ÎCCJ, decizie (scj.ro #181133)

Prejudiciu cauzat de lucru. Arbore aflat în stare avansată de degradare. Obligația de întreținere a spațiului verde. Răspundere obiectivă. Cauze exoneratoare de răspundere

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: caz fortuit

forță majoră

autoritate administrativ-teritorială

C.civ., art. 1351, art. 1376

Legea nr. 24/2007, art. 8, art. 12

Așa cum rezultă din dispozițiile art.1.376 Cod civil, în materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru culpa este indiferentă („oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”), fiind vorba de o răspundere obiectivă.

De aceea, cazul fortuit – care, în condițiile art.1.351 alin. (3) Cod civil presupune o imprevizibilitate și  invincibilitate relative, raportate doar la cel chemat să răspundă, iar nu una cu caracter absolut, operabilă sau incidentă pentru orice persoană – nu este unul apt să înlăture angajarea răspunderii civile delictuale.

Singura împrejurare externă care ar fi putut avea efectul excluderii în tot sau în parte a răspunderii civile – după cum ar fi fost doar o cauză a prejudiciului sau, dimpotrivă, prejudiciul ar fi fost cauzat împreună cu alte împrejurări sau fapte – este forța majoră, date fiind caracteristicile invincibilității și inevitabilității absolute ale acesteia.

Astfel, constatând că evenimentul extern invocat (furtuna) nu întrunea elementele cazului fortuit și a fortiori, ale forței majore, instanțele fondului s-au raportat la elementele de fapt rezultate din administrarea probatoriului, pe baza cărora au statuat asupra cauzelor generatoare ale prejudiciului ca regăsindu-se în starea avansată de degradare a copacului, care ar fi făcut posibilă ruperea, prăbușirea acestuia independent de orice acțiune a unei forțe externe.

Or, în acest context, fapta ilicită și deopotrivă, culpa unității administrativ teritoriale sunt circumscrise nerespectării de către aceasta a dispozițiilor art.12 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr.24/2007, potrivit cărora proprietarii și administratorii de spații verzi au obligația de întreținere a acestora precum și de a asigura ”măsurile privind siguranța persoanelor care pot fi afectate de ruperile și desprinderile arborilor și elementelor acestora, ca urmare a gradului de îmbătrânire avansat sau a stării fitosanitare precare”.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1716 din 22 septembrie 2021

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2019 pe rolul Judecătoriei Brăila reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Chiscani, obligarea acesteia să plătească reclamantului A. suma de 5000 euro în echivalent, respectiv 23.000 lei, cu titlu de daune morale pentru suferințele cauzate prin vătămări proprii, suma de 35.000 euro în echivalent, respectiv 161.000 lei cu titlu de daune morale pentru suferințele cauzate ca urmare a pierderii soției sale iar reclamantului B. suma de 60.000 euro în echivalent respectiv suma de 276.000 lei, cu titlu de daune morale cauzate ca urmare a pierderii mamei sale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.1.349, 1.357, 1.376, 1.381, 1.391, 1.392 C.civ.

Prin sentința nr.3760 din 10.06.2019, Judecătoriei Brăila a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Brăila.

Prin  precizările depuse la data de 7.10.2019 reclamantul A. a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 euro prin echivalent, respectiv 23.000 lei, cu titlu de daune materiale (iar nu morale). Acest prejudiciu material este împărțit în cheltuieli ocazionate de înmormântarea soției, cheltuieli ocazionate cu datinile creștinești în valoare totală de 15000 lei cât și cele ce vizează suferințele cauzate în raport cu vătămările fizice cauzate de căderea arborelui. Leziunile i-au creat un disconfort fizic ce i-a impus un regim alimentar strict și care au necesitat plăți suplimentare pe care în mod normal nu le realiza în desăvârșirea uzului domestic. Daunele materiale au în vedere și cheltuielile realizate la Laboratorul de Medicină-Legală cu plățile aferente emiterii certificatului medico-legal.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul Brăila

Prin sentința nr. 326 din 22.07.2020, Tribunalul Brăila - Secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 105.356 lei cu titlu de daune și reclamantului B. suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale; a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 12391,57 lei cu titlu de cheltuieli judecată.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați

Prin decizia nr. 3/A din 20.01.2021, Curtea de Apel Galați - Secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile părților împotriva sentinței.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Chișcani, arătând că instanțele anterioare nu au ținut seama de dispozițiile art. 1.351 C.civ. privind cazul fortuit, situație față de care în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Starea de sănătate a copacului a cărui prăbușire a produs tragicul eveniment nu putea fi vizibilă din exterior de către un nespecialist, iar instanța de fond a apreciat în mod greșit că recurenta este un astfel de specialist, întrucât are obligația de amenajare conform art. 8 alin. 1 și art. 12 din Legea nr. 24/2007. Recurenta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expert X. cu privire la acest aspect, care au fost însă respinse, fiind apreciate drept apărări de fond. De asemenea, solicitarea de întocmire a unui nou raport de expertiză a fost respinsă în toate etapele procesuale anterioare.

