ÎCCJ, decizie (scj.ro #134796)

Acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul decurgând din tăierile ilegale de pădure. Răspunderea entității deținătoare a terenului forestier. Prescripția dreptului material.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic

: prescripție extinctivă

-prejudiciu

-teren cu destinație forestieră

faptă ilicită

răspundere obiectivă

C.civ. din 1864, art. 998 – 999

Decretul nr. 167/1958, art. 8

Legea nr. 1/2000, art. 35

Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale fundamentate pe dispozițiile art.35 din Legea nr.1/2000, chestiunile vizând identificarea celor direct răspunzători de tăierile ilegale de copaci ori angajarea răspunderii penale sau civile a acestora, sau determinarea împrejurării dacă este vorba despre angajați ai entității în a cărei posesie se află terenul forestier sau terțe persoane care acționează izolat, sunt absolut nerelevante, răspunderea „ocoalelor silvice și a actualilor deținători” funcționând în mod obiectiv și independent de aceste elemente.

Prin urmare, cunoscând „actualul deținător” al terenului asupra căruia reclamantei îi fusese reconstituit dreptul de proprietate, entitate care răspunde, conform art.35 din Legea nr.1/2000 „de paza și protecția vegetației forestiere (…) și după punerea în posesie”, acțiunea în angajarea răspunderii civile delictuale a acesteia trebuia promovată independent de împrejurarea cunoașterii în concret a persoanei răspunzătoare de acțiunile de tăieri ilegale, norma de drept în discuție instituind în sarcina celor nominalizați în textul legii, o răspundere obiectivă pentru integritatea vegetației forestiere. Iar, în condițiile în care temeiul de drept al acțiunii în despăgubiri a fost determinat prin indicarea dispozițiilor art.998-999 din Codul civil din 1864 și ale art. 35 din Legea nr.1/2000, reclamanta putea și trebuia să cunoască persoana ținută să răspundă de prejudiciul suferit încă de la data aflării existenței acestuia.

Secția I civilă, decizia nr. 154 din 25 ianuarie 2017

Prin cererea înregistrată la data de 18.04.2014 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta Comuna Sâncraiu a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 Cod civil de la 1865, art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 35 din Legea nr. 1/2000, art. 8 lit. b), h) din O.G. nr. 96/1998, art. 194 - 204, art. 453 NCPC, art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, în contradictoriu cu pârâta Comuna Călățele, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.150.762 RON reprezentând contravaloarea cantității de 10.229 mc masa lemnoasă lipsă nejustificat din parcelele 17C si 18B, aflate în proprietatea reclamantei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 150 din 11.03.2016, Tribunalul Cluj, Secția civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă și a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 1.361 lei reprezentând cheltuieli de judecată, compensând alte cheltuieli.

În esență, prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art.8 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958, cu referire la caracterul patrimonial al acțiunii de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta ilicită constând în încălcarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr.1/2000, modificată, temei de drept în raport de care s-a apreciat că reclamanta a cunoscut persoana care răspunde de protecția vegetației forestiere, dar și prejudiciul produs.

Prin decizia nr. 1568/A din 16.06.2016 Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței mai sus-menționate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC, reclamanta, arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, respectiv, condițiile impuse de acest text legal (de a cunoaște paguba și pe cel răspunzător de ea) nu sunt îndeplinite, întrucât este adevărat că recurenta-reclamantă a cunoscut prejudiciul și a refuzat punerea în posesie, însă nu a cunoscut și persoana responsabilă de cauzarea acestuia, după cum eronat reține instanța de apel. Din refuzul punerii în posesie nu se putea deduce că reclamanta ar fi cunoscut și persoana responsabilă de cauzarea prejudiciului sau că ar fi avut posibilitatea reală de a-l cunoaște, premisa pe care se întemeiază decizia instanței de apel fiind complet eronată.

Existența prejudiciului a devenit certă abia la data finalizării expertizei tehnice judiciare efectuată de către inginer A., expert tehnic judiciar în specialitatea silvicultură, respectiv, la data de 12.12.2005.

