ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1060/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 25.05.2020, pe rolul Judecătoriei Brăila, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună constatarea nulității contractului de cesiune de marcă încheiat în anul 2010 între C. S.R.L. și pârâtă, cu privire la marca înregistrată sub nr. x, și repunerea părților în situația anterioară contractului de cesiune, astfel încât părțile să ajungă în situația în care contractul de cesiune nu s-ar fi încheiat. În subsidiar, și în situația în care pârâta va pune la dispoziție contractul de cesiune în original, solicită să se constate că data semnării contractului de cesiune este ulterioară datei de 02.10.2013, caz în care contractul este nul absolut pentru lipsa capacității vânzătorului/cedentului, iar părțile sunt repuse în situația anterioară contractului de cesiune. Prin sentința civilă nr. 529 din 12.02.2021, pronunțată de Judecătoria Brăila, s-a dispus admiterea excepției de necompetență materială invocată de pârâtă și declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Brăila. Prin sentința civilă nr. 649/09.09.2021, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei, scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea dosarului Judecătoriei Brăila, spre competentă soluționare. În baza art. 133-135 C. proc. civ., a fost constatat ivit conflictul negativ de competență dintre Tribunalul Brăila și Judecătoriei Brăila, sens în care a fost sesizată Curtea de Apel Galați în vederea soluționării conflictului. Prin sentința civilă nr. 27/F- C. civ./29.09.2021, Curtea de Apel Galați, soluționând regulatorul de competență, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierile din 11.10.2022 și din 15.12.2022 ale Tribunalului Brăila s-au respins cererile de recuzare a președintelui completului de judecată - judecător D., formulate de pârâta B.. Prin sentința civilă nr. 961/22.12.2022 a Tribunalului Brăila s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune întervenit intre C. S.R.L. Brăila și pârâta B., a a fost obligată pârâta B. să plătească reclamantei suma de 7000 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu redus de avocat, s-a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 1100 RON reprezentând onorariul de expertiză și s-a respins acțiunea reclamantei A. S.R.L. formulată în contradictoriu cu pârâtul OSIM.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 88A din 12 mai 2023, Curtea de Apel Galați – secția I civilă a respins apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 961/2022 a Tribunalului Galați, a încheierii din 15.12.2022 din dosarul x/2020 și a încheierii din 11.10.2022 din dosarul nr. x/2020, ca nefondat. A obligat pe apelantă către intimata A. S.R.L. la plata a 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 88A din 12 mai 2023 a Curții de Apel Galați– secția I civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă B.. În cadrul memoriului de recurs, pârâta arată că instanța de apel a încălcat regulile de procedură, un membru al completului de judecată fiind în stare de incompatibilitate, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Susține că hotărârea este nelegală, având în vedere că d-na judecător E. s-a pronunțat cu privire la cele trei cereri de strămutare care conțin același motiv (încălcarea standardelor cu privire la relațiile dintre magistrat și avocații părții adverse privind utilizarea rețelelor sociale). Astfel, a arătat faptul că refuzul instanței de a anula cererea de chemare în judecată întrucât aceasta nu era semnată, faptul că instanța s-a pronunțat cu privire la excepțiile absolute anterior datei la care acestea s-au discutat în contradictoriu, dar și lipsa unei motivări fundamentate, constituiau toate un motiv de abținere a completului de judecată. Consideră că membrii completului de judecată nu pot avea legături pe site-uri de socializare, în condițiile în care aceștia participă la un dosar judecat de acest magistrat, astfel că revine obligația acestuia din urmă de a se abține de la judecarea cauzei. Susține că d-na magistrat E. încalcă standardul de etică publicat de CSM, prin prezentarea unei opinii nefundamentate și eronate, întrucât domnia sa nu înțelege funcționarea rețelei de socializare F., prin care persoanele conectate ca "prieten" pot face schimb de mesaje sau fișiere în mod permanent și confidențial. În