ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1449/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 31.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanții UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ COMUNA DOFTEANA și CONSILIUL LOCAL DOFTEANA au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. și B. S.R.L.:

În drept, au fost invocate dispozițiile H.G. nr. 841/1995 modificată și completată prin H.G. nr. 955/1998, inclusiv Regulamentul din 23.10.1995 privind valorificarea bunurilor scoase din funcțiune aparținând instituțiilor publice cuprinse în anexa 2 la actele normative arătate, art. 948, art. 962 și art. 968 C. civ. de la 1864, Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, art. 125 alin. (1) și (2) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală (în vigoare la momentul întocmirii actelor atacate), art. 99 C. proc. civ., întrucât toate actele atacate au aceeași cauză sau sunt strâns legate între ele, vizând acte de înstrăinare a aceluiași obiectiv - monumentul istoric Castelul Ghica.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta A. S.R.L. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

La 01.02.2017, pârâta B. a invocat excepția inadmisibilității contestării actelor de procedură pe calea dreptului comun și excepția prescripției dreptului la acțiune.

La 01.02.2017, reclamantele și-au completat motivele acțiunii solicitând să se constate nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare cumpărare, întrucât au realizat fiecare vânzarea doar a câte unei părți din monumentul istoric Castel Ghica, fără a exista aviz de divizare a monumentului și nici aviz de exercitare a dreptului de preempțiune pentru vânzarea fiecărei părți, în mod separat, din monument, avize ce trebuiau emise de către Ministerul Culturii și Cultelor; înstrăinările în cauză sunt nule raportat la dispozițiile art. 4 alin. (4) și art. 22 alin. (1) din Legea 442/2001.

Prin încheierea din 5 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale funcționale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția I civilă.

Prin încheierea din 12 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I Civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale funcționale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal.

Prin hotărârea nr. 23/2018, Curtea de Apel Bacău a stabilit competența de soluționare în favoarea secției a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a Tribunalului Bacău, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016.

În ședința publică din 03.10.2018, Tribunalul Bacău a respins tardivitatea formulării cererii modificatoare depusă de reclamanți la 01.02.2017, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. S.R.L., iar în ședința publică din 18.10.2018, a respins excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 123 din 25 iunie 2020, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dofteana și Consiliul Local Dofteana având ca obiect acțiune în constatare, obligând reclamanții la plata sumei de 13.158 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expert și onorariu apărători) către pârâta B. S.R.L.

Împotriva sentinței nr. 123 din 25.06.2020 și a încheierii din 01.02.2017, pronunțate de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dofteana, Consiliul Local Dofteana au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 149/2021 din 25 februarie 2021, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, a respins ca fiind lipsit de interes apelul formulat împotriva încheierii de ședință din 01.02.2017; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 123/25.06.2020 și a obligat apelanții să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului ales.

Împotriva deciziei nr. 149/2021 din 25 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, reclamanții Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dofteana, Consiliul Local Dofteana au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește respingerea, ca nefondat, a apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 123/25.06.2020 a Tribunalului Bacău și obligării recurentelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON. Totodată, au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru administrarea întregului probatoriu solicitat (audiere de martori, expertiză topo-cadastrală și evaluatorie) și soluționarea pe fond a cauzei conform deciziei ce se va da în recurs, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au arătat că instanța a analizat apelul în mod confuz, neindividualizând pentru fiecare categorie de acte răspunsurile date apelului.

Au mai susținut că, în esență, au arătat drept motive de nulitate a actelor juridice atacate, inclusiv a contractelor de vânzare-cumpărare, următoarele: frauda la lege, cauza falsă și ilicită, lipsa unui obiect determinat, încălcarea normelor imperative de drept ce permit vânzarea bunurilor din domeniul privat al comunei, dar și a Legii nr. 422/2001 (art. 4 alin. (4) și art. 22 alin. (1), art. 28 alin. (4).

Au arătat că instanța de fond a încadrat motivele de nulitate invocate de recurenți împotriva actelor juridice indicate la pct. 2 din cererea de chemare în judecată în cazul erorii obstacol cu privire la substanța obiectului actului juridic, însă a respins acțiunea cu motivarea că nu ar exista o diferență valorică semnificativă.

A. O primă categorie de critici privește soluția instanței de apel cu privire la actele indicate la pct. 1 din cererea de chemare în judecată și motivele particulare ale acestora (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.09.2003 de BNP C. și actele care au stat la baza încheierii acestuia).

După o scurtă prezentare a stării de fapt și a soluției instanței de apel, recurenții arată că instanța ar fi reținut greșit că H.G. nr. 841/1995 nu este aplicabilă vânzării. Totodată, arată că, și dacă nu ar fi aplicabil acest act normativ, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 506 din C. proc. civ. de la 1865, în baza cărora s-a stabilit prețul vânzării.

