ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 645/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă sub nr. x/2019, la data de 06.02.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Identității Naționale, prin Direcția pentru Cultură a Municipiului București și Municipiul București prin Primar, a solicitat instanței să constate valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.04.2009 de B.N.P. B., cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. La data de 25.10.2019, reclamanta a formulat cerere precizatoare, arătând că înțelege să atribuie calitate procesuală pasivă Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național a Municipiului București, reprezentată prin Directorul Executiv.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1022 din 29 iulie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Direcția pentru Cultură a Municipiului București și Municipiul București, prin Primarul General. A admis cererea astfel cum a fost precizată. A constatat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.04.2009 de B.N.P. B.. A obligat pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 4971,37 RON cheltuieli de judecată, din care 3.471,37 RON taxă judiciară de timbru și 1.500 RON onorariu de avocat cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1426A din 25 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelantul – pârât Municipiul București, prin Primarul General, și de apelanta - pârâtă Direcția Pentru Cultură a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1022 din 29.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondate. A obligat pe apelanții-pârâți, în solidar, la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel constând în onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1426A din 25 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta Direcția Pentru Cultură a Municipiului București, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel, recurate, și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința respingerii ca neîntemeiate a acțiunii. După expunerea pe scurt a istoricului litigiului, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea/greșita aplicare a prevederilor legislației privind protejarea monumentelor istorice și cu precădere a Legii nr. 422/2001. Astfel, art. 14 din Legea nr. 422/2001, invocat de către instanță, face parte din Capitolul II: Inventarierea și clasarea monumentelor istorice, care precizează metodologia de clasare individuală a monumentelor istorice, pe baza unui dosar ce cuprinde studiu istoric, acte de proprietate, etc., conform art. 13 din lege. Imobilul situat în str. x, București a fost clasat ca și monument istoric încă din anul 1992, statutul juridic de monument istoric fiind consacrat în Lista Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice elaborată în anul 1992 de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, înființată conform Decretului nr. 91/1990, deci anterior adoptării actualei legislații care prevede clasarea individuală în Lista monumentelor istorice cu întocmirea unei dosar de clasare pentru fiecare imobil. Procedura întocmirii unui dosar individual de clasare a fost, deci, aprobată ulterior, prin Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2682/2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 448 din 24 iunie 2003, cu aplicare pentru viitor. Având în vedere că imobilul în discuție a fost clasat conform art. 60 din Legea nr. 422/2001, iar nu în baza prevederilor art. 14 din Legea nr. 422/2001, adică nu în baza unei clasări individuale care să conțină și obligația Direcției pentru Cultură a Municipiului București de a comunica de îndată proprietarului bunului imobil declanșarea procedurii de clasare, solicită a se constata că hotărârea atacată este nelegală, legea neaplicându-se retroactiv. În continuare, recurenta invocă statuările Curții Constituționale din decizia nr. 477 din 22 septembrie 2005, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. În raport cu cele arătate, solicită a se constata că obligația de comunicare reținută în sarcina acesteia de către curtea de apel nu există, imobilul din str. x nefiind clasat în baza art. 14 din Legea nr. 422/2001, ci în baza Listei Monumentelor Istorice, elaborată în anul 1991-1992, recunoscută de art. 60 din Legea nr. 422/2001. Cât privește sancțiunea nulității contractului de vânzare-cumpărare, aceasta este prevăzută prin art. 4 din Legea nr. 422/2001 și nu de art. 14 și 17 din același act normativ, așa cum ar fi fost reținut de instanță în motivarea deciziei recurate. Conchizând susține recurenta că nulitatea contractului este efectul neexercitării dreptului de preemțiune, iar nu reprezintă o consecință a încălcării obligației prevăzute de art. 14 din Legea nr. 422/2001, de a comunica de îndată proprietarului bunului imobil declanșarea procedurii de clasare, ori a obligației prevăzute de art. 17 alin. (1), de a întocmi și comunica proprietarului, în termen de 90 de zile ordinul de clasare.