al doilea rând, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În fapt, prin cererea de chemare în judecata reclamanta a solicitat constatarea nulității absolută a unui act juridic, act încheiat în anul 2010, intitulat "contract cesiune marcă" între societatea al cărei unic asociat era pârâta și pârâta, ca persoană fizică. Reclamanta invoca nulitatea absolută, fără sa indice nici un motiv de ordine publică. Instanțele nu au analizat deloc această problemă juridică, respectiv: care este regula de ordine publică încălcată prin încheierea acestui contract de cesiune marcă. Nu are nici o semnificație juridică răspunsul apelantei-pârâte la interogatoriu, contrar afirmației instanței de apel din considerente, întrucât actul juridic lovit de nulitate absolută este "născut mort", iar nulitatea absolută nu poate fi acoperită în nici un fel. Evocă conținutul art. 1247 C. civ. și arată că actul a fost încheiat în anul 2010, iar în C. civ. de la 1864, nulitatea absolută a actului juridic este reglementată de art. 969 care prevedea că: "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice." Nici în motivarea acțiunii și nici în considerentele hotărârii apelate nu se menționează o cauză prohibită de lege, care să fi fost încălcată prin încheierea actului de cesiune marcă, care este un act între doua entități eminamente private. Nulitatea absoluta este expres prevăzuta de lege, or nici intimata și nici instanța nu pot preciza cu acuratețe juridică care este norma prohibită, întreaga motivare fiind pur speculativă. Mai arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și din punct de vedere al excepțiilor judecate de prima instanță: cerere de chemare în judecată nu a fost timbrată legal; cererea modificatoare este depusă peste termenul legal; reclamanta nu avea nici calitate procesuala activă întrucât nu poate face dovada vreunui drept propriu înscris anterior la OSIM, aspect care rezultă și din considerentele sentinței civile nr. 360/16.03.2022 a Tribunalului București, în dosarul x/2021, având ca obiect nulitatea înregistrării mărcii " x" În pofida mențiunilor de la punctul 7 și 8 din cererea modificată, nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi invocata "de oricine", ci doar de partea care are un interes legal. Arată că a invocat excepția puterii de lucru judecat cu privire la legalitatea anulării mărcii și cesiunea dreptului de utilizare a mărcii în raport cu sentința civilă nr. 360/16.03.2022 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin neapelare, cu privire la anularea mărcii x, pe care instanța de apel a omis să o motiveze. În acest sens, a arătat faptul că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că înregistrarea de către pârâtă a mărcii x nu a fost făcută cu rea-credință, în sensul că, în accepțiunea legii nu exista nicio intenție frauduloasă și nu exista o înregistrarea anterioară sau folosirea chiar neînregistrată a unei mărci anterioare. Susține că a invocat excepția necompetenței teritoriale a capetelor de cerere care sunt accesorii sau complementare primului constând în anularea înregistrării mărcii x. Astfel potrivit art. 120 C. proc. civ., acestea sunt de competența instanței care are competența exclusivă a capătului de cerere principal, respectiv nulitatea înregistrării mărcii, iar celelalte capete de cerere ar fi trebuit judecate tot de Tribunalul București, soluția disjungerii fiind incompletă. Recurenta a solicitat instanței de fond recalificarea acțiunii în baza art. 22 C. proc. civ., aspect pe care instanța a omis să îl motiveze. Este irelevant faptul că cesiunea a fost făcută inițial la un preț de 100 de Ron, aceasta putea fi făcută și cu titlu gratuit la acea dată, întrucât Legea nr. 84/1998 nu impune o condiție specială, alta decât forma scrisă pentru transmiterea sau cesiunea mărcii. De altfel, dacă valoarea actuală a contractului ar fi fost stabilită la un plafon de sub 200.000 de RON, acest lucru ar fi atras competența materială a judecătoriei și nu a tribunalului. Mai arată că a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât acțiunea civilă întemeiată pe preț neserios este o acțiune în nulitate relativă, iar nu absolută cum greșit a calificat-o reclamanta, pentru a eluda aceasta sancțiune; evocă conținutul art. 1665 din vechiul C. civ. și susține că acest text de lege se referă exclusiv la contractul de vânzare-cumpărare și nu la alte contracte (în speță