Apreciază că instanța de apel trebuia să stabilească legea specială aplicabilă vânzării la licitație, pentru a statua dacă s-a respectat norma legală ce permite vânzarea bunurilor din domeniul privat (art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001) inclusiv prin raportare la prevederile Ordinului nr. 136/2003 al Consiliului Concurenței, instanța de apel având această obligație conform art. 22 alin. (2) și art. 251 și art. 252 C. proc. civ.

De asemenea, au mai susținut că, față de aplicarea Ordinului nr. 136/2003, este evidentă încălcarea normei imperative ce reglementează vânzarea bunurilor din domeniul privat - art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

A.1. Instanța de apel a respins apelul recurentelor considerând că H.G nr. 841/1995 (art. 5.5 și 5.6 din anexa 2) este inaplicabil - fila x alin. (5)-(10) și fila x alin. (10) din decizia recurată, drept pentru care se invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

a) Recurentele au susținut că este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât decizia este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că dispozițiile H.G. nr. 841/1995, modificată și completată prin H.G. nr. 966/1998, sunt aplicabile, contrar celor reținute de instanța de apel.

În dezvoltarea acestei critici, recurenții au arătat că H.G. nr. 841/1995 a fost completată și modificată prin H.G. nr. 966/1998, această formă modificată fiind în vigoare la momentul încheierii actelor atacate, aspect neanalizat de instanța de fond. Pe de altă parte, arată că aplicabilitatea acestui act normativ rezultă din însuși conținutul său, respectiv din conținutul art. 2 coroborat cu pct. 1.2 din anexa 2 a H.G. nr. 841/1995, respectiv din art. 1 și art. 4 din același act normativ.

Se mai arată că, din interpretarea art. 6.2 din anexa 2 la H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G nr. 966/1998, coroborat cu pct. 1.6.2 din H.G. nr. 964/1998, rezultă că bunurile în cauză (construcții și teren) sunt de natura mijloacelor fixe. În același sens, arată că s-a pronunțat și prima instanță, la fila x, alineatul penultim din cadrul sentinței civile, considerente neapelate.

b) Din punct de vedere al motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de fond nu a analizat în concret conținutul actului normativ, ci doar a invocat în mod limitativ și scos din context sintagme sau termeni folosiți în cadrul acestuia, fără a analiza în concret motivele pentru care recurentele au susținut, în cadrul motivelor de apel, aplicabilitatea acestui act normativ și caracterul imperativ al textelor în cauză. Totodată, arată că instanța de apel nu a analizat încălcarea art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 ca urmare a nerespectării hotărârii de guvern arătate, norme imperative.

c) Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se arată că instanța de fond, în cadrul încheierilor interlocutorii din 18.10.2018 și 05.04.2017, a constatat ca fiind aplicabile vânzării prevederile H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998. Prin urmare, încheierile interlocutorii neapelate au autoritate de lucru judecat între părți, în raport de art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Se mai arată și că aplicabilitatea H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998, a fost constatată prin procesul-verbal al Curții de Conturi nr. 4551/29.07.2005 și prin rechizitoriul întocmit la 13.12.2007 de DNA - Serviciul Teritorial Bacău, în cadrul dosarului nr. x/2007 .

În subsidiar, în condițiile în care se va considera că motivele arătate ar fi încadrabile în pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicită să se constate existența vătămării produse prin motivul arătat folosit de către instanța de apel în acord cu prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., vătămarea fiind evidentă.

A.2. Chiar și în cazul în care se mențin considerentele privind inaplicabilitatea hotărârii de guvern mai sus arătate, recurentele apreciază că se impune admiterea recursului deoarece instanța de apel a respins apelul considerând, nelegal, aplicabile vânzării dispozițiile art. 506 C. proc. civ. din 1865, ca urmare a prevederilor art. 721 C. proc. civ.

Arată că instanța de apel a înlăturat considerente neapelate ale instanței de fond privind inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865, ceea ce atrage incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

a) Încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. are loc prin raportare la dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., întrucât prima instanță a constatat inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865, prin considerente neapelate și care se bucură de autoritate de lucru judecat între părți, fiind definitive.

În acest sens, se învederează că intimatele-pârâte nu au formulat apel împotriva acestor considerente ale primei instanțe, în baza art. 461 C. proc. civ. și nici nu au formulat apel incident, conform art. 472 și art. 474 C. proc. civ., achiesând, astfel, la considerentele primei instanțe, cât și la mențiunile recurenților-reclamanți din cadrul apelului declarat și motivat, în care recurenții au arătat că sunt legale și temeinice considerentele instanței de fond privind inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865 vânzării în cauză. Prin urmare, arată că dezlegările de drept neatacate au intrat în autoritatea de lucru judecat, nemaiputând fi repuse în discuție.

