ÎCCJ, decizie (scj.ro #226651)

Răspunderea pentru fapta lucrului. Cauze exoneratoare de răspundere

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

răspundere obiectivă

pază juridică

cauze exoneratoare de răspundere

cazul fortuit

C.civ. 1864, art. 1000 alin. 1 teza a II-a

În cazul răspunderii obiective, obligația de reparare a pagubei este înlăturată doar atunci când prejudiciul este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau când este urmarea unui caz de forță majoră.

Astfel, cum răspunderea civilă delictuală pentru fapta lucrului este o răspundere obiectivă

,

independentă

de vinovăția paznicului juridic, invocarea cazului fortuit nu are efect exonerator de răspundere. În acest context nu i se poate reproșa instanței devolutive că nu a dat eficiență concluziilor expertizelor efectuate în cursul procesului penal, finalizat cu soluție de clasare și care au conturat existența unui caz fortuit ce a condus la producerea accidentului aviatic și a urmărilor acestuia, acestea nefiind relevante în materia răspunderii pentru fapta lucrului

.

Prin urmare, este exclusă posibilitatea reținerii unei astfel de apărări, posibil a fi valorificată doar în cazul răspunderii pentru fapta proprie, întrucât doar forța majoră, nu și cazul fortuit are efect exonerator în materia răspunderii pentru fapta lucrului

.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 363 din 11 februarie 2025

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a civilă, la data de 27.07.2021, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale,  au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:

- 800.000 euro către doamna B., mama victimei X., cu titlu de despăgubiri pentru repararea daunelor morale cauzate prin decesul acestuia (în echivalent în RON, la cursul Euro-RON al Băncii Naționale a României valabil la data efectuării plății);

-800.000 euro către doamna A., mama victimei Y., cu titlu de despăgubiri pentru repararea daunelor morale cauzate prin decesul acestuia (în echivalent în RON, la cursul Euro-RON al Băncii Naționale a României valabil la data efectuării plății;

- 800.000 euro către doamna D., mama victimei Z., cu titlu de despăgubiri pentru repararea daunelor morale cauzate prin decesul acestuia (în echivalent în RON, la cursul Euro-RON al Băncii Naționale a României valabil la data efectuării plății);

- 600.000 euro către domnul C., fratele victimei X., cu titlu de despăgubiri pentru repararea daunelor morale cauzate prin decesul acestuia (în echivalent în RON, la cursul Euro-RON al Băncii Naționale a României valabil la data efectuării plății);

Totodată, au solicitat, plata dobânzii legale penalizatoare și a actualizării despăgubirilor cu rata inflației, începând cu data 05.07.2010 și până la achitarea efectivă a despăgubirilor,  cu cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1000 teza a II-a din vechiul Cod civil (corespondentul art. 1376, art. 1377, art. 1381 din actualul Cod Civil), art. 28 alin. 1 C.proc.pen.

Prin sentința civilă nr. 968 din 10.06.2022, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a obligat pârâtul să plătească reclamantei B. suma de 200.000 euro în echivalent lei la data plății, reclamantei A. suma de 200.000 euro în echivalent lei la data plății, reclamantei D. suma de 200.000 euro în echivalent lei la data plății și reclamantului C. suma de 30.000 euro în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 48A din data de 26.01.2024, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, cu sediul în București și de reclamanți B., A., D. și C., împotriva sentinței civile nr. 968/2022 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, ca nefondate.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva  deciziei civile nr. 48A/2024, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

Motivele de recurs.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul pârât a susținut, sub un prim aspect, că instanțele de fond au soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, din perspectiva modului de stabilire a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.

În acest sens a arătat că, în raport cu obiectul concret al pretențiilor deduse judecății, respectiv, repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data la care persoana interesată a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Recurentul consideră că, în condițiile în care reclamanții au primit despăgubiri în baza actelor normative în vigoare, aceștia aveau dreptul de a iniția acțiuni în justiție, pentru repararea prejudiciului, începând cu momentul acceptării despăgubirilor și nu de la momentul rămânerii definitive a soluției pronunțate în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2010, prin încheierea nr. 52, pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. x/753/2018, prin care s-a respins ca nefondată plângerea formulată împotriva Ordonanței de clasare din 23.05.2018, menținută prin Ordonanța nr. 5/11-2/2018 din 28.06.2018 a procurorului  militar șef al Secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, cum în mod eronat au reținut instanțele de fond.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, aspectele reținute de instanța de fond, conform cărora un nou termen ar fi început să curgă de la data soluționării definitive a dosarului penal (22.04.2019) nu pot fi primite, dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la întreruperea prescripției fiind în mod greșit interpretate și aplicate.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât a invocat interpretarea eronată a prevederilor art. 1000 alin. (1) teza a II-a din Codul civil din 1864, referitoare la răspunderea obiectivă, ce poate fi atrasă independent de existența culpei paznicului juridic al bunului.