Refuzul punerii în posesie nu poate fi asimilat cunoașterii persoanei răspunzătoare de cauzarea prejudiciului și nici nu poate constitui un motiv de învinovățire a reclamantei atâta vreme cât exista o neconformitate între ceea ce trebuia să primească și ceea ce se oferea spre punere în posesie.

Momentul determinării prejudiciului nu influențează în mod automat momentul subiectiv al cunoașterii în concret a autorului faptei prejudiciabile. Atât cunoașterea prejudiciului, cât și cunoașterea autorului presupune informarea persoanei vătămate cu privire la contextul producerii faptei ilicite și a persoanei care a săvârșit-o, prin cunoașterea unor date și indicii suficiente care pot conduce, prin demersuri minime, la identificarea în concret a persoanei, pentru a exista o imagine clară a răspunderii delictuale. Termenul de prescripție trebuie raportat în mod obligatoriu la momentul subiectiv al întrunirii celor două elemente (prejudiciu și autor), deoarece doar la momentul cunoașterii acestora recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a promova o acțiune civilă în despăgubiri împotriva pârâtei.

Din cuprinsul adreselor comunicate între părți rezultă că recurenta-reclamantă a încercat în repetate rânduri să identifice autorul prejudiciului și a solicitat concursul pârâtei în acest sens, tocmai întrucât nu cunoștea că aceasta se face responsabilă de respectivul prejudiciu. Din aceeași corespondență mai rezultă că, începând cu anul 2005, recurenta-reclamantă a cunoscut existența prejudiciului, însă prevederile art. 8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 sunt incidente în prezența ambelor elemente, cunoașterea prejudiciului și a persoanei responsabile de producerea acestuia.

După cum rezultă din actele dosarului, recurenta-reclamantă a formulat plângere penală obiect al dosarului nr. x/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, solicitând tragerea la răspundere penală a numitului B. și începerea urmăririi penale împotriva autorilor necunoscuți sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tăiere și furt material lemnos. Susține că, rațiunea pentru care a demarat procedurile de tragere la răspundere penală a numitului B. rezidă tocmai în prevederile art.35 din Legea nr. 1/2000, modificat prin art. 17 din O.U.G. nr. 139/2005.

Plângerea penală atrage întreruperea cursului prescripției extinctive, deoarece organul de urmărire penală are atribuții judiciare, iar persoana vătămată prin săvârșirea infracțiunii se poate constitui parte civilă atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare. Susține că, până la soluționarea plângerii de către organul de urmărire penală, recurentei nu i se poate reproșa lipsa de acțiune în rezolvarea cauzei și nici vreo neglijență în realizarea dreptului.

Raportat la aceste considerente, susține recurenta că data la care a cunoscut și avea posibilitatea reală de a cunoaște persoana/autoritatea vinovată de săvârșirea prejudiciului este data comunicării rezoluției date în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2007, și anume, 29.07.2011. Aceasta întrucât abia la acea  dată recurenta-reclamantă a cunoscut că pădurarul B. nu poate fi tras la răspundere penală deoarece nu sunt probe suficiente în acest sens, că nu se poate antrena răspunderea penală a autorilor necunoscuți pentru săvârșirea infracțiunilor de tăiere și furt material lemnos și că recurenta-reclamantă se poate adresa instanței civile pentru recuperarea prejudiciului împotriva Comunei Călățele.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 17.10.2016, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La data de 14.10.2016, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a susținut inadmisibilitatea recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, motivarea căii de atac realizând, de fapt, o reinterpretare a probelor din dosar și sugerând reținerea altei stări de fapt decât cea avută în vedere la pronunțarea soluției instanțelor de fond. De asemenea, s-a invocat lipsa de interes a reclamantei în susținerea căii de atac, atâta timp cât aceasta, precum o recunoaște, a refuzat punerea în posesie cu parcelele 17C și 18B, care au rămas și în prezent la dispoziția Comisiei locale de fond funciar Călățele, fiind parte din domeniul privat al acestei comune. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, s-a arătat că nicăieri în cuprinsul rezoluției emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin nu s-a menționat responsabilitatea entității pârâte pentru pretinsul prejudiciu invocat de reclamantă în proces, simpla trimitere la instanța civilă pentru rezolvarea oricăror pretenții de natură civilă neavând semnificația atribuită de reclamantă, cum că atunci a aflat pentru prima oară care ar fi persoana responsabilă de prejudiciu.