Arată că acest aspect are relevanță, întrucât actele atacate au fost încheiate ca urmare a aplicării art. 506 C. proc. civ. de la 1865, respectiv a vânzării la licitație conform acestui articol care permitea stabilirea prețului de vânzare la cel mai mare preț oferit, emiterea actelor atacate în baza acestui text inaplicabil ducând la încălcarea art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

În subsidiar, consideră că aceleași critici pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a încălcat limitele învestirii, nefiind învestită cu apel împotriva considerentelor primei instanțe cu care recurentele-reclamante au fost de acord. În acest sens, susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (2), art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

b) Din punct de vedere al art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentele susțin că este evidentă inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865 deoarece, în cauză, nu este vorba despre o vânzare la licitație în cadrul unei executări silite, ci de o vânzare voluntară ce se desfășoară conform prevederilor art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Mai mult, învederează că, și dacă prevederile art. 506 C. proc. civ. de la 1865 ar fi considerate normă cadru, prin raportare la art. 721 C. proc. civ. de la 1865, textul arătat tot nu are aplicabilitate deoarece există norme speciale care reglementează această vânzare a bunurilor din domeniul privat, norme speciale care se aplică cu prioritate (specialia generalibus derogant), instanța de apel încălcând atât acest principiu, cât și prevederile art. 721 C. proc. civ. de la 1865, deoarece nu a stabilit și nu a aplicat norma specială.

Recurentele învederează că instanța de apel nu a analizat incidența prevederilor Ordinului nr. 136/08.07.2003, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, arată că instanța a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2), art. 251 și art. 252 C. proc. civ., întrucât instanța este obligată să cunoască din oficiu dreptul aplicabil pe teritoriul național, recurentele indicând normele care interzic o astfel de vânzare, respectiv H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G nr. 966/1998 și Ordinul nr. 136/2003 al Consiliului Concurenței.

Arată ca decizia este și contradictorie, deoarece instanța de apel a identificat acest motiv, contrar celor reținute privind lipsa indicării unui text legal care interzice vânzarea. Pentru aceleași motive, consideră că este nelegal și argumentul instanței de apel conform căruia nu va analiza incidența Ordinului nr. 136/2003 deoarece acest ordin nu a făcut obiectul analizei instanței de fond .

Recurentele reclamante evocă dispozițiile art. 2.3.1 din Ordinul nr. 136/2003 și susțin că au indicat în cadrul apelului aceste prevederi, în temeiul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., ca o explicitare față de soluția instanței de fond.

c) În cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și ca urmare a faptului că instanța de apel nu a analizat încălcarea normei imperative ce reglementează posibilitatea vânzării bunurilor din domeniul privat (art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001) prin raportare la inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ., text în baza căruia s-a făcut vânzarea la licitație și s-a stabilit prețul de vânzare de 17% din evaluare, situație față de care stabilirea prețului de vânzare la 17% din evaluare este făcută fără bază legală, impunându-se analizarea cauzei din această perspectivă, admiterea căilor de atac și anularea actelor atacate.

Arată că, în contextul în care vânzarea bunurilor imobile din domeniul privat este limitată prin prevederile art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, este nelegală stabilirea prețului prin licitație în baza unei norme inaplicabile (art. 506 C. proc. civ. de la 1865).

d) Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele arată că instanța de apel a considerat aplicabile prevederile art. 506 C. proc. civ. cu încălcarea H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998 iar, în subsidiar, în cazul în care acest act normativ este considerat inaplicabil, au susținut încălcarea art. 1.2, art. 2.1.1, art. 2.2.1 și art. 2.3.1 din Ordinul nr. 136/28.07.2003.

În subsidiar, în cazul în care motivele de la pct. 2 vor fi reîncadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că existența vătămării este evidentă și nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei atacate.

A.3. Considerentele instanței de apel conform cărora recurenții nu ar fi indicat un text de lege care să interzică vânzarea imobilului la un preț de 17% din evaluare, în condițiile în care H.G. nr. 841/1995, modificat prin H.G. nr. 966/1998, ar fi inaplicabilă, sunt nelegale întrucât sunt neconforme motivelor de apel prin care au fost indicate aceste norme.

Astfel, recurenții consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 251 și art. 252 C. proc. civ., fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

A.4. Refuzul instanței de apel de a verifica aplicabilitatea Ordinului Consiliului Concurenței nr. 136/2003 cu motivarea că nu a făcut obiectul analizei primei instanțe este nelegal întrucât, fiind în discuție identificarea și aplicarea unei norme juridice, instanța era obligată să identifice și să aplice chiar și din oficiu legea incidentă, indiferent dacă a fost sau nu analizat de către instanța de fond.

Consideră că motivul invocat de către instanța de apel este de natură a argumenta nelegalitatea sentinței primei instanțe, care încalcă aceleași prevederi ale art. 22 și art. 251, art. 252 C. proc. civ., deoarece și instanța de fond avea aceleași obligații.