În acest sens, a arătat că instanța de apel a soluționat pretențiile deduse judecății fără a ține cont de existența cauzei de neimputabilitate, respectiv, a cazului fortuit, evenimentul de aviație și urmările acestuia fiind determinate, așa cum s-a stabilit prin Raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea aviație, întocmit de expertul tehnic judiciar ing. V. și prin Raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea metalurgie, întocmit de expertul tehnic judiciar dr. ing. W., de acțiunea unui factor obiectiv și imprevizibil, independent de voința și conștiința personalului navigant, tehnic și de asigurare a zborului.

Invocând dispozițiile art. 1351 alin. (3) din noul Cod civil ce definesc cazul fortuit, recurentul a arătat că evenimentele care pot fi calificate drept cazuri fortuite sunt și împrejurările de origine externă, neimputabile persoanei chemate să răspundă, care nu au caracter extraordinar și nu pot fi împiedicate și nici evitate de o persoană cu diligență și prudență medie, obișnuită, normală.

Temeiul juridic al acțiunii a avut ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a instituției militare, ca fiind unicul vinovat de producerea accidentului aviatic însă, din probele administrate a rezultat că aeronava a fost supusă tuturor verificărilor posibile în vederea efectuării misiunilor de zbor, iar personalul navigant avea pregătirea necesară îndeplinirii cerințelor la nivelul exigențelor unor astfel de solicitări, din cele două expertize judiciare menționate rezultând faptul că evoluția anormală a avionului a fost cauzată de ruperea în serviciu a levierului de comandă reper nr. 105L/R4L31, marcaj 105A, desen Sz5000-8.

Recurentul susține că răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a persoanei juridice este reglementată prin dispozițiile art. 1357 – 1371 C.civ., coroborate cu prevederile art. 219 și art. 221 din același act normativ, aceasta putând fi reținută numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Vinovăția se poate înfățișa fie sub forma intenției, fie sub cea a culpei, or, în cauză, niciuna dintre variantele acesteia nu este susținută de materialul probator administrat.

Îndeplinirea sau nu a condițiilor răspunderii civile delictuale trebuie analizată în concret prin prisma elementelor care definesc existența cazului fortuit, anume, imprevizibilitatea și imposibilitatea împiedicării acelui eveniment, iar nu în abstract.

Astfel, trebuie să fie dovedite trei dintre condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: prejudiciul, fapta ilicită a organului de conducere sau administrare și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, iar, pe lângă acestea, este necesară și o condiție specială, anume ca fapta ilicită să fi fost săvârșită de organele de conducere sau administrare în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor care le-au fost încredințate.

Or, în cauză, reclamanții nu au demonstrat întrunirea, în mod cumulativ, a condițiilor prevăzute de Codul civil. În contextul în care s-a dovedit existența cazului fortuit, recurentul consideră că este exonerat de răspunderea civilă delictuală, soluția pronunțată de instanța de apel fiind netemeinică și nelegală.

Prin recursul promovat, pârâtul a formulat critici și cu privire la daunele morale acordate, susținând că, în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dar și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este evidentă disproporția dintre sumele solicitate de reclamanți și acordate de instanță cu titlu de daune morale și suferințele psihice și sociale invocate de aceștia.

În esență a susținut că, dată fiind natura prejudiciului care le generează și faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare, cuantumul lor stabilindu-se prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, astfel încât să se constituie într-o compensație echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite.

În contextul în care un instrument exact și precis de cuantificare a daunelor morale nu este consacrat legislativ, singurele repere de orientare ale judecătorului sunt consecințele concrete produse de accident asupra victimei și evoluția jurisprudenței naționale în materie, or, față de probele administrate în cauză, recurentul consideră că sumele acordate cu titlu de daune morale sunt exagerat de mari față de circumstanțele concrete ale situației de fapt dovedite în cauză și față de împrejurarea că, ulterior catastrofei ce a avut loc în data de 05.07.2010 în localitatea Tuzla, Unitatea Militară (...) a pus în plată drepturile bănești cuvenite ca urmare a accidentului aviatic, în conformitate cu actele normative incidente în vigoare, precum și a celor specifice Ministerului Apărării Naționale aplicabile pentru perioada respectivă.

Recurentul a subliniat că reclamanților le-au fost achitate despăgubiri, în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar coroborate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare.

Invocând incidența dispozițiilor art. 22 C.proc.civ. privind principiul rolului activ, recurentul a arătat că instanța de judecată este chemată să stabilească adevăratele raporturi dintre părți și, totodată, are îndatorirea ca, fără a încălca dreptul părților de a-și proba susținerile, să dispună, din proprie inițiativă, administrarea oricăror probe și să întreprindă orice demers procesual susceptibil a duce la descoperirea adevărului în cauză.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ.