cesiune), iar sancțiunea prevăzută de legiuitor este nulitatea relativă. Având în vedere că acest contract a fost încheiat în anul 2010, termenul de prescripție în privința invocării nulității relative s-a împlinit la data de 10.12.2013. Arată că a invocat excepția nulității acțiunii (în speță nulitate relativă), întrucât nu este menționat expres temeiul juridic care prevede nulitatea absolută a contractului de cesiune menționat, iar art. 813 din vechiul C. civ. invocat referitor la contractul de donație și forma acestuia nu au nici o legătură cu conținutul cererii, iar în lipsa unor alte precizări, se presupune că cererea de chemare în judecată este nemotivată juridic. Supoziția instanței de apel cu privire la "nerespectarea regulilor privind capacitatea de folosință a persoanei juridice se poate concretiza în încheierea actului juridic în lipsa capacității de folosință" nu este fundamentată, fiind chiar contrară probelor din dosar. Din punct de vedere al obiectului acțiunii, această problemă de drept nu are nici o legătură cu cauza. Instanța de apel omite să aplice Legea nr. 31/1990 cu privire la art. 246, privind succesorul în drept al activelor C. S.R.L., întrucât din actele lichidării nu rezultă că dreptul la marcă ar fi fost vândut de lichidatorul societății în procedura de insolvență. Or, în această situație acesta se transmite asociaților, în speța numai pârâtei, aspect juridic pe care instanța nu s-a pronunțat, dar care a fost invocat atât la fond cât și la apel. Instanțele în mod eronat au dat efect prevederilor art. 358 C. proc. civ. cu privire la luarea interogatoriului. În drept, invocă dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., raportate la art. 1247 și 969 C. civ. de la 1864.

Apărările formulate în cauză Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, pe cale de excepție solicitând anularea recursului, ca nemotivat, iar pe fondul cauzei respingerea acestuia ca nefondat și menținerea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Galați ca fiind legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Examinând cu prioritate criticile ce pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul respingerii căii sale de atac ce privea sentința tribunalului și încheierile prin care cererile de recuzare formulate împotriva judecătorului primei instanțe au fost respinse. În esență, aceste cereri au privit pretinsa relație de prietenie între judecătorul cauzei și avocatul părții adverse, reflectată în concret în asocierea conturilor lor de pe rețeaua socială F., unde fiecare se găsea pe lista de prieteni a celuilalt. Toate argumentele expuse de Curtea de apel cu privire la acest motiv de apel sunt corecte, ele nefiind în mod real criticate, deoarece prin cererea de recurs s-a arătat numai că membrii completului de judecată nu pot avea relații de socializare cu avocații uneia dintre părți. Nefiind întrunite cerințele particulare ale cazurilor de recuzare reglementate de art. 42 pct. 1-12 C. proc. civ., situația reclamată putea fi încadrată exclusiv în situația prevăzută de art. 42 pct. 13 C. proc. civ. (atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.) Or, pe de-o parte în mod corect a arătat instanța de apel că este greșit a asimila "prietenia" de pe rețelele sociale cu o relație personală reală, neexistând o echivalență între cele două ipoteze, deoarece oamenii aflați în această situație foarte frecvent nici nu se cunosc personal; pe de altă parte, chiar dacă este adevărat că acele persoane pot purta prin intermediul aplicației conversații private, această împrejurare izolată, ce constituie doar o speculație a posibilităților tehnice în discuție, în absența altor probe concrete cu privire la existența reală a unei relații personale, nu este suficientă pentru a atrage incompatibilitatea judecătorului. Imparțialitatea reprezintă capacitatea magistratului de a face o apreciere justă, obiectivă, nepărtinitoare, dreaptă în cauzele pe care le are de soluționat. În același timp, imparțialitatea poate fi definită ca acea stare de spirit care permite unui judecător sau procuror să soluționeze o cauză fără a fi părtinitor, bazându-se exclusiv pe probele administrate și pe textele legale incidente. În jurisprudența CEDO se face distincție între imparțialitatea subiectivă și imparțialitatea obiectivă. Imparțialitatea subiectivă se raportează la interiorul judecătorului sau al procurorului, punând