De asemenea, autorii prezentului demers judiciar mai arată că, în condițiile în care s-ar menține, ca fiind legală, aprecierea instanței de apel privind inaplicabilitatea H.G nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998, solicită să se constate că norma specială aplicabilă vânzării la licitație este Ordinul nr. 138/2001 al Consiliului Concurenței, ordin care nu permite scăderea prețului de vânzare cu mai mult de 5% din evaluare în cazul bunurilor din domeniul privat al unităților administrativ teritoriale, text la care face trimitere art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Astfel, arată că actele atacate sunt nule deoarece sunt încheiate cu încălcarea normelor imperative ce permit vânzarea bunurilor din domeniul public.

A.5. Instanța de apel nu a analizat motivele de nulitate prin raportare la norma legală ce reglementează vânzarea bunurilor din domeniul privat, respectiv prevederile art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, raportat la hotărârile de Consiliu Local ce aprobă vânzarea și normele speciale ce reglementează vânzarea la licitație menționate în cuprinsul memoriului de recurs și nu a stabilit natura imperativă a normelor legale incidente în cauză, derivate din calitatea reclamantelor de reprezentante ale colectivității locale, normele în cauză ocrotind interesul general, respectiv interesul colectivității locale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A.6. Sub un alt aspect, recurentele-reclamante subsumează pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. următoarele critici, prin raportare la motivele de apel privind frauda la lege și cauza ilicită:

a) în ce privește motivele de apel ce vizează frauda la lege, motive neanalizate de către instanța de apel, decizia recurată este contradictorie deoarece consideră că nu ar fi fost precizat mijlocul fraudulos deși instanța de apel însăși reține, la fila x alin. (1), indicarea mijlocului fraudulos comun ca fiind folosirea unui text normativ inaplicabil (art. 506 C. proc. civ. de la 1865) pentru a justifica scăderea prețului la 17% din prețul de evaluare, conivența părților fiind evidentă din moment ce au emis și au aderat la actele atacate.

Mai arată că decizia atacată nu cuprinde motivele de respingere a apelului în ceea ce privește frauda la lege, motiv de nulitate pe care instanța nu îl analizează.

De asemenea, susțin că nici instanța de apel și nici prima instanță nu au solicitat lămuriri, obligație pe care o aveau în condițiile în care ar fi considerat nelămurit vreun aspect (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.). În acest context, se arată că declarația martorului E., depusă la dosar la 10.06.2020, reprezintă o probă ce trebuia analizată.

Așadar, în opinia recurentelor, frauda la lege există, conivența și reaua-credință a părților fiind evidentă.

b) instanța de apel nu a analizat motivele care vizează cauza ilicită așa cum a fost invocată în cadrul apelului la pct. A.7, decizia recurată necuprinzând motivele pentru care apelul a fost respins în ceea ce privește cauza ilicită.

În acest context se arată că instanța de apel a respins în mod nelegal proba testimonială solicitată de recurente, probă admisibilă conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ. și care poate demonstra raporturile dintre părți în ceea ce privește frauda la lege și cauza ilicită.

A.7. Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susținut că decizia este nelegală raportat la prevederile art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, care stabilesc că vânzarea la licitație se face în condițiile legii.

Totodată, au arătat că decizia este contrară acelorași prevederi raportat la caietul de sarcini, caiet achiziționat de către cumpărător și Hotărârii de Consiliu Local nr. 38/2003 și HCL nr. 58/2003 prin care s-a dispus vânzarea bunului, care nu permit scăderea prețului la 17% din evaluare, aspect neanalizat, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

B. Cu privire la actele indicate la pct. 2 din cererea de chemare în judecată și motivele particulare ale acestora (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.05.2004 de BNP C. și actele care au stat la baza încheierii acestuia), după o prezentare a situației de fapt cu privire la conținutul contractelor de vânzare cumpărare, a documentației cadastrale și a situației reale a imobilelor, recurentele învederează că aspectele arătate justifică nulitatea absolută a actelor atacate pentru cauză falsă și ilicită, deoarece scopul real (mediat) al părților a fost transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun cu caracteristici diferite de cel real, aspecte pe care le cunoșteau, alegând să facă declarații contrare realității.

Recurentele-reclamante învederează că instanța de apel a respins în mod nelegal apelul împotriva sentinței instanței de fond cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.2004 și a actelor preparatorii ale acestuia, în opinia recurentelor, fiind aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

B. l. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au formulat următoarele critici:

a) motivarea instanței de apel este contradictorie, deoarece, deși reține că nu s-au arătat în concret cauzele de nulitate absolută a actelor atacate, însăși instanța de apel identifică frauda la lege, cauza falsă și ilicită drept cauze de nulitate invocate de reclamante, la fila x alin. (2) și (5), fila x.