Apărările formulate în cauză În data de 21 iulie 2023, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, aceasta fiind comunicată recurentei și intimatului-pârât, care nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 13 iunie 2023, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 martie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare pe fondul recursului. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cererea dedusă judecății de partea reclamantă are ca obiect constatarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.04.2009 de BNP B.. Solicitarea a fost justificată din perspectiva faptului că reclamanta a dobândit acest imobil de la societatea vânzătoare C. S.R.L., radiată în prezent, fără ca părțile să aibă cunoștință că imobilul din București, str. x, sector 3 ar avea regim de monument istoric, drept pentru care nici nu a fost transmisă o notificare de exercitare a unui eventual drept de preempțiune cu privire la acest imobil. Deși niciunul dintre pârâți nu a solicitat constatatea nulității absolute în privința actului translativ de proprietate încheiat în anul 2009, reclamanta a formulat prezenta acțiune pentru a preîntâmpina un atare demers juridic, dorind să-și consolideze dreptul de proprietate, justificat de împrejurările de fapt și de drept în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat, respectiv neîndeplinirea formalităților prevăzute de lege pentru ca imobilul să poată fi clasificat drept monument istoric. Acțiunea în constatarea valabilității contractul de vânzare-cumpărare a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, art. 1 alin. (3), (12) alin. (3), art. 14, 16, 17, 18, 26 alin. (1) pct. 22, art. 60 alin. (2). Prioritar, se impune a se reține că, prin hotărârea instanței de apel s-a constatat că imobilul din București, str. x, sector 3 a fost inclus în lista monumentelor istorice, validată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice încă din data de 27.05.1992. Acest aspect nu numai că nu a fost contestat de către niciuna dintre părți, dimpotrivă chiar, prin motivele de recurs, recurenta a invocat că, în raport cu data clasării imobilului, în 1992 și având în vedere că obligația de întocmire și comunicare a ordinului de clasare ar fi fost impusă abia prin Legea nr. 422/2001, nu s-ar putea reține o culpă a autorităților care să fi condus la încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.04.2009 cu nerespectarea dreptului de preempțiune al pârâtei. Or, la momentul anului 1992, erau în vigoare prevederile O.G. nr. 27/1992, care la art. 2 alin. (1) prevedeau următoarele: "Calitatea de bun imobil aparținând patrimoniului cultural național este atestată prin clasificarea acestuia în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice. Lista se revizuiește anual și se comunică deținătorilor împreună cu obligațiile ce le revin". În analiza probatoriului administrat în dosar, Curtea de Apel București a constat că această listă a fost comunicată exclusiv Primăriei Municipiului București, iar nu și deținătorilor imobilelor. Drept urmare, obligația de comunicare a încadrării imobilului pe lista monumentelor istorice, precum și a obligațiilor ce le revin proprietarilor acestora ori altor deținători de drepturi reale în legătură cu acestea, exista încă de la momentul 1992, deci anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre societatea S.C. C. S.R.L. și cumpărătoarea reclamantă din prezenta cauză, A.. Prevederile ordonanței au fost preluate în legislația ulterioară în materie, inclusiv în Legea nr. 422/2001 care, prin art. 60 prevede că: "(1) Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992, cu modificările și completările ulterioare, rămâne în vigoare. În termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Institutul Național al Patrimoniului va actualiza Lista monumentelor istorice, potrivit atribuțiilor stabilite prin art. 27 alin. (3). (2) Serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor sunt obligate să înștiințeze, în scris, proprietarii sau titularii drepturilor reale asupra monumentelor istorice despre regimul juridic special al imobilelor în cauză și să le transmită obligația privind folosința monumentului istoric". Totodată, potrivit art. 14 din același act normativ, serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor aveau obligația de a comunica de îndată proprietarului, titularului dreptului de administrare sau, respectiv, titularului altui drept real asupra bunului imobil declanșarea procedurii de clasare sau de declasare. De asemenea, potrivit art. 17 din lege, în termen de 90 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a ordinului de clasare, direcțiile pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județean, respectiv a Municipiului București, întocmesc și comunică proprietarului actul prin care sunt precizate condițiile și regulile de utilizare sau exploatare și de întreținere a bunului imobil în cauză. În aplicarea acestor norme, prin Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/2004 a fost aprobată Lista monumentelor istorice actualizată, în Anexa 1 a acestui ordin fiind cuprins și imobilul din București, str. x. Or, nici la acest moment nu s-a procedat la informarea proprietarilor despre faptul clasării