ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 748/2024

Ședința publică din data de 17 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 19 septembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 435 și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel s-a reținut că nu este îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 47/1992, respectiv excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei.

În acest sens, Înalta Curte a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. este argumentată, în mod esențial și determinant, pe imposibilitatea cenzurării în recurs în casație, prin prisma cazului prevăzut de norma precitată, a situației în care, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a eronatei aprecieri a instanțelor de fond asupra neincidenței în cauză a vreuneia dintre situațiile prev. de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., în general, și, în mod particular, a celei vizând intervenția prescripției răspunderii penale, prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Altfel spus, criticând omisiunea legiutorului de a reglementa un caz de recurs în casație vizând situația în care, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, invocată ca fiind simetrică celei a greșitei dispuneri a încetării procesului penal ce face obiectul cazului de recurs în casație prevăzut de norma criticată, recurentul inculpat susține că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care nu reglementează și greșita nedispunere a încetării procesului penal ca și caz în care se poate face recurs în casație.

Corelativ, susține că, în măsura în care, nu permit, similar dispozițiilor art. 428 alin. (2) C. proc. pen., ca cererea de recurs în casație vizând greșita nedispunere a încetării procesului penal să fie depusă oricând, concordant contestației în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) C. proc. pen., dispozițiile art. 435 C. proc. pen. sunt neconstituționale.

Înalta Curte a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul inculpat A. nu îndeplinește exigența necesității invocării ei în speță, câtă vreme, prin demersul său, autorul ei nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate, ci aduce în discuție necesitatea completării/modificării textelor de lege invocate, de o manieră care să-i fie favorabilă în cauză, adică care să-i permită valorificarea, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casație împotriva hotărârii definitive de condamnare exercitate în afara termenului de 30 de zile de la comunicarea acesteia, în sfera cazului de recurs în casație care vizează greșita încetare a procesului penal, a cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. privind prescripția răspunderii penale, ce efect al Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022.

S-a apreciat că o atare solicitare, prin care se urmărește, practic, instituirea posibilității exercitării nelimitate în timp ("oricând"), deci în afara termenului de 30 de zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen., a recursului în casație întemeiat pe cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin care se invocă, însă, "greșita nedispunere a încetării procesului penal" și, prin aceasta, practic, extinderea sferei de aplicare a cazului de recurs în casație prevăzut de norma precitată, care este incident numai în cazul unei soluții definitive de încetare a procesului penal, și la soluțiile de condamnare suspicionate ca fiind pronunțate ca urmare a greșitei aprecieri a instanțelor asupra neincidenței în cauză a vreuneia dintre situațiile prev. de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., în general, și a celei vizând intervenția prescripției răspunderii penale, prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în mod special, excedează în mod vădit competenței Curții Constituționale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în dosarul nr. x/2015 a formult recurs inculpatul A..

În susținerea cererii de recurs, inculpatul a invocat faptul că instanța de fond nu a procedat la legala citare la termenul fixat pentru judecarea cauzei excepției de neconstituționalitate fiind încălcate prevederile legale referitoare la citarea părților.

Sub acest aspect, a arătat că a primit citația în sistem informatic pe e-mail la data de 16.09.2024, pentru termenul fixat în data de 19.09.2024, iar având în vedere distanța de la locul de domiciliu Satu Mare la sediul Înaltei Curți, legăturile, orele și datele tututor operatorilor de transport, nu a avut timpul suficient pentru pregătirea apărării, invocând în acest context incidența dispozițiilor art. 159 din C. proc. civ. conform cărora citația și celelalte acte de procedură, sub sancțiunea nulității, vor fi înmânate părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Astfel, a apreciat că există o vătămare efectivă a dreptului la un proces echitabil, dublului grad de jurisdicție a dreptului la apărare fapt ce contravine art. 2 par. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fondul cererii de sesizare a instanței de control constituțional, a invocat, în esență, faptul că soluția dispusă este nelegală și netemeinică apreciind că, în mod eronat si contrar actelor dosarului, prima instanță a reținut că nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate.

Recurentul A. a precizat faptul că prin excepțiile de neconstituționalitate invocate nu a solicitat completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, ci a considerat că excepțiile de neconstituționalitate sunt veritabile îngrădiri și încălcări ale accesului la justiție.

Astfel, a apreciat că prin reglementarea unui termen de 30 de zile înăuntrul căruia persoana care invocă greșita nedispunere a încetării procesului penal, deși în cazul contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., aceasta poate fi introdusă oricând, se încalcă accesul la justiție.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prealabil, Înalta Curte va analiza solicitarea recurentului de trimitere a cauzei spre rejudecare ca urmare a nelegalei citări de către prima instanță.