Totodată, afirmă că decizia nu cuprinde motivele pentru care apelul a fost respins raportat la aceste cauze de nulitate absolută.

b) decizia este nemotivată în privința respingerii motivelor de apel cu privire la modul de administrare de către instanța de fond a probei cu expertiza topo-cadastrală F. și a expertizei evaluatorie G.. Astfel, arată că instanța de apel nici nu a identificat acest motiv de apel în cadrul motivării, făcând doar afirmația că nu va relua susținerile primei instanțe pe care însă le menține, fără a analiza, în concret, motivele de apel formulate, statuare ce nu poate constitui motivare în susținerea soluției de respingere a apelului.

În continuare, recurentele reiau argumentele cu privire la valoarea probatorie a expertizei topo-cadastrale și evaluatorii și la obiecțiunile depuse față de aceste expertize.

În acest context, arată că este nelegală și dispoziția instanței de apel prin care se respinge proba cu o nouă expertiză evaluatorie și topo-cadastrală, probă respinsă prin încheierea de ședință din 27.01.2021, fila x, alin. (2).

Printr-o altă critică, recurentele au susținut că instanța de apel a analizat eronat conținutul adresei nr. x/30.05.2019 a BCPI Onești, din care rezultă că mențiunea din cartea funciară privind poziționarea terenului în extravilan a fost preluată din documentația tehnică ce a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004 (numere cadastrale x).

Totodată, mai arată că, în privința motivului de apel privind corecta stabilire a caracteristicilor terenului înstrăinat prin actele atacate, instanța de apel nu a stabilit caracteristicile corecte ale terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004, respectiv categoria de folosință (curți-construcții-parc) și poziționarea (intravilan), și nu a analizat elementele probatorii care dovedesc poziționarea și categoria de folosință mai sus arătate, elemente probatorii indicate în preambul și în cadrul apelului.

B. 2. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au formulat următoarele critici:

a) documentația tehnică cadastrală face parte din contract, fiind fără relevanță, din acest punct de vedere, inexistența unei mențiuni exprese în acest sens în cadrul încheierii indicate deoarece contractul este legea părților.

Arată și că soluția de respingere a apelului este contrară reglementării fraudei la lege și cauzei false și ilicite, așa cum le-au indicat și nuanțat în cererea de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare, apel și sinteza din recurs.

B. 3. Prin raportare la motivul de nulitate rezultat din eroarea-obstacol, încadrare pe care prima instanță a dat-o motivelor din cadrul cererii de chemare în judecată, susțin că instanța de apel a modificat în mod nelegal argumentele neapelate ale instanței de fond.

S-a mai arătat că instanța de apel argumentează frauda la lege, subsidiar cauza falsă și ilicită, deoarece atestă că părțile, în cunoștință de cauză, au declarat situații neconforme realității, cauze de nulitate pe care, așa cum au arătat la pct. 1, instanța de apel refuză să le identifice și să le analizeze.

În opinia recurentelor, considerentele instanței de apel sunt nelegale, fiind incidente următoarele cazuri de casare:

a) art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat în concret criticile din apel legate de stabilirea valorii terenului din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.2004 raportat la categoria de folosință corectă. În acest sens, susțin că sunt nelegale și nemotivate și dispozițiile din încheierea de ședință din 27.01.2021 prin care s-a respins proba constând în efectuarea unei expertize topo-cadastrale și evaluatorie.

b) art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât argumentul instanței de fond este contrar reglementării cazului de nulitate absolută pentru eroare obstacol asupra substanței obiectului actului juridic, sens în care recurentele oferă definiția doctrinară a erorii obstacol.

C. Motive comune privind actele indicate la pct. 1 și 2 din cererea de chemare în judecată:

a) prin decizia atacată se încalcă regimul juridic al nulității absolute, nulitate care nu poate fi validată sau acoperită, ea operând pentru motive anterioare sau concomitente încheierii actului juridic atacat. Așadar, consideră că argumentul instanței potrivit căruia situația ce determină nulitatea actului "s-a rezolvat" ulterior prin vânzarea porțiunii divizate din monument către același cumpărător este nelegal.

Subliniază relevanța în cauză a încheierii tuturor actelor atacate cu încălcarea normelor de drept imperative prevăzute de art. 4 alin. (4) și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, în sensul că monumentul, prin cele două contracte de vânzare cumpărare atacate, a fost divizat și vândut în această modalitate divizată, fără avizul Ministerului Culturii și Cultelor, minister care nu și-a exercitat dreptul de preempțiune privind vânzarea monumentului în forma vândută, adică divizat.

Mai susțin că existența adresei nr. x/16.07.2003 a MCC nu este de natură a înlătura motivul arătat deoarece această adresă vizează exercitarea dreptului de preempțiune în forma nedivizată a monumentului. Acest aspect are relevanță deoarece, conform art. 27 alin. (5) din Legea nr. 422/2001, Ministerul are obligația conservării monumentului, fiind plauzibilă teza exercitării dreptului de preempțiune de către minister în condițiile vânzării divizate a monumentului tocmai ca urmare a obligației de conservare a acestuia și față de adresa nr. x/04.11.2003 .

b) instanța de apel nu face o reală analiză a considerentelor aplicate de către instanța de fond, întrucât nu a clarificat natura imperativă a normelor încălcate (art. 4 alin. (4) și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001) raportat la situația de fapt reținută de către instanța de fond și menținută de către instanța de apel (divizarea monumentului și vânzarea ca atare).