imobilului drept monument istoric, aceștia nefiind înștiințati despre obligațiile care le incumbă în virtutea acestei calități. Legea nr. 422/2001 a intrat în vigoare din data de 24 iulie 2001, fiind aplicabilă tuturor raporturilor juridice constituite după această dată, inclusiv actului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă cu S.C. C. S.R.L. la 27 aprilie 2009. Drept urmare, este nefondată critica recurentei-pârâte prin care se susține lipsa obligației de înștiințare a titularilor drepturilor de proprietate ori a altor drepturi reale în legătură cu un imobil ce fusese inclus în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice încă din anul 1992, și deci clasificat drept monument istoric anterior intrării în vigoare a Legii nr. 422/2001, câtă vreme și în legislația anterioară exista o atare obligație, care, la momentul intrării în vigoare a noii legi, trebuia oricum reîndeplinită, astfel cum reiese din dispozițiile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Odată constatată pasivitatea recurentei-pârâte în legătură cu sarcinile ce îi reveneau în legătură cu notificarea autorului reclamantei despre clasarea imobilului din București, str. x, instanțele de fond au concluzionat, în mod corect, în sensul că imposibilitatea exercitării în concret a dreptului de preempțiune prevăzut de lege a fost creată prin însăși fapta pârâtei-recurente, care nici după ce a fost notificată despre intenția reclamantei din prezenta cauză de a vinde acest imobil, nu s-a preocupat să exercite acest drept. Astfel, în raport cu scopul urmărit de legiuitor prin recunoașterea dreptului de preempțiune, care a fost acela de a permite statului să dobândeacă prin cumpărare anumite imobile clasificate drept monumente istorice, iar nu de a împiedica fără vreo justificare rezonabilă vânzarea acestora de către proprietar, s-a procedat în continuare la verificarea echilibrului dintre interesul statului și ingerința în dreptul de proprietate al reclamantei, conchizându-se că aceasta nu este proporțională cu scopul urmărit. Potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1/1952 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." Așadar, recunoscând că orice persoană are dreptul la bunurile sale, curtea de apel a constatat că reclamanta din prezenta cauză deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.04.2009 a fost înscris în cartea funciară liber de orice sarcini, nefiind desființat la momentul la care prezenta acțiune a fost introdusă pe rolul instanțelor. O privare de proprietate se poate justifica, astfel, numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporționalitate, fiind necesar a fi păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă (cauza Raicu împotriva României). Or, în cauză, instanțele de fond au apreciat că lipsirea de efecte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2009 ar înfrânge acest principiu al proporționalității, fiind excesiv a se pune în sarcina victimei suportarea consecințelor produse prin omisiunea obligațiilor legale ce reveneau, în primul rând statului și autorităților sale (care nu au comunicat autorului reclamantei faptul clasării imobilului în discuție drept monument istoric și nici nu a marcat prin semn distinctiv imobilul pentru a se evidenția regimul acestuia), și apoi notarului public (care nu a efectuat verificări cu privire la situația juridică a imobilului, nesolicitând vânzătorului documente justificative în legătură cu informarea titularilor dreptului de preemțiune despre posibilitatea de exercitare a acestui drept) și societății vânzătoare (care, generat de culpa agenților statului, a omis notificarea statului în vederea exercitării dreptului de preempțiune). Se impune a se observa că, prin motivele de recurs, nu se contestă faptul că reclamanta beneficiază de un "bun" în sensul jurisprudenței Curții, ori că imobilul nu ar fost dobândit cu bună-credință, doar în acest caz partea reclamantă putând fi pusă în situația de a suporta povara responsabilității autorului acesteia, care nu ar fi procedat la notificarea autorității publice în vederea exercitării dreptului de preempțiune. Drept urmare, având în vedere că lipsirea de efecte a contractului de vânzare-cumpărare ar aduce o atingere în dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale, a căror contravaloare nici nu mai poate fi recuperată în condițiile în care societatea vânzătoare a fost radiată, în mod just instanța de apel a apreciat că procedând de o atare manieră s-ar rupe, în defavoarea reclamantei, justul echilibru ce trebuia păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general, motiv pentru care a dispus respingerea apelurilor formulate de pârâți, cu consecința păstrării soluției primei instanțe, de constatare a valabilității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.04.2009. Raportat tuturor considerentelor expuse, reținând ca fiind nefondate motivele de recurs în ansamblul acestora, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcția pentru Cultură a Municipiului București. Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, și văzând că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale rezultatul procesului, va obliga pe recurenta-pârâtă la plata acestor cheltuieli către intimata-reclamantă A..