în discuție modul în care acesta reușește să evite ca soluția pronunțată să fie influențată de prejudecăți, resentimente sau anumite afinități. Curtea a considerat că este dificil de probat părtinirea unui magistrat din punct de vedere subiectiv, revenind celui care o invocă să facă această probă. S-a apreciat că aparențele nu sunt suficiente pentru a constata parțialitatea judecătorului, ci este necesar ca prejudecata lui să se exteriorizeze pentru a fi probată (cauzele Le Compte, van Leuven și De Meyere c. Belgiei, Hauschildt c. Danemarcei, Thorgeirson c. Islandei). În cauza Pullar c. Marii Britanii, Curtea a apreciat că împrejurarea că un membru al tribunalului cunoștea personal pe unul din martorii acuzării nu implică în mod necesar că acel membru ar fi privit în mod favorabil mărturia respectivă, fiind necesar să se stabilească în fiecare caz în parte dacă natura și gradul relațiilor denotă o lipsă de imparțialitate din partea acelui tribunal. În toate aceste cauze Curtea EDO a folosit testul observatorului extern obiectiv pentru a determina dacă se poate reține că judecătorul cauzei a fost lipsit de imparțialitate, iar acest test – realizat în speță și de instanța de apel – a relevat, cum s-a arătat, că nu este suficient că judecătorul și avocatul părții se cunosc, ci este necesar ca aparența unei imparțialități să fie sprijinită de mai multe probe care să circumstanțieze relația personală respectivă. De aceea, va fi înlăturat ca nefondat motivul de recurs ce valorifică o greșită respingere a cererilor de recuzare formulate în fața primei instanțe. Cu privire la respingerea cererii de recuzare formulate în fața Curții de apel, s-a arătat prin cererea de recurs – tot în coordonatele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – că judecătorul recuzat din completul de apel și-a exprimat părerea cu privire la cauză atunci când a soluționat cererile de strămutare ale părții prin care se reclamau aceleași nereguli referitoare la judecata în primă instanță ce fuseseră invocate și prin cererea de apel. Cererea de recuzare a fost în mod legal respinsă, deoarece evaluarea unor susțineri în cadrul unei cereri de strămutare nu presupune analiza acelorași chestiuni de legalitate ca soluționarea unei căi de atac prin care se invocă nelegalitatea unei hotărâri. Concret, aprecierea că susținerile părții petente din cererea de strămutare nu constituie împrejurări care să caracterizeze bănuiala legitimă în sensul art. 140 alin. (2) C. proc. civ. nu conține în ea și o dezlegare cu privire la legalitatea măsurilor instanței inferioare, deduse judecății pe calea apelului împotriva hotărârii prin care cauza a fost soluționată. Cu alte cuvinte, chiar dacă ceea ce se reproșează instanței în termenii respectării normelor ce reglementează desfășurarea procesului nu îmbracă forma bănuielii legitime în procedura strămutării, este posibil ca aceleași aspecte să stea la baza anulării sau a schimbării hotărârii în procedura judecății apelului, fiind analizate chestiuni diferite. De aceea, în mod corect s-a apreciat că judecătorul membru al completului de apel ce a fost recuzat nu își spusese anterior părerea cu privire la pricina ce se judeca în calea de atac menționată. Dintre criticile întemeiate pe punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. pot fi examinate raportat la acest caz de casare susținerile recurentei-pârâte legate de incorecta calificare a cererii reclamantei admisă de prima instanță (motivul de nulitate invocat în subsidiar), prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune pentru absența capacității de folosință a societății cedente, cu argumentarea că nulitatea ce opera în acest caz era una relativă, cu toate consecințele ce decurg dintr-o atare calificare (în special sub aspectul calității procesuale active). Se impune remarca mai întâi, sub aspectul legii aplicabile, că instanțele de fond au stabilit – pe baza probatoriului administrat, a cărui reinterpretare nu este permisă instanței de recurs – că data contractului de cesiune a cărui nulitate s-a invocat este situată în cursul anului 2019 și nu în anul 2010, cum s-a susținut de către pârâta cesionar. Consecutiv, față de dispozițiile art. 6 alin. (5) C. civ. 2009 și respectiv art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., analiza validității contractului de cesiune întocmit în anul 2019 a fost raportată la noua lege de drept