Decizia nr. 2436/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 12.09.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, să se constate încetarea măsurii asigurătorii a sechestrului asigurător instituit de către pârât asupra imobilelor proprietatea reclamantului compuse din casă de locuit cu 3 camere și dependințe și teren în cota indiviză de 3635/100, situate în București, str. x, corp F, vila 2, având număr cadastral x, intabulate în cartea funciară nr. x, precum și asupra imobilelor/cotelor indivize din imobilele care au deservit/deservesc construcția, intabulate în Cărțile Funciare nr. x ale Municipiului București, sector 4; să se dispună rectificarea Cărților Funciare, în sensul radierii din cărțile funciare x ale Municipiului București, a notării sechestrului asigurător înființat prin Ordonanța nr. 637/D/P/2016; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 18.221,78 RON, reprezentând daune interese pentru refuzul pârâtului de a da curs cererii de emitere a unei Ordonanțe de constatare a încetării de drept a măsurii asigurătorii în vederea radierii sechestru judiciar, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație, de la data formulării cererii și până la plata efectivă; să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, taxa judiciară de timbru, onorariu de avocat și alte cheltuieli. Prin sentința civilă nr. 5380/06.04.2023, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția necompetentei materiale a Judecatoriei sectorului 4 București și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 17.05.2023, sub nr. x/2022. La termenul de judecată din data de 21.09.2023, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că își restrânge cererea cu privire la obiectul acesteia, în sensul că solicită numai obligarea pârâtului la plata sumei de 31.038,37 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin necomunicarea ordonanței de radiere a sechestrului, aceasta sumă reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a necomunicării ordonanței de ridicare a măsurii sechestrului. În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 936/21.09.2023, Tribunalul București – secția a III-a Civilă a respins cererea precizată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 191A din 20 februarie 2024 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 936/21.09.2023, pronunțate de Tribunalul București – secția a III-a Civilă. A fost anulată sentința civilă apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 249 și pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar și pe cele ale art. 1357 C. civ., ceea ce atrage motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurentul a arătat că prima instanța a motivat sentința apelată, în sensul dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., în raport cu pretențiile deduse judecății, respingând cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, având în vedere că din probatoriul administrat nu a rezultat situația de fapt și pretinsul prejudiciu pretins de reclamant, ceea ce a făcut inutilă analizarea celorlalte condiții prevăzute de art. 1357 C. civ. Prin urmare, în mod nelegal instanța de apel a considerat că sentința nu este motivată, prin prisma necesității analizării de către tribunal a tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale. Prin cererea de recurs se mai susține că hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii, ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Recurentul a arătat că, în considerentele deciziei recurate instanța de control judiciar a reținut că judecătorul fondului "s-a rezumat numai la identificarea generică a condițiilor răspunderii civile delictuale, (...) deși existența faptei și caracterul delictual pot fi stabilite pe baza probelor de la dosar prin raportare la normele de drept invocate de reclamant". De asemenea, recurentul a arătat că, în cuprinsul deciziei recurate se menționează că tribunalul a reținut greșit că nu a fost dovedită existența faptei (pag. 8, alin. (5). Față de cele arătate, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, respingerea apelului și menținerea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată. Examinând cererea de recurs formulată de către pârât, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, susținând că în mod greșit instanța de apel a constatat că în cauză hotărârea primei instanțe este nemotivată și că, prin decizia atacată, s-au încălcat normele de drept procesual cuprinse în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul pune în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului. În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârât, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față. Pe fondul cauzei se constată că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, întemeiată pe dispozițiile art. 1349-1357 din C. civ., reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri, ca urmare a faptei delictuale omisive a acestuia, reprezentată de necomunicarea, de îndată, a ordonanței de încetare a măsurilor de indisponibilizare a bunurilor sale. Prin sentința primei instanțe acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, tribunalul reținând, în esență, că reclamantul nu a dovedit existența prejudiciului și nici nu a adus probe care să ateste existența faptei ilicite pretins a fi comise de către pârât. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, care a invocat existența unui delict civil, arătând că pârâtul a procedat la comunicarea ordonanței emise în data de 10.03.2021 către OCPI București, abia la data de 7.12.2022, iar către apelant la data de 12.02.2023, odată cu comunicarea întâmpinării. Reclamantul a susținut că necomunicarea, de îndată, a ordonanței de încetare de drept a măsurii asigurătorii a dus la imposibilitatea exercitării dreptului său de proprietate cu privire la bunurile indisponibilizate, întrucât măsura era notată în Cărțile funciare, iar, pe de altă parte, a susținut existența faptei ilicite, rezultând din atitudinea omisivă a pârâtului, considerând că situația de fapt a fost probată cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare, s-a fundamentat pe faptul că prima instanță nu a procedat la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor de probă și argumentelor părților, ceea ce echivalează, în esență, cu neanalizarea fondului cauzei. Principala critică din cererea de recurs face referire la modalitatea în care, interpretând dispoziții de procedură, în mod greșit instanța de apel a anulat sentința apelată, întrucât ar fi fost nemotivată, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. Această susținere a recurentului-pârât vizează încălcarea unor norme de procedură astfel încât se impune a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Situațiile în care motivarea hotărârii judecătorești lipsește cu desăvârșire (fie pentru că raționamentul instanței nu se regăsește în corpul hotărârii, fie pentru că acest raționament a fost înlocuit cu copierea integrală a susținerilor uneia dintre părți, fără nicio apreciere din partea instanței) se circumscriu ipotezei art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. În astfel de cazuri, se justifică acordarea de către legiuitor a posibilității de trimitere a cauzei spre rejudecare, întrucât, în realitate, nu a existat o primă judecată, înțeleasă ca soluționare a cauzei în urma aplicării unui raționament logic, explicat în mod clar și coerent părților prin considerentele hotărârii judecătorești. Astfel, în considerentele deciziei atacate s-a reținut că "prima instanță s-a rezumat numai la identificarea generică a condițiilor răspunderii civile delictuale, fără a face o analiză proprie asupra celor menționate, deși, așa cum s-a arătat, existența faptei și caracterul delictual pot fi stabilite pe baza probelor de la dosar și prin raportare la normele de drept invocate de reclamant care, potrivit susținerilor sale, ar statua cu privire la obligativitatea de comunicare, din oficiu, și la termenul în care trebuia făcută. În raport de această situație, instanța trebuia să stabilească dacă reclamantul pretinde un prejudiciu moral ori un prejudiciu material și dacă, în raport de prejudiciul pretins, există o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Or, în măsura în care s-ar constata că fapta ar avea un caracter delictual, instanța este ținută să verifice îndeplinirea celorlalte condiții necesare angajării răspunderii civile delictuale. Din hotărârea apelată nu rezultă efectuarea unei asemenea analize, reținându-se, greșit, că nu a fost dovedită nici existența faptei. Or, fapta omisivă rezultă cu evidență din probele administrate, însă instanța nu a analizat dacă această faptă are sau nu caracter ilicit, dacă aceasta este de natură a cauza prejudiciul reclamat, dacă fapta poate fi imputată pârâtului și deci, dacă există legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu". Instanța de apel a concluzionat că "în mod greșit s-a reținut că reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte existența faptei. În realitate această faptă există, iar instanța trebuia să stabilească dacă această faptă are sau nu caracter ilicit precum și să analizeze celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale". Așadar, constatând că în speță există o faptă omisivă – necomunicarea unui act de procedură, în mod corect s-a reținut că tribunalul trebuia să analizeze dacă acest fapt negativ are sau nu caracter delictual, dacă aceasta a cauzat un prejudiciu reclamantului, dacă poate fi imputată pârâtului și dacă există legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Prin urmare, considerentele tribunalului, care nu iau în examinare susținerile concrete ale părții, care ignoră cu evidență existența unei fapte omisive/negative, sunt unele lipsite de fundament și de evaluare jurisdicțională propriu-zisă, raportat la datele speței și de aceea, inapte să justifice soluția adoptată, astfel că este justă constatarea instanței de apel în sensul că sentința atacată nu este motivată. De altfel, din lecturarea cererii de recurs, se observă că recurentul-pârât s-a mărginit doar la a arăta că "în mod nelegal instanța de apel a considerat că sentința nu este motivată, prin prisma necesității analizării de către tribunal a tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale." Totodată, recurentul a invocat existența unor motive contradictorii, prin preluarea unor scurte paragrafe din decizia atacată, fără a dezvolta critici concrete cu privire la pretinsa contradictorialitate, astfel că se constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat doar formal. În ceea ce privește incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., Înalta Curte constată că, în concret, recurentul nu a arătat în ce sens aceste prevederi legale au fost încălcate, iar, pe de altă parte, prin decizia recurată s-a admis apelul pentru nemotivarea hotărârii primei instanțe, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, situație în care instanța de apel nu a procedat la interpretarea sau aplicarea unei dispoziții de drept material. Instanța de recurs nu poate proceda în continuare la evaluarea direct în această cale procesuală, a criticilor subsecvente ce vizează inexistența prejudiciului ce ar decurge din fapta ilicită imputată, întrucât stabilirea situației de fapt a cauzei este apanajul instanțelor devolutive ale fondului, controlul jurisdicțional al instanței de recurs fiind exclusiv de legalitate, conform art. 488 C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt printr-o analiză ce se va concretiza într-o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1349 și 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a autorului faptei pretins ilicite, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control. Pentru considerentele expuse, constatând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite condițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.