Instanța de apel nu analizează, raportat la această situație de fapt, încălcarea normelor legale incidente: art. 4 alin. (4) și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, motiv confirmat și prin adresele nr. x/04.11.2003, nr. 2555/28/11/2018 și nr. 1324/15.11.2016, toate emise de către Direcția Județeană de Cultură și Culte Bacău.

Motivele neanalizate de către instanța de apel sunt identificate la filele x apel.

În condițiile în care se consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că vătămarea este evidentă și nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate.

Astfel, arată că nu au invocat motive noi în apel, ci doar explicitări ale pretențiilor deduse judecății în primă instanță, conform art. 478 alin. (4) C. proc. civ., prin care au invocat întocmirea actelor atacate cu încălcarea normelor legale imperative aplicabile, cauza falsă și frauda la lege. De altfel, arată că, și dacă invocau motive noi, acestea erau permise față de dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. și decizia RIL nr. 28/2015.

Consideră ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul folosit de instanța de fond neputând justifica neidentificarea și neanalizarea de către instanța de apel a tuturor motivelor de apel.

În acest sens, arată că intimatele-pârâte au fost de rea-credință la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare atacate, întrucât au cunoscut prețul de începere al vânzării pentru că au achiziționat caietul de sarcini ce cuprindea acest preț, au făcut declarații neconforme cu realitatea privind poziționarea și categoria de folosință a terenului, deși, în cadrul aceluiași contract, se arată că au cunoștință de situația faptică și juridică a terenului.

Ca efect al constatării nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, arată că urmează a se constata nulitatea absolută parțială a actului adițional menționat pentru cauză ilicită și fraudă la lege, aplicabilitate având principiul fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul) și principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

La 28 iunie 2021, intimatele-pârâte au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 8 iulie 2021, întâmpinarea a fost comunicată recurentelor care, la 21 iulie 2021, au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 8 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, la 22 februarie 2022, recurentele au formulat în scris punct de vedere, prin care, în mare parte, au achiesat la concluziile raportului întocmit în cauză, mai puțin la aprecierile raportorului cu privire la încheierea din 27.01.2021, față de care au arătat că nu este o încheiere cu caracter interlocutoriu, ci cu caracter preparatoriu, iar recursul declarat împotriva deciziei nr. 149/25.02.2021 se consideră declarat și împotriva încheierilor preparatorii premergătoare. De asemenea, au mai susținut că are aplicabilitate și motivul prevăzut de pct. 7 deoarece decizia recurată încalcă și modifică inclusiv considerente neapelate ale instanței de fond, considerente care, neapelate fiind, au autoritate de lucru judecat conform art. 430 alin. (1) și (2) coroborate cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 aprilie 2022, pronunțată în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți U.A.T. Comuna Dofteana și Consiliul Local Dofteana împotriva deciziei nr. 149/2021 din 25 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău–Secția I Civilă, stabilind, totodată, termen de judecată la data de 7 iunie 2022.

Analizând recursul, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Printr-un prim set de critici, recurenții au susținut că, în condițiile în care instanța de apel a statuat că H.G. nr. 841/1995 nu este aplicabilă vânzării Ansamblului Castel Ghica, aceasta trebuia, conform art. 22 alin. (2) și art. 251 și 252 C. proc. civ., să stabilească legea specială aplicabilă vânzării la licitație, pentru a stabili dacă s-a respectat norma legală ce permitea vânzarea bunurilor din domeniul privat (art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001).

Contrar aprecierilor recurenților, exercitarea rolului activ al instanței, astfel cum este reglementat de art. 22 C. proc. civ., nu se poate realiza cu nesocotirea unui alt principiu al dreptului procesual civil, respectiv principiul disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Prin urmare, tocmai pentru a concilia cele două principii de drept, legiuitorul a acordat instanței posibilitatea de a pune în discuția contradictorie a părților temeiul juridic al cererii, în final alegerea revenind acestora și nu judecătorului din oficiu, legea stabilind în mod expres situațiile în care instanța poate acționa și dispune din oficiu.

Însă, ceea ce se pretinde în cauză de către recurenți nu privește calificarea corectă a cererii în raport de conținutul acesteia, ci chiar posibilitatea instanței de a alege pentru reclamanți temeiul de drept potrivit pentru admiterea cererii.

Or, în virtutea principiului disponibilității, instanța este ținută de cauza cererii de chemare în judecată și nu ar putea să schimbe, peste voința celui care are calitatea de reclamant în cererea respectivă, fundamentul pretenției formulate.