În realitate, din corespondența purtată anterior între părți, la nivelul anului 2005, rezultă că reclamanta a solicitat măsuri financiare reparatorii de la primăria Călățele și nu de la o altă persoană fizică sau juridică. De altfel, rezultă din datele și probele dosarului că, cu mult timp anterior comunicării rezoluției parchetului, recurenta-reclamantă cunoștea cine este deținătorul legal al terenului și care avea sarcina de a-l păzi și din a cărui culpă afirmată s-ar fi cauzat prejudiciul pretins a fi reparat.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.proc.civ.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat, în cauză nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă, invocat cu trimitere la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.8 din Decretul nr.167/1958, de către instanțele de fond.

Potrivit acestei dispoziții normative „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea”.

Instanțele de fond – reținând caracterul patrimonial al acțiunii deduse judecății – au apreciat asupra incidenței în cauză a instituției juridice a prescripției extinctive, stabilind că la data sesizării Tribunalul Cluj cu soluționarea prezentei acțiuni – 18.04.2014 – dreptul reclamantei la acțiune era stins prin prescripție în condițiile art.8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, deoarece a rezultat din datele speței că încă din anul 2005 reclamanta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de procedura sa.

Așadar, determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripție s-a realizat prin raportare la momentul subiectiv, examinat în privința ambilor termeni la care se referă norma legală, al cunoașterii de către reclamantă atât a prejudiciului, cât și a celui răspunzător de procedura sa, din acest punct de vedere neputându-se reține o greșită aplicare a normei de drept în cauză.

Prin motivele recursului său, reclamanta acceptă faptul cunoașterii prejudiciului, a cărei existență afirmă că a devenit certă la data finalizării expertizei tehnice extrajudiciare, respectiv 12.12.2005, însă neagă faptul cunoașterii persoanei responsabile de producerea acestuia, susținând că momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă este cel al comunicării rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, din dosarul nr. x/P/2007, respectiv 29.07.2011, deoarece până la acel moment recurenta-reclamantă susține că nu avea nici măcar o bănuială cu privire la posibilitatea ca tocmai Comuna Călățele să fie persoana răspunzătoare  de producerea prejudiciului.

Necunoscând deci, până la momentul indicat de recurentă, și pe cel ce răspunde de producerea pagubei, se pretinde că prescripția nu putea curge în contra sa spre a-i paraliza exercițiul dreptului la acțiune.

Pentru mai multe argumente, teza recurentei nu poate fi primită.

În primul rând, se reține că recurenta-reclamantă s-a adresat instanțelor judecătorești cu o acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte Comuna Călățele pentru fapta proprie, decurgând din calitatea sa de entitate deținătoare a parcelor de teren împădurit nr.17C și 18C, responsabilă de paza și protecția acestora în temeiul dispozițiilor art.35 din Legea nr. 1/2000, modificată. În concret, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.150.762,5 Ron reprezentând contravaloarea a 10.299 mc masă lemnoasă lipsă, ca urmare a tăierilor ilegale de pădure.

Temeiul legal al acțiunii a fost determinat prin indicarea dispozițiilor art.998-999 C.civ. și a celor prevăzute de art. 35 din Legea nr.1/2000 modificată, iar demersul procedural a fost justificat prin aceea că suprafața de teren în cauză proprietatea reclamantei - asupra căreia i s-a  reconstituit dreptul de proprietate prin HCJ Cluj nr.128/2002 și prin Ordinul Prefectului Cluj nr.466/2002 - s-a aflat în posesia pârâtei care răspunde, în baza art.35 din Legea nr.1/2000, de paza și protecția vegetației forestiere, până la momentul punerii în posesie (care nu a avut loc în cauză, fiind refuzat de către reclamantă tocmai în considerarea procentului scăzut de masă lemnoasă rămasă) și, ulterior acestui moment, pe o perioadă de maxim 180 de zile.