Apărările formulate în cauză.

Intimații – reclamanți B., A., D. și C. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, au susținut că  în  mod corect instanța de apel a reținut că termenul de trei ani începe să curgă de la data de 22.04.2019 la care a rămas definitivă soluția de clasare dată prin ordonanța de clasare din 23.05.2018.

Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C.civ., instanța de apel a confirmat faptul că, deși reclamanții au cunoscut paguba încă din anul 2010, cunoașterea persoanei care răspunde de pagubă a fost posibilă doar după stabilirea, în mod definitiv, în cadrul dosarului penal, a cauzei producerii accidentului și a faptului că nu poate fi atrasă răspunderea penală a niciunei persoane, ca efect al reținerii cazului fortuit, respectiv la data de 22.04.2019.

În acest context, intimații-reclamanți au susținut că în mod corect instanța de apel a reținut că până la finalizarea în mod definitiv a cauzei penale aceștia s-au aflat în imposibilitatea de a cunoaște persoana responsabilă de producerea pagubei, cât și faptul că dreptul intimaților de se îndrepta împotriva recurentului-pârât, în calitatea acestuia de paznic juridic al aeronavei, s-a născut doar la momentul rămânerii definitive a soluției de clasare a cauzei penale, față de neidentificarea niciunei persoane responsabile (în sensul răspunderii pentru fapta proprie) pentru producerea catastrofei aviatice.

Referitor la susținerile recurentului potrivit cărora termenul de prescripție ar fi început să curgă în anul 2011, respectiv de la momentul în care ar fi fost plătite de către recurent anumite despăgubiri, intimații au arătat că s-a reținut în mod corect că și în această situație termenul de prescripție nu fusese împlinit la data introducerii acțiunii deoarece acesta ar fi fost întrerupt în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prin efectul cererilor de constituire de parte civilă formulate în cadrul procesului penal, un nou termen de prescripție începând să curgă de la data soluționării definitive a dosarului penal (22.04.2019).

În ceea ce privește criticile pe fondul cauzei, intimații au arătat că  recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituția cazului fortuit - cauză de neimputabilitate în materie penală și cazul fortuit - cauză exoneratoare de răspundere în materia răspunderii civile, neaplicabilă, însă, în materia răspunderii pentru fapta lucrului. Recurentul ignoră considerentele deciziei recurate prin care s-a reținut faptul că acțiunea ce face obiectul prezentei cauze este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta lucrului, care este o răspundere obiectivă (nu subiectivă, fundamentată pe vinovăție), printre cauzele exoneratoare ale acestui tip de răspundere neregăsindu-se cazul fortuit.

Față de aceste aspecte intimații au arătat că instanța de apel a reținut în mod legal faptul că paznicul juridic al lucrului se poate exonera de răspundere "doar în situația în care face dovada existenței uneia dintre următoarele cauze exoneratoare de răspundere: fapta victimei înseși, a terțului pentru care paznicul juridic nu este ținut a răspunde sau a cazului de forță majoră". Or, în prezenta cauză, nici nu s-a susținut și nici nu s-a făcut dovada incidenței vreuneia dintre aceste cauze exoneratoare de răspundere.

Prin întâmpinare s-a solicitat și respingerea criticilor ce privesc cuantumul daunelor morale acordate în cauză motivat de faptul că sunt veritabile critici de netemeinicie, nefiind apte pentru a fi soluționate în faza procesuală a recursului. Intimații au mai arătat și faptul că aceste critici sunt formulate

omisso medio

, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C.proc.civ., în condițiile în care sunt formulate pentru prima dată prin cererea de recurs.

Totodată, au arătat că beneficiile financiare sau ajutoarele de înmormântare acordate în temeiul unor dispoziții legale aplicabile tuturor cadrelor militare au un scop diferit de daunele morale solicitate prin prezenta cauză și nu împiedică posibilitatea formulării unei acțiuni în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului moral suferit. Beneficiile menționate de către recurent se acordă oricărei victime sau moștenitorilor victimelor decedate aflați în această situație, în considerarea calității de militari a victimelor, independent de cauza producerii evenimentului respectiv.

Prin urmare, pentru considerentele arătate intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte  constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul pârât pretinde că decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, din perspectiva modului de determinare a momentului de la care instanța devolutivă a apreciat că a început să curgă termenul de prescripție, recurentul considerând că, în raport cu obiectul concret al pretențiilor deduse judecății, termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamanților le-au fost achitate despăgubirile constând în 50 solde lunare neimpozabile, conform Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice în anul 2010, ajutorul suplimentar în cuantum de două solde lunare neimpozabile în cuantum de 7626 lei, potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 și ajutorul de deces în suma fixă de 1836 lei conform Legii bugetului de stat, în anul 2010, despăgubiri acordate în temeiul unor acte normative speciale, iar nu de la data rămânerii definitive a soluției pronunțate în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2010 (22.04.2019), cum în mod eronat au reținut instanțele de fond. Totodată, recurentul susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la întreruperea termenului de prescripție.