substanțial și nu la C. civ. 1864. Deși cererea de recurs susține teza aplicării C. civ. 1864 prin prisma datei încheierii actului – anul 2010 – instanța de recurs reține că determinarea legii aplicabile în acest caz era o operațiune succesivă determinării datei încheierii actului juridic atacat. Or, instanța de apel, analizând probele administrate, a stabilit că actul nu a fost încheiat în anul 2010, ci în anul 2019. Față de natura și limitele controlului judiciar specific recursului, circumscris strict cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se reține că temeinicia constatărilor privind data încheierii contractului nu poate face obiectul analizei instanței de recurs prin prisma motivului de recurs invocat. De aceea, analiza cazului de nulitate este circumscrisă în speță legii în vigoare la data încheierii actului, în anul 2019. Potrivit art. 206 C. civ., "(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice. (2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. (3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) și (2) este lovit de nulitate absolută." Potrivit art. 1179 alin. (1) pct. 1 C. civ., capacitatea părților este o condiție esențială de valabilitate a oricărui act juridic bilateral sau unilateral. Din interpretarea celor două texte legale evocate rezultă că lipsa capacității de folosință a persoanei juridice este sancționată cu nulitatea absolută, deoarece pe de-o parte lipsește una dintre condițiile esențiale ale actului juridic și pe de altă parte reglementarea persoanei juridice are în vedere un interes general al societății ca funcționarea acestor subiecte de drept să se realizeze în mod previzibil și după reguli care asigură că actele juridice încheiate de persoana juridică se bucură de o garanție de validitate. Distinct de criteriul de determinare a naturii nulității ce are în vedere scopul urmărit de normă (interesul protejat), și regula de interpretare a fortiori conduce la aceeași concluzie. Astfel, dacă depășirea limitelor legale ale capacității de folosință (indiferent de natura limitelor) este sancționată de art. 206 alin. (3) C. civ. cu nulitatea absolută, încheierea unui act juridic de către o entitate lipsită complet de personalitate juridică va fi cu atât mai mult lovită de nulitate absolută. Deși acest caz de nulitate are natura unei nulități virtuale (prevăzută de art. 1253 C. civ.), din text rezultă că nulitatea virtuală poate fi la rândul său absolută sau relativă, iar ea va interveni atunci când sancțiunea trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins – și anume respectarea interesului general mai sus evocat. Art. 1253 C. civ. subliniază teza contrară celei invocate de recurentă (că nulitatea absolută poate opera numai dacă este prevăzută expres de lege); firește că o atare prevedere este posibilă și frecvent întâlnită, dar însăși legea acceptă posibilitatea ca un caz de nulitate absolută să aibă natură virtuală, caz în care incidența sa va fi determinată după criteriile mai sus evocate. De altfel, capacitatea de folosință exprimă însăși aptitudinea persoanei juridice de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații. În lipsa acestei aptitudini, rezultă că entitatea în cauză nu poate să dobândească drepturi și/sau să își asume obligații. Actele juridice care ar constitui izvorul acestor drepturi și obligații ar fi, astfel, lipsite de existența unei părți, căci parte a actului poate fi doar o persoană (fizică sau juridică). În plus, ca regulă, doar atingerile aduse capacității de exercițiu sunt sancționate cu nulitatea relativă, conform art. 1251 C. civ. În consecința acestor argumente de ordin teoretic, Înalta Curte reține că în mod corect au constatat instanțele de fond și apel că motivul de invaliditate invocat de reclamantă al absenței capacității de folosință a societății cedente era unul de nulitate absolută. Conex acestei dezlegări, s-a statuat de către Curtea de apel că, prin prisma folosirii de către reclamantă a semnului protejat de marca x, se justifică și interesul acesteia de a invoca nulitatea absolută a cesiunii mărcii, în coordonatele art. 1247 alin. (2) C. civ., iar în cererea de recurs – deși se face referire generică la absența interesului reclamantei și implicit a calității procesuale active – nu au fost identificate critici concrete legate de această chestiune. Nici motivul legat de greșita aplicare a art. 236 din Legea