Simpla observare a temeiului de drept al acțiunii, care a justificat îndreptarea pretențiilor împotriva pârâtei, relevă împrejurarea că, doar determinând pe deținătorul terenului asupra căruia reclamanta obținuse reconstituirea dreptului de proprietate privată, aceasta putea și trebuia să cunoască persoana ținută să răspundă de procedura prejudiciului încă de la data aflării existenței acestuia. Astfel, cunoscând „actualii deținători” ai terenurilor solicitate de foștii proprietari, care răspund, conform art.35 din Legea nr.1/2000 modificată „de pază și protecția vegetației forestiere…. și după punerea în posesie”, reclamanta putea și trebuia să promoveze acțiunea sa în angajarea răspunderii civile delictuale a acestora/acestuia independent  de împrejurarea cunoașterii în concret a persoanei directe implicate  /răspunzătoare de acțiunile de tăieri ilegale, norma de drept în discuție instituind în sarcina celor nominalizați în textul legii (ocoalele silvice și actualii deținători ai terenurilor solicitate de foștii proprietari) o răspundere obiectivă pentru integritatea vegetației forestiere.

Or, în legătură cu acest aspect, reclamanta a arătat prin cererea sa de chemare în judecată că, deși inițial (în anul 2003, cu ocazia punerii reclamantei în posesia a 92,3 ha din terenul retrocedat) pârâta a negat deținerea posesiei și a dreptului de administrare asupra parcelelor 17C și 18B, a recunoscut ulterior acest fapt, comunicându-i prin mai multe adrese din anul 2005 o serie de acte de punere în valoare și de control pe baza cărora, de altfel, reclamanta a și putut realiza estimări ale prejudiciului produs și a putut emite judecăți de valoare în sensul determinării vinovăției pârâtei, responsabilă de neluarea măsurilor adecvate și necesare pentru asigurarea pazei și protecției vegetației forestiere de pe parcelele în discuție (potrivit susținerilor acesteia, prin emiterea unor acte de control ce constatau, pentru suprafețe foarte mari de teren, a existenței unui volum mic de arbori tăiați și prin considerarea ca fiind bună a activității pădurarului).

Prin urmare, aflată în posesia actelor de punere în valoare și control, comunicate de pârâtă cu

adresa din 18.05.2005, potrivit propriilor susțineri, reclamanta dispunea de toate datele necesare promovării acțiunii de față  încă din anul 2005, de vreme ce, pe baza acestora a putut stabili că pârâta deține posesia și exercită un drept de administrare inclusiv asupra terenurilor cu destinație forestieră din parcelele 17C și 18B asupra cărora i se recunoscuse ei un drept de proprietate în baza legilor fondului funciar și a căror preluare în posesie, tot ea afirmă, că a refuzat-o tocmai în considerarea constatării existenței unui procent diminuat de masă lemnoasă.

Pe de altă parte, tot din anul 2005, dispozițiile art.35 ale Legii nr.1/2000, care dau temeiul actual al cererii reclamantei, fuseseră introduse în fondul activ legislativ ca urmare a adoptării O.U.G. nr.139/2005 publicată în Monitorul Oficial nr.939 din 20 octombrie 2005, așa încât nicio justificare plauzibilă a omisiunii ori întârzierii reclamantei de a se adresa instanțelor pentru angajarea

răspunderii pârâtei nu există.

Din conținutul reglementării se înțelege că, pentru angajarea răspunderii fundamentate pe dispozițiile art.35 din Legea nr.1/2000, identificarea celor direct răspunzători de tăierile ilegale de copaci ori angajarea răspunderii penale sau civile a acestora, respectiv determinarea împrejurării dacă e vorba despre angajați ai pârâtei sau terțe persoane care acționează izolat sunt chestiuni absolut nerelevante, răspunderea „ocoalelor silvice și a actualilor deținători” funcționând în mod obiectiv și independent de aceste elemente.