Motivul de recurs astfel formulat pune în discuție aplicarea normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă, la situația de fapt din cauza dedusă judecății, astfel că, pentru verificarea legalității deciziei atacate din perspectiva susținerilor formulate de recurentul pârât se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esențiale ale prezentului proces, întrucât acestea relevă reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanța de apel și, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunii litigioase constând în stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție.

În acest sens, Înalta Curte reține că, obiectul cererii deduse judecății în prezenta cauză îl constituie solicitarea reclamanților de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit, decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia pentru „fapta lucrului” aflat în paza sa juridică, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864.

În concret, așa cum s-a reținut de către instanțele de fond, la data de 05.07.2010, în jurul orei 17:40, a avut loc un accident aviatic în care a fost implicat avionul AN-2, nr.53 aparținând Ministerului Apărării Naționale, la bordul căruia se aflau 14 militari din Statul Major al Forțelor Aeriene și Statul Major al Forțelor Navale.

La scurt timp după decolare, aeronava s-a prăbușit în apropierea pistei, în urma coliziunii cu solul și a incendiului care s-a produs rezultând decesul a 11 cadre militare, printre care fruntașul X. și soldatul Z.. Totodată, accidentul aviatic a avut ca urmare și vătămarea corporală a altor trei cadre militare, unul dintre acestea, respectiv, locotenentul Y., decedând în timp ce era transportat cu elicopterul la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central București.

Pentru cercetarea împrejurărilor în care s-a produs catastrofa aviatică din data de 05.07.2010, de pe aerodromul (...), s-a format dosarul penal nr. x/P/2010, în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare a dispus începerea urmăririi penale

in rem

pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă, respectiv, vătămare corporală din culpă.

Reclamanții din prezenta cauză, rude ale fruntașului X., ale locotenentului Y., respectiv, ale soldatului Z., s-au constituit părți civile în procesul penal la data de 26.07.2012.

Prin ordonanța emisă de Parchetul de pe lângă ÎCCJ – Secția Parchetelor Militare din 23.05.2018 s-a dispus clasarea cauzei privind împrejurările în care s-a produs catastrofa aviatică din data de 05.07.2010, de pe aerodromul (...), sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă, inclusiv cu privire la decesul fruntașului X., al soldatului Z. și al locotenentului Y., reținându-se că evenimentul de aviație și urmările acestuia au fost determinate de acțiunea unui factor obiectiv și imprevizibil, independent de voința și conștiință personalului navigant, tehnic și de asigurare a zborului, existând, astfel, o cauză de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit.

În esență, pe baza materialului probator administrat și, în special, a celor două expertize efectuate în dosar, raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea aviație întocmit de expert tehnic judiciar ing. V. și raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea metalurgie întocmit de expert tehnic judiciar dr. ing. W., în motivarea soluției s-a reținut că evoluția anormală a avionului AN-2 nr. 53, aparținând Ministerului Apărării Naționale, în procedura de decolare la zborul nr. 6, caracterizată prin intrarea aeronavei în cabraj necomandat, progresiv și continuu, care într-o primă etapă, a fost de cca. 200-300 față de orizontală, iar apoi a crescut vertiginos spre 600 -70°, contrar comenzilor de picaj date de ambii piloți, a fost cauzată de ruperea în serviciu a levierului de comandă reper nr. 105L/R4L31, marcaj 105A PA31, desen Sz5000-8, parte componentă din lanțul de comenzi longitudinale manșă -profundor, pe fondul reducerii drastice a coeziunii intergranulare și a rezistenței mecanice a aliajului din care este confecționat levierul, datorată supraîncălzirii repetate și extrem de localizat a brațului mijlociu al levierului, în zona contactului slăbit al tresei de legare la masă.

Ordonanța de clasare a fost confirmată prin ordonanța nr. 5/II/2/2018 din 28.06.2018 a procurorului militar șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin încheierea penală nr. 52/22.04.2019, pronunțată în dosarul nr. x/753/2018, Tribunalul Militar București a constatat faptul că, la data de 04.07.2018, în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunile de ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă, împrejurare în raport cu care plângerea formulată de petenți împotriva ordonanței de clasare a fost respinsă, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. f) C.proc.pen..

Astfel, ordonanța de clasare a rămas definitivă prin încheierea penală nr. 52/22.04.2019, pronunțată în dosarul nr. x/753/2018 de către Tribunalul Militar București.