În ceea ce privește modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare cu inculpatul se reține că Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale invocate de inculpatul A. la data de 19 septembrie 2024.

În acest context, a fost citat inculpatul, acesta semnând personal dovada de primire a citației la data de 20.06.2024 .

Ulterior, ca urmare a solicitărilor recurentului de comunicare electronică a actelor de procedură, în datele de 02 august 2024, 7 august 2024 și 3 septembrie 2024, s-a procedat la comunicarea electronică a citației la adresa de e-mail indicată, pentru termenul din data de 19 septembrie 2024 .

Faptul că acesta a solicitat, ulterior, comunicarea electronică a actelor de procedură nu poate atrage nelegala citare a inculpatului în condițiile în care acesta a luat la cunoștință personal de termenul stabilit în cauză.

Mai mult, se constată că, la data de 16 septembrie 2024, instanța de fond a procedat și la comunicarea electronică a citației pentru termenul stabilit.

Sub acest aspect, instanța de control judiciar constată că inculpatul A. a avut cunoștință de termenul de judecată stabilit în vederea soluționării cererii de sesizare a instanței de control constituțional, având timpul necesar organizării apărării.

Totodată, se reține că, în condițiile în care aprecia că nu își poate pregări apărarea ori nu se poate organiza în vederea deplasării la instanță pentru a susține personal cererea de sesizare a Curții Constituționale, recurentul avea posibilitatea de a solicita amânarea cauzei.

Mai mult, recurentul a fost reprezentat de apărător desemnat din oficiu ce a susținut în fața primei instanțe cererea sa de sesizare a instanței de contencios constituțional.

În continuare, evaluând excepția de neconstituționalitate invocată de inculpatul A. prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte apreciază, similar primei instanțe, că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a următoarelor exigențe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. În acest sens, se impune verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea dispozițiilor legale criticate, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014).

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul instanței supreme, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. art. 435 și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., iar dispozițiile legale criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la condiția privind legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

Cu privire la condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, "legătura cu soluționarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului". (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014)

Referitor la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că, în esență, "condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)

Practic, "decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți" (Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019).

Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Normele criticate de inculpatul A. prevăd că recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, art. 435 C. proc. pen., precum și faptul că hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 435 C. proc. pen. și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate de către inculpat Înalta Curte reține că nu este îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.

În acest sens, se reține că prin criticile invocate referitoare la termenul în care se poate formula cererea de recurs în casație recurentul solicită, în realitate, o modificare a textului de lege cu consecința evaluării căii extraordinare a recursului în casație într-un termen nelimitat în timp. Or, redimensionarea unui termen de procedură, nu constituie o problemă de constituționalitate, ci intră în competența exclusivă a legiuitorului și nu poate face eo ipso obiectul examenului de constituționalitate. În acest caz, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.

Totodată, se are în vedere că instanța de control constituțional a mai evaluat dispozițiile legale criticate apreciind că acestea sunt constituționale în raport cu motivele invocate: dispozițiile de lege criticate reprezintă o normă de procedură, a cărei stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, intră în competența exclusivă a legiuitorului (...) declararea, în mod condiționat, a recursului în casație - cale extraordinară de atac -, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiției, ocrotirea, pe de o parte, a garanțiilor procesuale ale părților, iar, pe de altă parte, a autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen, pentru formularea recursului în casație, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori și discipline procesuale, în vederea soluționării într-un termen rezonabil a procesului penal, și o garanție că această cale extraordinară de atac nu va deveni o posibilitate a părților interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive (Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, nr. 11 din 09 ianuarie 2020).

Referitor la dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., se reține că inculpatul solicită, în esență, o extindere a sferei de aplicare a cazului de recurs în casație care să îi permită valorificarea prin intermediul căii extraordinare de atac a analiza hotărârilor instanțelor de apel în cazul în care nu s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenției precripției răspunderii penale.

Sub acest aspect, se reține că, în realitate, recurentul își exprimă nemulțumirea față de împrejurarea că în contextul factual al cauzei nu poate beneficia de cauza de încetare a procesului penal, prescripția răspunderii penale.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, excepția invocată de recurent nu are aptitudinea de a produce un efect util asupra soluționării cauzei, ceea ce conferă excepției invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.

Or, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia, în lipsa oricărui potențial efect în cauza concretă. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea dispozițiilor criticate.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2024.