Împrejurarea că instanța de apel a reținut că H.G. nr. 841/1995 nu este incident în speță, nu îi conferă acesteia nici dreptul, nici obligația de a schimba cauza dedusă judecății, cu atât mai puțin în faza procesuală a apelului, în acest sens fiind dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia, "în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi." De altfel, aceleași considerente se impun și în ceea ce privește eventuala aplicabilitate a Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 136/2003 pentru punerea în aplicare a Instrucțiunilor privind vânzările de terenuri și/sau clădiri de către autoritățile publice, act normativ terțiar invocat pentru prima dată în apel.

Răspunzând și celeilalte critici prin care se susține pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 251-252 C. proc. civ., Înalta Curte reține că cele două texte de lege fac parte din Capitolul II Judecata, Secțiunea a 2-a Cercetarea procesului, Subsecțiunea a 3-a Probele din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), iar aceste dispoziții legale trebuie interpretate coroborat, în sensul că părțile nu trebuie să probeze ceea ce instanța este ținută să ia cunoștință din oficiu, cum ar fi dreptul în vigoare în România. Altfel spus, în situația în care părțile invocă un act normativ, ele nu sunt ținute să îi și dovedească existența. În virtutea dispozițiilor art. 252 din C. proc. civ., instanța e cea care trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România, fără ca sarcina probei să aibă loc în condițiile art. 249 teza I din C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare referitor la încălcarea normelor de drept material, în sensul că dispozițiile H.G. nr. 841/1995, astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 966/1998, sunt aplicabile, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că H.G. nr. 841/1995 nu are incidență în cauză strict din perspectiva naturii bunurilor valorificate (bunuri imobile).

Din ansamblul reglementării rezultă în mod clar că din categoria bunurilor valorificate sunt excluse imobilele clădiri și terenuri.

În speță, bunul valorificat (Ansamblul Castel Ghica) este un imobil aflat în proprietatea privată a U.A.T. Comuna Dofteana, față de care sunt incidente dispozițiile art. 123 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, potrivit căruia, "bunurile ce fac parte din domeniul privat (n.n. al unităților administrativ-teritoriale) sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel" coroborate cu dispozițiile art. 125 alin. (2) din același act normativ, potrivit căruia "vânzarea, concesionarea și închirierea se fac prin licitație publică, organizată în condițiile legii".

Având în vedere că, pentru motivele mai sus arătate, vânzarea acestui imobil nu se putea face în condițiile H.G. nr. 841/1995, instanța de apel a statuat că procedura aplicabilă este cea prevăzută de art. 506 din C. proc. civ. de la 1865 raportat la art. 721 din același act normativ (în forma în vigoare la data publicării anunțului local – 18.06.2003) potrivit căruia "dispozițiile codului de față alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă și comercială; ele se aplică și în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziții potrivnice".

Prin urmare, nefiind incidentă în speță Hotărârea de Guvern nr. 841/1995, nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia instanța de apel nu a analizat încălcarea art. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, ca urmare a nerespectării hotărârii de guvern mai sus arătate.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții au susținut că, prin încheierile interlocutorii din 18.10.2018 și 05.04.2017, neapelate, instanța de fond a constatat ca fiind aplicabile vânzării prevederile H.G. nr. 841/1995, modificată prin H.G. nr. 966/1998, arătând, totodată, că aplicabilitatea respectivului act normativ a fost constatată și printr-un proces-verbal al Curții de Conturi și prin rechizitoriul întocmit la 13.12.2007 în cadrul unui dosar penal.

Contrar susținerilor recurenților, atunci când apelul este declarat în termen, efectul declarării căii de atac îl constituie realizarea unei noi judecăți asupra fondului, instanța de apel pronunțându-se în fapt și în drept, adică atât cu privire la starea de fapt, cât și cu privire la dispozițiile legale aplicabile, conform art. 476 alin. (1) raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, instanța de apel analizează legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe de fond, nefiind ținută de poziția procesuală a părților în raport de aplicabilitatea unui anumit act normativ și cu atât mai puțin de constatările unui alt organ cu atribuții de control care sunt obligatorii exclusiv pentru entitatea controlată.

În altă ordine de idei, așa cum a reținut și prima instanță de fond, prin încheierea interlocutorie din 18.10.2018, Tribunalul a stabilit admisibilitatea acțiunii în anulare formulată împotriva actelor preparatorii, nicidecum dacă motivele de nulitate invocate (chestiuni ce țin de fondul cauzei) pot fi analizate din prisma încălcării dispozițiilor H.G. nr. 841/1995.