Recurenta nu se face vinovată de producerea evenimentului din 25.07.2017, întrucât primise în proprietate stațiunea Lacu Sărat la data de 19.07.2017, neavând timp să efectueze o curățare/toaletare a pădurii în doar 6 zile de la primirea în proprietate a acestei stațiuni.

Instanța de apel nu a analizat cazul fortuit invocat de pârâtă, a analizat forța majoră, dar fără a motiva de ce nu este incidentă cauzei și nu a cercetat dacă pârâta avea posibilitatea obiectivă ca în termen de 6 zile să înștiințeze Romsilva să vină la fața locului, să însemneze copacii și să achiziționeze servicii de toaletare și curățare copaci. Această obligație revenea Municipiului Brăila, prin Consiliul Local Municipal, care a fost proprietar asupra stațiunii până la data de 19.07.2017.

Recurenta-pârâtă nu este de acord cu concluziile raportului de expertiză efectuat de către expert X., în sensul că furtuna a fost doar factorul declanșator al căderii copacului, iar această energie străină spontană era de natură să atragă incidența în speță a cazului fortuit exonerator de răspundere civilă.

De asemenea, s-a arătat că, deși în apărarea în fața instanței de fond s-a invocat cazul fortuit, acest aspect nu a fost analizat de către tribunal, în timp ce instanța de apel a analizat, din eroare, forța majoră.

Or, deși ambele instituții – cazul fortuit și forța majoră – își găsesc sediul de reglementare în același text (art. 1.351 C.civ.), în realitate între ele există deosebiri juridice semnificative, legate de modalitatea în care se manifestă imprevizibilitatea, invincibilitatea și inevitabilitatea  evenimentului, apreciate într-o manieră mai ușoară în situația cazului fortuit, la nivel subiectiv, prin raportare la persoana celui chemat să răspundă în lipsa producerii evenimentului, spre deosebire de forța majoră, în care invincibilitatea și inevitabilitatea au caracter absolut.

5.Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Contrar susținerii pârâtei-recurente, instanțele fondului au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie atunci când au constatat că nu există cauza exoneratoare de răspundere invocată – respectiv, căderea copacului care a produs decesul uneia dintre victime și vătămarea corporală a celeilalte s-ar fi datorat furtunii puternice din data de 25.07.2017, fără nicio culpă din partea instituției pârâte.

Astfel, în speță s-a pus problema angajării răspunderii pârâtei UAT Chișcani pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat în paza sa juridică.

Așa cum au fost stabilite elementele de fapt ale pricinii pe baza probelor administrate (raport de expertiză în silvicultură), căderea          copacului a fost cauzată de gradul avansat de degradare a acestuia (putrezit în proporție de 95%), ceea ce ar fi făcut posibil ca „ruperea tulpinii să se producă în orice moment, ca urmare a unei forțe exterioare ușoare”, iar „furtuna a fost doar factorul declanșator, întrucât copacul se putea rupe imprevizibil și fără apariția unei forțe exterioare deoarece era într-un stadiu foarte avansat de putrezire la bază”.

Or, invocând lipsa culpei și exonerarea de răspundere pentru că ar fi intervenit un caz fortuit (furtuna, ca eveniment extern, imprevizibil și imposibil de împiedicat), pârâta ignoră faptul că în materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru, așa cum rezultă din dispozițiile art.1.376 C.civ., culpa este indiferentă („oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”), fiind vorba de o răspundere obiectivă.

De aceea, cazul fortuit – care, în condițiile art.1.351 alin.3 C.civ. presupune o imprevizibilitate și  invincibilitate relative, raportate doar la cel chemat să răspundă, iar nu una cu caracter absolut, operabilă sau incidentă pentru orice persoană – nu este unul apt să înlăture angajarea răspunderii civile delictuale.

Singura împrejurare externă care ar fi putut avea efectul excluderii în tot sau în parte a răspunderii civile – după cum ar fi fost doar o cauză a prejudiciului sau, dimpotrivă, prejudiciul ar fi fost cauzat împreună cu alte împrejurări sau fapte – este forța majoră, date fiind caracteristicile invincibilității și inevitabilității absolute ale acesteia.

Este motivul pentru care, făcând trimitere la instituția răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru și la cauzele exoneratoare de răspundere (fapta victimei dacă întrunește caracteristicile forței majore; forța majoră), instanța de apel analizează și dacă subzistă elementele forței majore, chiar dacă pârâta s-a limitat la a califica evenimentul extern ca fiind unul asimilabil cazului fortuit (invocat în acești termeni și analizat ca atare de către prima instanță a fondului, contrar susținerii pârâtei în sensul unei lipse de analiză pe acest aspect).