Ulterior acestui moment, la data de 26.07.2021, reclamanții, în calitate de rude ale fruntașului X., ale locotenentului Y., respectiv, ale soldatului Z., au inițiat prezentul litigiu prin care au solicitat repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului celor trei militari, prin antrenarea răspunderii civile delictuale a Ministerului Apărării Naționale, în calitatea acestuia de proprietar al aeronavei AN-2 nr. 53.

Așadar, reclamanții au dedus judecății o acțiune personală, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, pretențiile formulate fiind în legătură cu un eveniment ce a avut loc la data de 05.07.2010, deci anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că în mod corect instanța de apel a reținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 („prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”), ceea ce a impus analizarea prescripției extinctive prin raportare la dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

În reglementarea acestui act normativ, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8 alin.1).

Textul citat trebuie interpretat în contextul principiilor generale referitoare la prescripția extinctivă. Ca instituție juridică, prescripția sancționează atitudinea pasivă culpabilă a titularului dreptului la acțiune, care neglijează să acționeze, deși deține ori, în mod rezonabil, poate să dețină datele necesare pentru a-și exercita dreptul la acțiune, date care, în materie delictuală, sunt expres circumstanțiate de lege, acestea referindu-se la făptuitorul responsabil de prejudiciul cauzat, respectiv, la paguba produsă. Dimpotrivă, prescripția nu curge împotriva celui care nu este în măsură să acționeze (

contra non valentem agere non currit prescriptio

).

Particularitățile prezentei cauze relevă faptul că, în speță, termenul de prescripție extinctivă nu s-a împlinit anterior introducerii acțiunii, cum în mod eronat susține recurentul, chiar dacă evenimentul care a generat pretențiile deduse judecății a avut loc în anul 2010 iar acțiunea civilă a fost exercitată abia în anul 2021.

În acest sens, Înalta Curte constată, în acord cu instanțele de fond, că, deși reclamanții au cunoscut paguba încă din anul 2010, aceștia nu au cunoscut și persoana care răspunde de ea, cercetările care au fost demarate și efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/P/2010, în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare a dispus începerea urmăririi penale

in rem

pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă, respectiv, vătămare corporală din culpă, având drept scop tocmai identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora.

Prin urmare, până la finalizarea cercetărilor penale, nu erau încă îndeplinite condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru ca reclamanții să poată acționa, acestora neputându-li-se reproșa starea de pasivitate câtă vreme nu avusese loc  o identificare completă și detaliată a persoanelor responsabile de producerea accidentului, respectiv a celor care răspund de pagubă, în sensul textului legal menționat.

Abia după ce a fost finalizată urmărirea penală și s-a stabilit în mod definitiv că nu poate fi atrasă răspunderea penală a niciunei persoane, ca urmare a reținerii incidenței unei cauze exoneratoare de răspundere penală, anume, a cazului fortuit, reclamanții au putut cunoaște că nu se pot îndrepta decât împotriva pârâtului din prezenta cauză, în calitatea lui de paznic juridic al aeronavei implicate în evenimentul aviatic, calitate de natură a atrage răspunderea civilă obiectivă a acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864.

Prin urmare, sunt întemeiate statuările instanței de apel în sensul că dreptul reclamanților de a învesti instanța civilă, pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor civile, s-a născut abia în momentul pronunțării încheierii nr. 52/22.04.2019 a Tribunalului Militar București, care a consfințit cu caracter definitiv faptul că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată, acela fiind momentul la care reclamanții au avut toate datele necesare pentru a-și exercita dreptul la acțiune.

Reclamanții nu au rămas în pasivitate, ci au acționat pe căile legale pe care le aveau la dispoziție pentru a determina finalizarea cercetărilor penale, în scopul identificării și trimiterii în judecată a persoanelor responsabile de producerea evenimentului prejudiciabil, formulând acțiunea în pretenții împotriva Ministerului Apărării Naționale în momentul în care s-a stabilit cu caracter definitiv că nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală.

Dintr-o altă perspectivă, în aprecierea atitudinii manifestate de reclamanți pe parcursul celor 19 ani care s-au scurs de la momentul evenimentului prejudiciabil și până la data introducerii acțiunii în răspundere civilă delictuală prezintă relevanță și împrejurarea că aceștia s-au constituit părți civile în procesul penal, cu respectarea dispozițiilor procedurale în materie.

Or, promovarea acțiunii civile în procesul penal, la data de 26.07.2012, a avut ca efect întreruperea prescripției extinctive, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, ceea ce înseamnă că, la data soluționării definitive a procesului, respectiv, 22.04.2019 când a fost pronunțată încheierea nr. 52, un nou termen de prescripție a început să curgă, statuările instanței de apel în acest sens fiind întemeiate.