Printr-un alt set de critici, recurentele au susținut că, și în ipoteza în care ar fi menținute considerentele privind inaplicabilitatea respectivei hotărâri de guvern, se impune admiterea recursului, întrucât instanța de apel a considerat în mod nelegal ca fiind aplicabile vânzării prevederile art. 506 C. proc. civ. (1865) raportat la dispozițiile art. 721 din același Cod, prin aceea că a înlăturat considerente neapelate ale instanței de fond privind inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865, în accepțiunea recurentelor fiind, astfel, incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, că prima instanță de fond a constatat inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ. de la 1865 prin considerente neapelate și care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Fără a nega faptul că prima instanță de fond a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. privind executarea silită (art. 506 și următoarele din C. proc. civ. 1865) pentru motivul că, în speță, nu este vorba despre o executare silită, ci de o vânzare voluntară a bunurilor din domeniul privat aparținând unităților de stat, Înalta Curte reamintește că, atunci când apelul este declarat în termen, efectul declarării căii de atac îl constituie realizarea unei noi judecăți asupra fondului, instanța de apel pronunțându-se atât cu privire la starea de fapt, cât și cu privire la dispozițiile legale aplicabile, conform art. 476 alin. (1) raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, faptul că, în speță, instanța de apel a considerat aplicabilă procedura adoptată la momentul licitației, anume cea prevăzută de art. 506 din C. proc. civ. de la 1865, și nu cea reglementată de H.G. nr. 841/1995, nu reprezintă altceva decât expresia efectului declarării căii de atac, așa cum a fost arătat în considerentele precedente, nefiind, așadar, încălcate nici limitele învestirii.

Cât privește criticile formulate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care recurentele au susținut că textul din C. proc. civ. tot nu ar fi aplicabil deoarece există norme speciale care reglementează vânzarea bunurilor din domeniul privat, care se aplică cu prioritate, sens în care au arătat că instanța de apel nu a analizat incidența prevederilor Ordinului Consiliului Concurenței nr. 136/08.07.2003, Înalta Curte reține că motivul pentru care instanța de apel nu a analizat incidența acestui act normativ terțiar se datorează faptului că respectivul ordin a fost invocat pentru prima dată în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, invocarea pentru prima dată în apel a incidenței Ordinului Consiliului Concurenței nr. 136/08.07.2003 constituie o schimbare a cauzei acțiunii, și nicidecum o explicitare a pretențiilor adresate primei instanțe, astfel că, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere criticile și susținerile recurenților în această privință.

Prin urmare, atât timp cât cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în fața primei instanțe cu respectarea cerințelor procedurale prevăzute de art. 204 C. proc. civ., iar invocarea unor noi motive în apel este interzisă de dispozițiile art. 478 din același Cod, Înalta Curte constată că instanțele de fond au stabilit în mod corect limitele învestirii, cu respectarea principiul disponibilității, analizând toate motivele de fapt și de drept invocate, în limitele legii, de reclamanți, în susținerea acțiunii și a apelului.

Pe cale de consecință, dar și pentru argumentele arătate în considerentele precedente, nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2), art. 251 și art. 252 C. proc. civ.

De altfel, nici pretinsul caracter contradictoriu al deciziei instanței de apel nu poate fi primit, întrucât ceea ce a reținut instanța de apel este că reclamanta nu a identificat niciun text legal aplicabil care să interzică vânzarea la un preț de 17% din valoarea imobilului, considerent care nu intră în contradicție cu motivul pentru care instanța de apel nu a mai analizat pretinsele cauze de nulitate invocate din perspectiva Ordinului nr. 136/2003 și care au fost dezvoltate în considerentele precedente.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel nu a analizat încălcarea ar. 125 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 prin raportare la inaplicabilitatea art. 506 C. proc. civ., text în baza căruia s-a făcut vânzarea la licitație și s-a stabilit prețul de vânzare de 17% din evaluare, situație față de care recurenții opinează că stabilirea prețului de vânzare la 17% din evaluare este făcută fără bază legală.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte constată că, față de ceea ce reclamanții au susținut în apel, anume că vânzarea la licitație conform art. 506 C. proc. civ. (1865), deși nu era aplicabilă, a fost folosită tocmai pentru eludarea normelor aplicabile vânzării în cauză și care nu permiteau vânzarea la 17% din evaluare, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a identificat niciun text legal aplicabil care să interzică vânzarea la un preț de 17% din valoarea imobilului, în condițiile în care nu se poate susține nulitatea pe lipsa unui text care să permită vânzarea la 17% din valoarea unui bun, ci pe existența unui text expres care să interzică acest lucru.

Totodată, nu pot fi primite nici afirmațiile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenții au susținut că instanța de apel a considerat aplicabile prevederile art. 506 C. proc. civ. cu încălcarea H.G. nr. 841/1995, iar în subsidiar, pentru situația în care acest act normativ ar fi considerat inaplicabil, cu încălcarea art. 1.2, art. 2.1.1., art. 2.2.1 și art. 2.3.1 din Ordinul nr. 136/28.07.2003, argumentele fiind deja dezvoltate în considerentele precedente.

Printr-un alt set de critici raportate la considerentul instanței de apel, potrivit căruia apelanții nu au identificat niciun text legal aplicabil care să interzică vânzarea la un preț de 17% din valoarea imobil