă asupra cauzei, respectiv pronunțarea unei încheieri penale în acord cu prevederile legale.

În concret, a susținut că, în baza dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. b) C. proc. pen., în mod greșit, judecătorul de cameră preliminară a schimbat temeiul de drept al soluției de clasare, însă, limitările prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. 434 alin. (1) din C. proc. pen. nu permit exercitarea căii de atac a recursului în casație împotriva încheierilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară.

Așadar, în argumentarea criticilor de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. b) C. proc. pen. și 434 alin. (1) C. proc. pen., a invocat faptul că încheierile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, rămase definitive la nivelul judecătoriilor, nu mai pot fi atacate pentru îndreptarea nelegalitătilor și că accesul la calea extraordinară a recursului în casație este, conform legii, numai în beneficiul cauzelor soluționate în apel, prin decizie, aspect care creează discriminare în funcție de instanța care soluționează cauza și de calea de atac pe care legea o prevede, îngrădind astfel liberul acces la justiție în mod egal, pentru toti cetățenii, în scopul îndreptării erorilor din normele de drept aplicate.

Examinând recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Obiectul prezentei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanței cu privire la soluția de respingere pe care aceasta a adoptat-o prin raportare la cererea de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Înalta Curte reține că, pentru a putea învesti în mod legal instanța de control constituțional, instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate verifică următoarele: calitatea de parte în proces a autorului excepției; dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării; condiția ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluționarea cauzei și condiția ca legea sau ordonanța ori dispoziția criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiții anterior menționate, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la prima condiție, respectiv calitatea de parte a autorului excepției, aceasta este îndeplinită. Astfel, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de una dintre părțile din proces (recurentul-petent A.) în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță învestită cu soluționarea cererii de recurs în casație formulată de petent împotriva încheierii penale nr. 1348/14.12.2023, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Cornetu, în dosarul nr. x/2023.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că și această condiție este îndeplinită. Astfel, excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții din Legea nr. 135/2010 (C. proc. pen., în vigoare de la 01.02.2014), respectiv art. 341 alin. (8) și art. 434 alin. (1) C. proc. pen.

Referitor la cea de-a patra condiție, respectiv ca textele de lege criticate să nu fi fost anterior declarate neconstituționale, se constată îndeplinită și această exigență.

Cu privire la condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluționarea cauzei, fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) și art. 434 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte notează că recurentul A. a invocat faptul că dispozițiile legale menționate sunt neconstituționale în măsura în care încheierile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, rămase definitive la nivelul judecătoriilor, nu mai pot fi atacate pentru îndreptarea nelegalităților și că accesul la calea extraordinară a recursului în casație este, conform legii, numai în beneficiul cauzelor soluționate în apel, prin decizie, aspect care creează discriminare în funcție de instanța care soluționează cauza și de calea de atac pe care legea o prevede, îngrădind astfel liberul acces la justiție în mod egal, pentru toți cetățenii, în scopul îndreptării erorilor din normele de drept aplicate. Ca atare, a apreciat că sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1) din Constituția României referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 din Constituția României privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O. care consacră dreptul la dublul grad de jurisdicție în materie penală.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A. prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate de către acesta, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest sens, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăd că instanța de contencios constituțional "decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]".

Astfel, referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 434 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, prin invocarea excepției de față, recurentul tinde, practic, la obținerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecință completarea conținutului art. 434 alin. (1) C. proc. pen. prin instituirea unei căi de atac prin care să poată fi cenzurată soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen.. Or, aceste aspecte nu intră sub incidența controlului de constituționalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

Modificarea sau completarea normei legale, reprezintă o atribuție care nu este conferită Curții Constituționale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În consecință, este evident că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate arătată nu a fost determinată de o contradicție concretă a textului criticat pentru neconstituționalitate cu prevederile legii fundamentale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competența exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României, în sarcina instanței de contencios constituțional.

Prin urmare, autorul excepției tinde la modificarea dispoziției legale prevăzută de art. 434 alin. (1) C. proc. pen. prin extinderea categoriilor de hotărâri împotriva cărora ar putea fi formulată calea extraordinară de atac a recursului în casație, în speță, a încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, aducând în discuție o pretinsă soluție legislativă care nu a fost cuprinsă în dispozițiile legale criticate.

Or, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Înalta Curte constată că premisa ca dispozițiile legale criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei nu este îndeplinită nici cu privire la dispozițiile art. 341 alin. (8) C. proc. pen., a căror neconstituționalitate a fost invocată, întrucât decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, având în vedere că examinarea admisibilității cererii de recurs în casație nu depinde de textul criticat, respectiv de dispozițiile art. 341 alin. (8) C. proc. pen.. Faptul că încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă nu atrage per se o inamdisibilitate a unui recurs în casație întrucât această cale de atac are ca obiect hotărâri definitive.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare, respectiv ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale și constatarea neconstituționalității textului indicat nici nu ar conduce la o soluție diferită cu privire la recursul în casație, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.

Pentru aceste considerente, reținând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) C. proc. pen. și art. 434 alin. (1) C. proc. pen. este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că se află în culpă procesuală, îl va obliga recurent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2024.