Raportat la aceste elemente, împrejurarea că, în anul 2011, reclamanților le-au fost achitate de către Ministerul Apărării Naționale despăgubirile cuvenite în temeiul unor acte normative speciale, apare ca fiind lipsită de relevanță, întrucât, chiar și în ipoteza în care s-ar accepta că termenul de prescripție a început să curgă de la acest moment, așa cum susține recurentul pârât, acesta s-a întrerupt ca urmare a formulării cererilor de constituire de parte civilă, la data de 26.07.2012, un nou termen începând să curgă la data soluționării definitive a procesului penal.

De altfel, împrejurarea invocată de recurentul pârât nici nu poate fi asimilată punctului de început al termenului de prescripție deoarece, în raport cu dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, curgerea prescripției nu poate fi corelată decât cu momentul la care partea a cunoscut cine este persoana care a generat prejudiciul a cărui recuperare se încearcă, iar nu cu o împrejurare care, în cele din urmă, a depins exclusiv de voința recurentului, cum este data la care acesta a înțeles să achite reclamanților despăgubirile legale.

Pe de altă parte, câtă vreme despăgubirile reprezentând cele 50 de solde lunare neimpozabile, ajutorul suplimentar în cuantum de două solde lunare neimpozabile în cuantum de 7626 lei și ajutorul de deces în suma fixă de 1836 lei, achitate reclamanților în temeiul unor acte normative speciale (Legea nr. 80/1995 și Legea-cadru nr. 330/2009), au caracterul unor despăgubiri legale, drepturile și obligațiile părților cu privire la acestea, de a le încasa, respectiv, de a le achita, fiind stabilite prin lege, înseamnă că achitarea lor de către Ministerul Apărării Naționale s-a făcut în virtutea unei obligații legale pe care pârâtul o avea în acest sens, iar nu în considerarea calității de persoană responsabilă de repararea prejudiciului a cărui acoperire se solicită pe calea prezentei acțiuni, în sensul dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală și care constituie cauza pretențiilor deduse judecății în procesul de față. Cu alte cuvinte, câtă vreme Ministerul era obligat prin lege să achite aceste despăgubiri, independent de calitatea sa de persoană responsabilă de producerea prejudiciului, data plății despăgubirilor legale nu poate fi asimilată momentului la care reclamanții au cunoscut autorul prejudiciului, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel că nu poate avea semnificația momentului de început al prescripției.

În consecință, raportat la aspectele de fapt și de drept care au fundamentat soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că este lipsită de temei susținerea recurentului conform căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept material cuprinse în Decretul nr. 167/1958, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. nefiind, astfel, incident.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât a invocat interpretarea eronată a prevederilor art. 1000 alin. (1) teza a II-a C.civ. 1864, susținând că instanța de apel a soluționat pretențiile deduse judecății fără a ține cont de existența cauzei de neimputabilitate, respectiv, a cazului fortuit.

Totodată, invocând prevederile art. 1357 – 1371 C.civ., coroborate cu prevederile art. 219 și ale art. 221 din același act normativ, a susținut că în cazul persoanei juridice, angajarea răspunderii poate avea loc numai dacă se face dovada îndeplinirii condițiilor generale ale răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie precum și a condiției speciale ca fapta ilicită ce i se impută să fi fost săvârșită de organele de conducere sau administrare în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor care i-au fost încredințate. Or, în cauză, nu s-a demonstrat acest lucru, existența cazului fortuit fiind de natură a conduce la exonerarea pârâtului de răspunderea civilă delictuală, astfel că soluția în sens contrar pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Așadar, în raport cu situația de fapt reținută în apel, situație ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanța a constatat în mod corect că în cauză sunt îndeplinite condițiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv, dacă, raportat la ceea ce se invocă prin acțiunea dedusă judecății, pârâtul este răspunzător de producerea prejudiciului a cărui reparare se solicită.

Prioritar oricărei analize, Înalta Curte notează că, în speță, cauza juridică, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în condițiile dispozițiilor de drept comun ale art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864. Drept urmare, instanțele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe obligația de garanție pentru riscul unui comportament anormal al lucrului, în eventualitatea producerii unui prejudiciu, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" lucrului și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al lucrului.

Luând în examinare criticile de nelegalitate ce vizează reținerea greșită a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că, pretinzând prin motivele de recurs că soluția instanței de apel este greșită, recurentul face referire la condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, așa cum rezultă ele din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 alin. 1 C.civ., și anume la existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăția autorului faptei ilicite, precum și a unei condiții suplimentare referitoare la săvârșirea faptei de către organele de conducere sau administrare ale persoanei juridice în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor care le-au fost atribuite.

Or, argumentele expuse de recurent în aceste coordonate sunt formulate cu neobservarea trăsăturilor speciale ale formei de răspundere invocate în cauză, respectiv, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată prin dispozițiile art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864, și anume a faptului că, fiind vorba de o formă de răspundere obiectivă care incumbă persoanei ce are paza juridică a unui lucru, ea este atrasă de „fapte ale lucrului”, iar nu de fapte proprii și culpabile ale păzitorului juridic.

Întrucât raportul dintre forma de răspundere reglementată prin norma menționată și forma de răspundere (pentru fapta proprie) la care se referă art. 1357 C.civ. este unul de la special la general, în aplicarea principiului general de drept

specialia generalibus derogant

, instanțele de fond au analizat pretențiile de despăgubire întemeiate (de reclamanți) pe consecințele prejudiciabile cauzate de un lucru aflat în paza juridică a recurentului pârât în raport de cerințele menționatei norme speciale și derogatorii, iar nu prin raportare la condițiile specifice răspunderii civile delictuale.

Or, recurentul nu a înțeles să combată raționamentul juridic expus de instanța de apel în susținerea soluției, care a fost fundamentat pe prevederile art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864, privind răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, ci a argumentat neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reluând apărările formulate în fața instanțelor de fond, în ciuda faptului că nici în apel acestea nu au fost analizate, instanța devolutivă reținând în mod explicit în considerentele deciziei atacate că nu pot fi avute în vedere decât acele susțineri ce se circumscriu cadrului legal în raport cu care au fost soluționate la fond pretențiile reclamanților.

În aceste circumstanțe, având în vedere că, în prezenta cauză, Ministerul Apărării Naționale este chemat să răspundă patrimonial, justificat de calitatea acestuia de paznic juridic al aeronavei implicate în accidentul aviatic, și că, atât la fond, cât și în apel pretențiile deduse judecății au fost analizate din perspectiva prevederilor art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864, temei de drept necontestat de părțile din proces, criticile formulate de recurent cu privire la decizia atacată nu vor fi analizate decât în măsura în care se circumscriu tipului de răspundere civilă reglementat prin acest text legal, în raport de care a fost reținută obligația pârâtului de reparare a prejudiciului cauzat reclamanților, anume răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Astfel, Înalta Curte reține că, spre deosebire de răspunderea pentru fapta proprie, reglementată de art. 998-999 C.civ. 1864 (art. 1357 din noul Cod civil), pentru a cărei antrenare este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la fapta ilicită, vinovăție, legătura de cauzalitate și prejudiciu, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată de art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864 este o răspundere obiectivă, ce intervine independent de culpa paznicului juridic al lucrului, incluzând obligația legală a acestuia de a garanta pentru riscul unui comportament anormal al lucrului, în eventualitatea producerii unui prejudiciu.

În acest sens, art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864 prevede că: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat (...) de lucrurile ce sunt sub paza noastră.”

Din economia normei juridice enunțate rezultă că această formă de răspundere nu este condiționată nici de vinovăția păzitorului juridic, nici de existența unei fapte cu caracter ilicit a aceluiași păzitor juridic, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri reprezentând, în concret, o formă de răspundere indirectă ce se întemeiază doar pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba și având ca fundament ideea de garanție a păzitorului juridic, care este ținut să își asume riscul producerii unor prejudicii de către lucrul aflat în paza sa.

Prin urmare, în speță, fiind vorba de o acțiune prin care a fost invocată răspunderea recurentului pârât pentru un prejudiciu rezultat dintr-un accident produs de o aeronavă aflată în proprietatea acestuia, în raport cu revederile art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864, antrenarea răspunderii sale necesită doar dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre acesta și "comportamentul" lucrului, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al lucrului, în sensul de a se stabili dacă în momentul cauzării prejudiciului, lucrul se afla sub paza juridică a entității pârâte, respectiv, a persoanei vizate de lege să răspundă, fapta ilicită și culpa recurentului neavând relevanță.

Din verificarea deciziei atacate, se constată că, în apel, controlul judiciar a fost efectuat cu respectarea acestor coordonate, instanța devolutivă confirmând soluția de admitere a pretențiilor deduse judecății după ce a făcut propria analiză a condițiilor ce rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864, în raport cu elementele de fapt ale cauzei, concluzia la care aceasta a ajuns, în sensul că lucrul aflat în paza pârâtului a produs consecințele păgubitoare pentru reclamanți, astfel că pârâtul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciului, demonstrând corecta interpretare și aplicare în cauză a acestui text legal.