De altfel, cu toate că prin motivele de recurs pârâta face în mod corect distincția între cele două cazuri exoneratoare de răspundere – forța majoră și cazul fortuit – care, deși își au sediul de reglementare în același text (art.1351 C.civ.) au trăsături diferite, în același timp, aceasta nu identifică în mod corect efectele pe care le pot produce la speță.

Constatând că evenimentul extern invocat (furtuna) nu întrunea elementele cazului fortuit și

a fortiori

, ale forței majore, instanțele fondului s-au raportat la elementele de fapt rezultate din administrarea probatoriului, pe baza cărora au statuat asupra cauzelor generatoare ale prejudiciului ca regăsindu-se în starea avansată de degradare avansată a copacului, care ar fi făcut posibilă ruperea, prăbușirea acestuia independent de orice acțiune a unei forțe externe.

Or, în acest context, fapta ilicită și deopotrivă, culpa pârâtei sunt circumscrise nerespectării de către aceasta a dispozițiilor art.12 din Legea nr.24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, potrivit cărora :”(2) Proprietarii și administratorii de spații verzi cu arbori și arbuști sunt obligați să realizeze măsurile de întreținere a acestora (3) Proprietarii și administratorii de spații verzi sunt obligați să asigure măsurile privind siguranța persoanelor care pot fi afectate de ruperile și desprinderile arborilor și elementelor acestora, ca urmare a gradului de îmbătrânire avansat sau a stării fitosanitare precare”.

Criticile referitoare la modalitatea în care au fost cenzurate obiecțiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză în fața primei instanțe – în contextul considerării lor ca apărări de fond, verificate și analizate în consecință în speță – nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să învestească instanța de recurs, aspectele fiind evaluate ca atare de instanțele fondului, cu ocazia administrării probatoriului și cercetării probelor.

Sunt, de asemenea, lipsite de temei criticile pârâtei conform cărora n-ar fi putut stabili, din exterior, starea de sănătate a copacului, întrucât instituția recurentă nu poate fi asimilată unui specialist.

Astfel, obligația de despăgubire îi incumbă recurentei din poziția acesteia de proprietar (paznic juridic) al lucrului, iar nu în calitate de specialist care nu și-ar fi îndeplinit anumite obligații profesionale.

Aceasta înseamnă, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1.376 alin.1 C.civ., că pentru existența și angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru este necesar să fie îndeplinită o singură condiție și anume, lucrul să se fi aflat, la data cauzării prejudiciului, „sub paza” persoanei întrucât, așa cum s-a menționat anterior, este vorba despre o răspundere obiectivă, independentă de culpă, ce se angajează pentru acoperirea prejudiciului victimei.

În corelare cu dispozițiile art. 1.376 alin.1 C.civ., sunt prevederile specifice materiei, ale art. 8 alin.1 din Legea nr. 24/2007, corect reținute de instanța fondului, care statuează că „Administrarea spațiilor vezi proprietate publică este exercitată de autoritățile administrației publice locale și de alte organe împuternicite în acest scop”, ceea ce impunea – coroborat și cu prevederile art.12 din același act normativ – dispunerea măsurilor necesare pentru „siguranța persoanelor care pot fi afectate de ruperile și desprinderile arborilor și elementelor acestora, ca urmare a gradului de îmbătrânire avansat sau a stării fitosanitare precare”.

La fel, este lipsită de temei legal și de consecințele exoneratoare de răspundere pretinse, susținerea recurentei conform căreia primise în proprietate Stațiunea Lacu Sărat (locul producerii prejudiciului) abia la 19.07.2017, cu doar 6 zile înainte de data evenimentului și ca atare, n-ar fi  „putut fizic și nici legal să efectueze o curățare/toaletare a copacilor”.

Separat de împrejurarea de fapt relevată, că intrarea în patrimoniul recurentei-pârâte a stațiunii menționate s-a făcut în urma unui litigiu cu municipiul Brăila, derulat pe parcursul mai multor ani (finalizat prin sentința civilă nr.222/26.11.2015 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin decizia civilă nr.579/8.07.2016 a Curții de Apel Constanța), astfel încât nu se poate spune că era vorba despre un element al patrimoniului dobândit fără a se cunoaște nimic în legătură cu situația ori starea acestuia, ceea ce interesează din punct de vedere al răspunderii civile delictuale, ca aspect relevant, este aceea că, la momentul producerii prejudiciului, pârâta avea paza juridică asupra lucrului, fiind, ca atare, responsabilă în mod obiectiv, independent de culpă, de prejudiciul produs.

În consecință, față de situația de fapt stabilită de instanțele fondului și de instituția juridică incidentă – răspunderea pentru fapta lucrului – în speță s-a  stabilit corect că nu există caz de exonerare de răspundere civilă aplicabil, așa încât unitatea pârâtă urmează să răspundă, în cadrul răspunderii obiective ce se activează, de prejudiciul creat intimaților-reclamanți.

Pentru toate considerentele arătate anterior, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul a fost respins în consecință.