nr. 31/1990 nu este fondat. Astfel, recurenta a susținut că și în lipsa cesiunii, la momentul lichidării societății, bunurile neînstrăinate (cum ar fi fost marca dacă cesiunea nu s-ar fi încheiat) ar fi revenit asociaților, adică pârâtei persoană fizică. Or, cum în mod corect a arătat instanța de apel (contrar susținerilor din cererea de recurs, unde se arată că această chestiune nu a fost analizată), o atare apărare excede obiectului material al judecății, care este nulitatea contractului de cesiune atacat. Prin urmare, nu se poate pretinde ca instanța să valideze un act juridic lovit de nulitate în considerarea unei alte prevederi legale care ar fi putut constitui temei al dobândirii de către pârâtă a dreptului transmis, pentru că prin aceasta s-ar nesocoti limitele învestirii instanței, astfel cum au fost determinate de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, corect s-a răspuns motivului de apel (reluat în cererea de recurs) legat de neindicarea temeiului legal al acțiunii de constatare a nulității pentru lipsa formei autentice a contractului de donație, în sensul că în cauză instanța de fond a valorificat motivul de nulitate subsidiar și nu a analizat celelalte motive de nulitate. De aceea, în apelul declarat de pârât nu puteau fi analizate nici formal și nici substanțial alte motive ale cererii de chemare în judecată, pe care instanța de fond nu le-a analizat. Celelalte susțineri cuprinse în cererea de recurs, încadrate de recurentă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite și examinate în cadrul procesual de față. Astfel, se formulează argumente legate de: - caracterul timbrabil al acțiunii; - o pretinsă modificare a acțiunii succesiv datei de 10.11.2021, tardivă în opinia recurentei pârâte; - excepția "puterii lucrului judecat" față de sentința nr. 360/16.03.2022 a Tribunalului București (pronunțată în cauza ce a avut ca obiect cererea aceleiași reclamante de anulare a mărcii x, declinată de Tribunalul Brăila); - necompetența teritorială a capetelor de cerere accesorii sau complementare celui privind anularea mărcii; - omisiunea de calificare a acțiunii ca fiind una în simulație, cu încălcarea art. 22 C. proc. civ. - excepția prescripției dreptului material la acțiune; - greșita apreciere a răspunsului la interogatoriu și absența probelor apte a dovedi că în speță contractul de cesiune a fost încheiat în anul 2019. Cu excepția ultimei chestiuni din enumerarea ce precedă, toate celelalte susțineri lipsesc din cadrul procesual al apelului, deoarece nu au fost invocate prin cererea de apel depusă în termenul legal de pârâtă. De aceea, nu se poate reproșa o omisiune a Curții de apel de a le răspunde, limitele judecății, fixate de apelant conform art. 476 și art. 477 C. proc. civ., fiind respectate în cuprinsul deciziei recurate. Corespunzător, de vreme ce aceste chestiuni priveau judecata la prima instanță, iar ele nu au fost invocate prin apel, cercetarea lor nu se poate face direct în recurs pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Susținerile privind valorificarea de către instanța de apel a răspunsului la interogatoriu și privind absența probelor care să răstoarne cele dovedite de pârâtă cu privire la data încheierii contractului nu pot fi primite pentru că ele privesc atributul exclusiv al instanțelor de fond de a stabili faptele pe baza dovezilor prezentate de părți și, cât timp probele nu au o valoare prestabilită, faptele litigioase pot fi determinate de instanțe pe baza oricăror probe legal administrate, iar aceste concluzii nu pot fi cenzurate de instanța de recurs prin prisma cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de lege, cum deja s-a subliniat. Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat. În temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenta pârâtă căzută în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.600 RON reprezentând onorariu avocațial parțial. Suma acordată cu acest titlu a fost redusă de la suma de 23.800 RON, reflectată în dovezile administrate (factură, ordin de plată), în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere toate circumstanțele litigiului – complexitatea moderată a problemelor de drept în discuție, soluționarea sa într-un singur termen, numărul și natura actelor de procedură întocmite în cauză, Înalta Curte apreciind că suma de 11.600 RON respectă criteriul de proporționalitate impus de lege.