Față de limitele analizei realizate în apel, corespunzătoare cerințelor impuse de art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864, aspectele evocate în cuprinsul motivelor de recurs cu privire la inexistența unei fapte ilicite a pârâtului, săvârșită de organele de conducere sau administrare ale acestuia în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor care le-au fost încredințate, și a legături de cauzalitate între o asemenea faptă și prejudiciul a cărui reparare se solicită, precum și cele referitoare la lipsa oricărei culpe a pârâtului în producerea prejudiciului sunt lipsite de legătură cu cauza, fiind formulate, așa cum s-a arătat deja, cu neobservarea distincției dintre răspunderea pentru fapta proprie și răspunderea pentru fapta lucrului. În aceste circumstanțe, date fiind deosebirile de regim juridic dintre aceste două forme de răspundere civilă, astfel cum au fost expuse în precedent, susținerile prin care se tinde la a se demonstra neîndeplinirea respectivelor condiții specifice răspunderii civile pentru fapta proprie nu vor fi analizate în prezentul cadru procesual.

Cu privire la condiția specială referitoare la calitatea pârâtului de paznic juridic al lucrului, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect reținută de instanțele de fond în considerarea calității dovedite a Ministerului Apărării Naționale de proprietar al aeronavei, acesta având, deci, obligația de reparare a prejudiciului reclamat în cauză, independent de săvârșirea vreunei fapte ilicite concrete și de orice culpă.

De asemenea, în mod corect s-a reținut că decesul celor trei victime a fost în legătură de cauzalitate directă cu „fapta lucrului” înțeleasă ca forță de sine stătătoare la simpla energie umană care i-a declanșat acțiunea, independentă de voința și conștiința personalului navigant, prejudiciul reclamat, constând în daunele morale pretinse de rudele victimelor, având natura  unui prejudiciu „prin ricoșeu” cauzat prin decesul celor trei militari.

Recurentul nu a contestat aceste statuări ale instanțelor de fond, după cum nu a contestat nici existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și "comportamentul" lucrului aflat în paza sa juridică ci susține doar că nu i se poate reține în sarcină o faptă ilicită și nici culpa în producerea prejudiciului, neputând fi chemat să răspundă pentru repararea acestuia, întrucât în cauză operează o cauză exoneratoare de răspundere civilă, anume cazul fortuit, căreia instanța de apel nu i-a dat eficiență, pronunțând, astfel, o soluție netemeinică și nelegală.

Criticile formulate sunt neîntemeiate.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că, spre deosebire de răspunderea pentru fapta proprie, în cazul răspunderii obiective, obligația de reparare a pagubei este înlăturată doar atunci când prejudiciul este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau când este urmarea unui caz de forță majoră.

Cum în speță, răspunderea pârâtului a fost angajată pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului, care este o răspundere obiectivă, invocarea de către acesta a cazului fortuit nu are efect exonerator, astfel că nu i se poate reproșa instanței devolutive că nu a dat eficiență concluziilor expertizelor efectuate în cursul procesului penal care au conturat existența unui caz fortuit, acestea nefiind relevante în materia răspunderii pentru fapta lucrului.

Chiar dacă, de principiu, cazul fortuit înlătură vinovăția paznicului juridic al lucrului, această împrejurare este lipsită de relevanță întrucât răspunderea pentru fapta lucrului este independentă de vinovăția paznicului juridic, grefându-se doar pe ideea de garanție obiectivă pentru viciile lucrului.

În consecință, astfel cum a reținut și instanța de apel, Înalta Curte constată că este exclusă posibilitatea reținerii unei astfel de apărări, posibil a fi valorificată doar în cazul răspunderii pentru fapta proprie, întrucât doar forța majoră, nu și cazul fortuit are efect exonerator în materia răspunderii pentru fapta lucrului.

În raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o verificare judicioasă a condițiilor necesare antrenării răspunderii pârâtului, reținând în mod corect îndeplinirea cumulativă a acestora, în raport de dispozițiile art. 1000 alin. 1 teza a II-a C.civ. 1864, astfel că susținerile privind nelegalitatea soluției adoptate pe fondul litigiului, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Prin recursul promovat, pârâtul a formulat critici și cu privire la daunele morale acordate, susținând că, în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dar și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este evidentă disproporția dintre sumele solicitate de reclamanți și acordate de instanță cu titlu de daune morale și suferințele psihice și sociale invocate de aceștia, impunându-se o reapreciere a cuantumului acestora, cu atât mai mult cu cât reclamanților le-au fost achitate despăgubiri și în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar coroborate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare.

Cu referire la aceste critici, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că au fost formulate

omisso medio

, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. 2 C.proc.civ., pârâtul invocând pentru prima dată în recurs caracterul disproporționat al daunelor morale acordate.

Astfel, în apel, sub aspectul prejudiciului, pârâtul a invocat exclusiv imposibilitatea cumulării despăgubirilor acordate de către prima instanță pentru repararea prejudiciului moral cu beneficiile financiare achitate reclamanților în temeiul actelor normative cu caracter special aplicabile cadrelor militare, susținând în esență că prejudiciul a fost deja acoperit prin plățile efectuate, nefiind formulate critici sub aspectul cuantumului sumelor la plata cărora a fost obligat cu titlu de daune morale către reclamanți.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care, atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instan