Pentru acest motiv, este corect  considerentul primei instanțe care reține, în contextul procesual al litigiului, nerelevanța  demersului judiciar inițiat de reclamantă pe cale penală, în condițiile în care, încă de la nivelul anului 2005, reclamantei îi erau cunoscute atât existența prejudiciului, dar și a celui chemat prin lege să răspundă pentru acesta sau, în tot cazul, ar fi trebuit să îi fie cunoscute (necunoașterea legii neputând fi invocată ca argument în acest sens).

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a susținut în proces că nu i-ar fi fost cunoscute prevederile art.35 ale Legii nr.1/2000, modificată, ci afirmă în mod contradictoriu - în raport de cele expuse anterior cu privire la modul în care se aplică norma legală în discuție - că rațiunea pentru care a demarat procedurile de tragere la răspundere penală a pădurarului B. rezidă tocmai în prevederile articolului menționat, deși conținutul acestuia indică alți subiecți ai obligației legale de a asigura paza și protecția vegetației forestiere de pe terenurile ce se restituie foștilor proprietari și, implicit, alți subiecți ai raportului juridic obligațional ce poate lua naștere din nesocotirea obligației legale.

În circumstanțele date, plângerea penală îndreptată împotriva pădurarului ori împotriva unor autori necunoscuți, ca persoane direct implicate în tăierile ilegale de copaci, își putea justifica utilitatea doar în măsura în care reclamanta urmărea să-și îndrepte pretențiile împotriva altor subiecți decât pârâta.

De altfel, atunci când afirmă că până la momentul comunicării rezoluției Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin emisă în dosarul nr. x/P/2007, nu avea nicio bănuială cu privire la posibilitatea ca tocmai Comuna Călățele să fie persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului în patrimoniul său, recurenta-reclamantă uită că prin cererea de chemare în judecată a relatat (și apoi a dovedit prin înscrisurile atașate cererii) inclusiv aspectul că, prin corespondența purtată cu pârâta la nivelul anului 2005, i-a cerut acesteia explicații în legătură cu diferența de masă lemnoasă rezultată pentru cele două parcele de teren, ca și oferirea unor soluții de despăgubire  alternative (sub forma achitării contravalorii masei lemnoase lipsă sau sub forma unui  schimb de teren echivalent prin suprafață și cantitatea de masă lemnoasă). Or, acest aspect, unit cu cel al refuzului preluării posesiei terenului de la intimata-pârâtă, relevă în mod cert că încă de la data acestei corespondențe (anul 2005) reclamanta a avut reprezentarea responsabilității care îi revenea pârâtei în legătură cu integritatea fondului forestier existent pe terenul a cărui posesie se pregătea a o prelua de la aceasta din urmă, rămânând, în pofida acestui fapt, în pasivitate și neacționând pentru limpezirea situației litigioase decât în anul 2014.

Deși se prevalează în mod consistent de demersul său judiciar inițiat în fața organelor de anchetă penală, despre care susține că ar fi întrerupt cursul prescripției extinctive și că i-ar fi relevat, la momentul emiterii rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, responsabilitatea pârâtei pentru cauzarea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o, Înalta Curte reține că,  potrivit dispozițiilor art.16 alin.2 din Decretul nr.167/1958, prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului și că posibilitatea reclamantei de a se constitui parte civilă în procesul penal a rămas doar o eventualitate, acest moment procesual nefiind consumat în respectiva cauză. În sfârșit, contrar susținerilor recurentei, cercetările organelor de anchetă penală efectuate în dosarul penal nr. x/P/2007 nu au putut releva decât, cel mult, imposibilitatea tragerii la răspundere a celor bănuiți de implicare directă în tăierile ilegale de arbori, însă în mod cert nu au putut releva nimic în plus sub aspectul responsabilității ce revenea  pârâtei, încă din anul 2005 (de la data completării Legii nr.1/2000 cu dispozițiile actuale ale art.35) în privința  pazei și protecției integrității fondului forestier de pe terenurile solicitate de foștii proprietari, în calitatea sa de deținător al acestor terenuri.

În considerarea tuturor acestor aspecte, menite să substituie parțial și să completeze considerentele instanței de apel, apreciind asupra corectitudinii, din punct de vedere legal, a soluției adoptate, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat.