ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 30.12.2025

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 941/2025

HOTĂRÂRE
30.12.2025
CAMERĂ
penal
RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză 
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 941/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 30 decembrie 2025

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 03 decembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2023, a fost admisă cererea formulată de inculpatul A., prin apărător ales, cu privire la măsura asiguratorie a sechestrului asigurator.

În temeiul art. 268 alin. (2) C. proc. pen.. rap. la art. 250

2

2

teza finală C. proc. pen.. s-a dispus ridicarea acesteia.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că, prin sentința penală nr. 827 din data de 18.09.2024 în dosarul nr. x/2023, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, secția Penală, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 219 alin. (1) și (2) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală (faptă din 17/18.02.2020 - persoană vătămată B.).

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.. rap. la art. 205 alin. (1) și (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 6 (șase) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (faptă din 17/18.02.2020 - persoană vătămată B.).

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv un spor obligatoriu de 2 ani, în final inculpatul având de executat pedeapsa principală rezultantă de 10 (zece) ani închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. rap. la art. 19 alin. (1), (5) C. proc. pen.. cu referire la art. 1349 alin. (1) C. civ. și art. 1357 alin. (1) C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și inculpatul a fost obligat să plătească acesteia suma de 50.000 euro, în RON la cursul oficial al BNR în ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

În temeiul art. 397 alin. (2) C. proc. pen.. rap. la art. 249 alin. (1) și (5) C. proc. pen.. și art. 252 C. proc. pen.., a fost dispusă luarea măsurii sechestrului asigurator pentru garantarea despăgubirilor civile, asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A., prezente și viitoare, până la concurența echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR din ziua pronunțării prezentei hotărâri.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel inculpatul A. și partea civilă B., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I Penală la data de 16.10.2024, sub nr. x/2023.

La data de 24.11.2025, apelantul intimat inculpat A., prin apărător ales, a depus o cerere de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii luate în cauză prin sentința penală nr. 827/18.09.2024 a Judecătoriei Sectorului 3 București.

Cu privire la încetarea de drept a măsurii sechestrului asigurator, Curtea a apreciat că se impune a se analiza natura termenelor prevăzute de art. 250

2

din C. proc. pen.., în raport cu motivele invocate.

Curtea a reținut că termenele substanțiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative și interese extraprocesuale, preexistente procesului penal și independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiționând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acțiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual. Curtea a mai reținut că, spre deosebire de drepturile substanțiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile și interesele procesuale ale participanților la procesul penal și contribuie la disciplinarea și sistematizarea activității procesuale în vederea asigurării realizării la timp și în mod just a scopului procesului penal.

În opinia Curții, stabilirea termenelor substanțiale este de natură a asigura certitudinea întinderii răspunderii penale, a sancțiunilor și a altor măsuri care restrâng drepturile și libertățile extraprocesuale ale persoanei vătămate.

Astfel, în materia măsurilor asiguratorii, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extraprocesuale preexistente, Curtea a apreciat că termenele maxime de 6 luni și 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanțiale.

În continuare, Curtea a reținut că o clasificare a termenelor ca fiind substanțiale ori procedurale are în vedere natura drepturilor și intereselor pe care acestea le ocrotesc și nu sancțiunea care intervine în cazul nerespectări acestora (fie că este prevăzută expres și în mod particular, fie că este reglementată cu titlu general).

A mai precizat că rațiunea existenței unei anumite diferențieri, de esența obiectului clasificat, determină tocmai împărțirea pe categorii, iar efectul survine acestei clasificări și nu o precede. Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus și o sancțiune pentru nerespectarea acestor termene nu le conferă natura unor termene procedurale, atâta vreme cât natura termenului de verificare a măsurii asiguratorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancțiuni ci, așa cum s-a arătat, de natura intereselor ocrotite.

Totodată, Curtea a reținut că, din analiza textului de lege rezultă că legiuitorul a urmărit să impună o obligație în sarcina organelor judiciare, aceea de a proceda la verificarea subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsuri asiguratori "nu mai târziu de" termenul de 6 luni, respectiv 1 an. O atare obligație impusă în sarcina organelor judiciare nu poate fi apreciată în același timp și o recomandare, doar pentru că nu a fost prevăzută în mod expres una dintre sancțiunile ce se impun cu necesitate ca urmare a constatării nerespectării unui termen imperativ, respectiv decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual, precum și nulitatea actului procesual făcut peste termen, or, din punct de vedere substanțial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

Ca atare, Curtea a reținut că termenul în discuție este unul peremptoriu (imperativ) întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii).

Rațiunea termenului de un an instituit pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii, în optica instanței de fond, este aceea de a respecta caracterul proporțional al măsurii în raport cu durata și evoluția procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât privește menținerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Curtea a mai reținut că, menținerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigențele de proporționalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare in raport de durata și evoluția procedurii și consecințele pe care le produce depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76-78).

S-a subliniat că, nerespectarea unei obligații procedurale de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii asigurătorii are consecințe substanțiale, deoarece vizează durata restrângerii unui drept fundamental ce preexistă procesului penal (dreptul de proprietate asupra bunurilor sechestrate al căror exercițiu este restrâns, sub aspectul prerogativei dispoziției, prin însăși măsura asiguratorie supusă controlului judecătoresc), iar nu durata procedurilor.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că sancțiunea care intervine în situația nerespectării termenelor maxime de 6 luni și 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie se impune a fi privită din punct de vedere substantial și este încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Curtea a observat că măsura sechestrului asigurător a fost luată prin sentința penală apelată, la data de 18.09.2024, și a fost depășit termenul de 1 an în care trebuia verificată legalitatea și temeinicia măsurii sechestrului asigurator, astfel că soluția care s-a impus a fost de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, cu consecința ridicării acestora.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând admiterea contestației, considerând că, în mod netemeinic, instanța de judecată a constatat încetată de drept măsura asigurătorie a sechestrului asigurător instituită prin sentința penală nr. 827/18.09.2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A., până la concurența echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR, dispunând ridicarea acesteia.

În motivarea contestației, parchetul a învederat că legea nu prevede vreo sancțiune pentru nerespectarea termenului de 1 an în care instanța de judecată trebuie să procedeze potrivit art. 250

2

Totodată, parchetul a considerat că dispozițiile procesual penale sunt de strictă interpretare și aplicare, fiind interzise adăugarea la lege sau extinderea prin analogie a efectelor altor prevederi legale.

Concluzionând, parchetul a mai considerat că legiuitorul nu a prevăzut sancțiunea încetării de drept a măsurilor asigurătorii în situația neverificării temeiniciei acestora în intervalul de timp prevăzut, astfel încât în ceea ce privește necesitatea și proporționalitatea măsurii asigurătorii, a apreciat că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă în continuare, în raport cu scopul care a determinat luarea ei, fără a fi excesivă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 22.12.2025, sub nr. x/2023/a2, fiind acordat termen de judecată la data de 30.12.2025.

Examinând încheierea atacată, prin raportare la criticile formulate, la dispozițiile legale incidente în materia măsurilor asigurătorii, precum și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, în majoritate, apreciază contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București ca fiind neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Conform art. 250

2

1

aplicându-se în mod corespunzător.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că se impune a se analiza natura termenelor prevăzute de art. 250

2

De asemenea, prin decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016), referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (1) teza întâi din C. proc. pen.., Curtea Constituțională a reținut că ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, aceasta este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele C. proc. pen.., are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată, in abstracto, scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept.

Totodată, ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă, a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar (par. 30).

Prin decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016), Curtea Constituțională a reținut că, în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu își îndeplinește obligația constituțională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice.

Măsurile asigurătorii sunt, astfel, măsuri procesuale cu caracter real, temporar și provizoriu, care au ca scop garantarea reparării pagubei cauzate prin infracțiune, a executării pedepsei amenzii, a executării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, precum și garantarea plății cheltuielilor judiciare generate de derularea unei proceduri judiciare penale.

Totodată, Înalta Curte, în majoritate, reține că termenele substanțiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative și interese extraprocesuale, preexistente procesului penal și independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiționând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acțiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual. Spre deosebire de termenele substanțiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile și interesele procesuale ale participanților la procesul penal și contribuie la disciplinarea și sistematizarea activității procesuale în vederea asigurării realizării la timp și în mod just a scopului procesului penal.

Stabilirea termenelor substanțiale este de natură a asigura certitudinea întinderii răspunderii penale, a sancțiunilor și a altor măsuri care restrâng drepturile și libertățile extraprocesuale ale persoanei vătămate.

Astfel, în materia măsurilor asigurătorii, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extraprocesuale preexistente, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că termenele maxime de 6 luni și 1 an înăuntrul cărora trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanțiale.

Clasificarea termenelor ca fiind substanțiale ori procedurale are în vedere natura drepturilor și intereselor pe care acestea le ocrotesc și nu sancțiunea care intervine în cazul nerespectării acestora (fie că este prevăzută expres și în mod particular, fie că este reglementată cu titlu general). Rațiunea existenței unei anumite diferențieri, de esența obiectului clasificat, determină tocmai împărțirea pe categorii, iar efectul survine acestei clasificări si nu o precede.

Expirarea termenului substanțial atrage o sancțiune specifică, respectiv încetarea de drept.

Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus (prin Legea nr. 6/2021) și o sancțiune pentru nerespectarea acestor termene nu le conferă natura unor termene procedurale, atâta vreme cât natura termenului de verificare a măsurii asigurătorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancțiuni ci, așa cum s-a arătat, de natura intereselor ocrotite, legiuitorul având în vedere eficiența care urmează a se da art. 1 Protocol 1 din CEDO, de unde derivă și formularea textului de lege "nu mai târziu de", formulare ce pune în discuție, în mod evident, un termen până la care se putea verifica această măsură.

Înalta Curte, în majoritate, consideră că, din analiza textului de lege rezultă că legiuitorul a urmărit să impună o obligație în sarcina organelor judiciare, aceea de a proceda la verificarea subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii "nu mai târziu de" termenul de 6 luni, respectiv 1 an. O atare obligație impusă în sarcina organelor judiciare nu poate fi apreciată în același timp și o recomandare, doar pentru că nu a fost prevăzută în mod expres una dintre sancțiunile ce se impun cu necesitate ca urmare a constatării nerespectării unui termen imperativ, respectiv decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual, precum și nulitatea actului procesual făcut peste termen. Or, din punct de vedere substanțial, neverificarea măsurilor în termenul imperativ impus de lege atrage încetarea de drept.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte, în majoritate, constată că a fost depășit termenul de 1 an în care, instanța de judecată, ar fi trebuit să procedeze, conform art. 250

2

1

C. proc. pen.. aplicându-se în mod corespunzător.

Înalta Curte, în majoritate, reține, totodată, faptul că termenul de un an se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021 prin care s-au introdus dispozițiile art. 250

2

Rațiunea termenului de un an, instituit pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii în cursul judecății, este aceea de a respecta caracterul proporțional al măsurii în raport cu durata și evoluția procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât privește menținerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Totodată, menținerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigențele de proporționalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata și evoluția procedurii și consecințele pe care le produce depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76-78).

În aceste condiții, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că sancțiunea care intervine în situația nerespectării termenelor maxime de 6 luni și 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie se impune a fi privită din punct de vedere substanțial și este încetarea de drept a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte, în majoritate, observă că măsura asigurătorie a sechestrului a fost luată prin sentința penală nr. 827 din data de 18 septembrie 2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, secția penală, însă, ulterior, respectiva măsură nu a mai fost verificată, astfel că termenul substanțial de un an, impus de art. 250

2

Față de cele ce preced, se constată că încheierea atacată este legală și temeinică, astfel încât nu se impune reformarea acesteia, motiv pentru care, în temeiul art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.. raportat la art. 250

1

coroborat cu art. 250

2

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației declarate de Ministerul Public vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în cuantum de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă în cuantum de 565 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2023.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației declarate de Ministerul Public rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în cuantum de 100 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă în cuantum de 565 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 decembrie 2025.

În sensul admiterii contestației formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a menținerii sechestrulului asigurător instituit asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului până la concurența echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR ca legală și temeinică.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București critică încheierea pronunțată de Curtea de Apel București, considerând că, în mod netemeinic, instanța de judecată a constatat încetată de drept măsura asigurătorie a sechestrului asigurător instituită prin sentința penală nr. 827/18.09.2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A., până la concurența echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR, dispunând ridicarea acesteia.

În motivarea contestației, parchetul a învederat că legea nu prevede vreo sancțiune pentru nerespectarea termenului de 1 an în care instanța de judecată trebuie să procedeze potrivit art. 250

2

Totodată, parchetul a considerat că dispozițiile procesual penale sunt de strictă interpretare și aplicare, fiind interzise adăugarea la lege sau extinderea prin analogie a efectelor altor prevederi legale.

Concluzionând, parchetul a mai considerat că legiuitorul nu a prevăzut sancțiunea încetării de drept a măsurilor asigurătorii în situația neverificării temeiniciei acestora în intervalul de timp prevăzut, astfel încât în ceea ce privește necesitatea și proporționalitatea măsurii asigurătorii, a apreciat că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă în continuare, în raport cu scopul care a determinat luarea ei, fără a fi excesivă.

Sub acest aspect, dispozițiile art. 250

2

Aceste dispoziții legale instituie în sarcina organelor judiciare obligația de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecății.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activității de urmărire penală și de judecată la nivel național.

Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ susmenționat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporționate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spații, proprietatea unor terți de bună credință având calitatea de custode ai bunurilor, precum și cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuțiilor ANABI, avansate din bugetul instituției ar putea fi disproporționate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidențiată de către procurori și judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea și eficientizarea sistemului național de recuperare a creanțelor provenite din infracțiuni".

Prin urmare, voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporționalității lor raportat la ingerința adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit, însă, în mod expres, și o consecință, în sens de sancțiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potențial neverificate în intervalul de timp impus.

În această materie nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile art. 241 C. proc. pen.., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive, cele două categorii de măsuri procesuale având natură juridică și consecințe fundamental diferite asupra drepturilor individuale, astfel că exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituții în cadrul celeilalte.

De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privința măsurilor asigurătorii, situațiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen.. nu pot fi extinse, prin analogie, și în privința celor dintâi.

De altfel, pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuție (art. 241 C. proc. pen..) nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult, deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 250

2

Or, în condițiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lui, este evident că termenele de 6 luni și de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depășire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susținută și de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situație în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., persoana vătămată nu a introdus acțiune la instanța civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..].

De altfel, aceeași opinie a exprimat și Înalta Curte de Casație și Justiție în jurisprudența sa recentă (încheierea din 21 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, încheierea nr. 735 din 02 septembrie 2021, deciziile nr. 524/A din 25 mai 2021 și nr. 382 din 14 iunie 2022 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, etc).

Totodată, constat că, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., întrucât această dispoziție legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, așa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menținute, astfel că dispozițiile legale precitate nu-și găsesc aplicabilitate în materia de referință.

Prin urmare, raportat la cele ce preced, apreciez că solicitarea contestatorului de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 an prevăzut de art. 250

2

Procedând, în continuare, la verificarea încheierii atacate, din perspectiva temeiniciei, constat că, în speță, se reține, sub aspectul acuzațiilor formulate, că inculpatul A. a fost trimis în judecată și condamnat de prima instanță pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală, prev. de art. 219 alin. (1) și (2) lit. a) C. pen. și lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 205 alin. (1) și (2) C. pen.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat prin fapta inculpatului A. trimis în judecată în cauză, la termenul de judecată din data de 17.10.2023, Judecătoria Sectorului 3 București a luat act că persoana vătămată B. a depus o cerere de constituire parte civilă, instanța reținând că este neîndoielnic că faptele ilicite și culpabile ale inculpatului au fost de natură să îi cauzeze persoanei vătămate prejudicii de ordin moral, având în vedere modalitatea concretă de comitere reținută la situația de fapt, între faptele inculpatului și prejudiciile morale existând legătură de cauzalitate ce rezultă din însăși săvârșirea acestora.

Ulterior, prin sentința penală nr. 827/18.09.2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în temeiul art. 397 alin. (2) C. proc. pen.. rap. la art. 249 alin. (1) și (5) C. proc. pen.. și art. 252 C. proc. pen.., s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurator pentru garantarea despăgubirilor civile, asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A., prezente și viitoare, până la concurența echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR.

Conform dispozițiilor art. 250

2

C. proc. pen.., "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător."

Așadar, în aplicarea caracterului provizoriu al măsurilor asigurătorii, legiuitorul a impus prin aceste dispoziții procesual penale obligativitatea verificării periodice a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea respectivelor măsuri, verificare ce trebuie realizată inclusiv prin raportare la condițiile în care acestea puteau fi dispuse.

Sub acest aspect, se observă că, potrivit art. 249 alin. (1) C. proc. pen.., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora (art. 249 alin. (5) C. proc. pen..).

Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus evocate rezultă că, în principiu, luarea măsurilor asigurătorii este condiționată de constatarea prealabilă a necesității instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. În plus, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă și cerința proporționalității acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor și, în mod particular, cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.

Examinând, în raport cu aceste considerații, actele și lucrările dosarului, apreciez, în dezacord cu judecătorii de la Curtea de Apel București, că subzistă, în continuare, temeiurile care au determinat instituirea și, ulterior, menținerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor aparținând inculpatului A., acestea fiind necesare în vederea garantării reparării presupuselor pagube produse prin infracțiunile imputate și executării cheltuielilor judiciare.

Totodată, raportat la data instituirii măsurilor asigurătorii (luna septembrie 2024), la cuantumul prejudiciului reclamat de partea civilă, de natura și gravitatea acuzațiilor formulate, respectiv agresiune sexuală și lipsire de libertate în mod ilegal, de modalitatea în care s-au desfășurat presupusele acțiuni ilicite și stadiul în care se află cauza, respectiv în apel, în condițiile în care nu se identifică perioade de stagnare a procedurii imputabile organelor judiciare, la momentul procesual actual se poate aprecia rezonabil că în privința respectivelor măsuri asigurătorii luate instanță se păstrează justul echilibru între interesul general legitim al statului, și interesul personal al acuzaților de a-și exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor/sumelor de bani ce au fost indisponibilizate, menținerea acestora fiind justificată de datele cauzei, iar consecințele produse sunt cele normale unei asemenea măsuri procesuale.

Prin urmare, constat că măsurile asigurătorii analizate satisfac în continuare exigențele de necesitate și proporționalitate care au stat la baza dispunerii lor prin sentința penală 827/18.09.2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București și nu se justifică în momentul de față ridicarea acestora, fiind o garanție pentru o posibilă plată a despăgubirilor civile.

Așadar, pentru considerentele anterior dezvoltate, apreciez că se impunea admiterea contestației formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și menținerea sechestrulului asigurător instituit asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A. până la concurența echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR ca legală și temeinică.

Sursă