ÎCCJ, decizie (scj.ro #175863)

Sentința pronunțată, în primă instanță, de Tribunalul Timiș. Prin sentința civilă nr.630/PI din 22.04.2019, Tribunalul Timiș, Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei UAT Municipiul Timișoara prin Primar; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Club Sportiv X. și, pe cale de consecință, a respins acțiunea civilă a reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtul Club Sportiv X., ca fiind formulată împotriva unui pârât fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., prin reprezentant legal B. în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul Timișoara, prin Primar și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 250.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR la data plății, cu titlu de daune morale; a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plății efective și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta A., prin reprezentant legal B. și pârâta UAT Municipiul Timișoara, prin Primar.

Decizia pronunțată, în apel, de Curtea de Apel Timișoara. Prin decizia civilă nr.231 din 07.11.2019, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a respins apelul formulat de apelanta reclamantă și a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Timișoara, prin Primar, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul obligării pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Timișoara, prin Primar, la plata către reclamanta A. a sumei de 100.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR de la data plății, cu titlu de daune morale, la care se adaugă dobânda legală, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data plății efective, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs reclamanta A., prin reprezentant legal B. și pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar. 1. Recurenta-reclamantă A., în cuprinsul cererii de recurs, a formulat următoarele critici: Hotărârea pronunțată de instanța de apel nesocotește dispozițiile art.477 Cod procedură civilă, în conformitate cu care instanța de apel era obligată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Arată că instanța de apel, în rejudecarea cauzei, a admis apelul formulat de pârât, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul diminuării despăgubirilor morale acordate de judecătorul fondului, de la suma de 250000 euro, la suma de 100.000 euro, deși nu a fost învestită cu un motiv de apel care să vizeze reducerea despăgubirilor acordate. Prin cererea de apel, pârâta a solicitat instanței de apel de a analiza dacă, în cauză, este justificată calitatea sa procesuală pasivă, dacă este incidentă sau nu cauza exoneratoare de răspundere a forței majore, precum și vinovăția acestuia, ca element al răspunderii civile delictuale. Întrucât nu au fost formulate susțineri care să justifice o redimensionare a cuantumului daunelor morale acordate și din moment ce instanța de apel a constatat caracterul nefondat al criticilor referitoare la exonerarea de răspundere pentru prejudiciul pretins în cauză, recurenta apreciază că soluția ce se impunea era cea de respingere a apelului. Cu toate acestea, nesocotind regulile devoluțiunii impuse de principiul tantum devolutum quantum apellatum, instanța de apel a procedat la o nouă judecată, în afara limitelor învestirii sale și a dispozițiilor art. 477 Cod procedură civilă. Astfel, întreaga analiză a curții de apel în legătură cu traumele fizice și psihice încercate de minoră, intervențiile chirurgicale, limitarea posibilității desfășurării activităților aferente vârstei, lipsa de la școală, constituie rezultatul unor aprecieri proprii care nu au adus răspuns unor critici cu care aceasta să fi fost învestită, procedeu prin care instanța a încălcat principiul contradictorialității dezbaterilor, inclusiv dreptul la apărare al reclamantei, deoarece s-a aflat în imposibilitate de a-și exprima poziția față de aceste argumente. Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea pricinii spre rejudecare la instanța de apel, apreciind că sunt incidente motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă. 2. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât Municipiul Timișoara, prin Primar, a formulat, în esență, următoarele critici: Hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanțele de fond au soluționat greșit excepția calității sale procesuale pasive, în condițiile în care s-a probat că, deși imobilul se află în proprietatea publică a Municipiului Timișoara, în fapt, este în administrarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului-Clubul Sportiv X., în baza protocolului nr. 988 din 25.10.2012 încheiat între MAI și Clubul Sportiv X. și a procesului verbal de predare primire nr. 989/2012, aspect ce rezultă și din evidențele de carte funciară. Instanțele de fond și de apel s-au raportat greșit, în aprecierea calității procesuale, la H.C.L. nr. 525/2015, prin care s-a dispus radierea dreptului de administrare a Ministerului Educației, Cercetării Tineretului și Sportului - Clubul Sportiv X., fără a se observa că, în momentul în care unitatea administrativ teritorială a încercat să procedeze la intabularea respectivului act administrativ, Clubul Sportiv X. a formulat plângere, care a fost admisă de către instanța de judecată, prin sentința civilă nr. 2198/2017 pronunțată de Judecătoria Timișoara, stabilindu-se, cu putere de lucru judecat, faptul că, Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului - Clubul Sportiv X. are un drept de administrare asupra imobilului înscris în CF nr. 409004 Timișoara, drept care nu a fost modificat sau radiat. Prin urmare, titularul dreptului de administrare justifică calitatea procesuală pasivă și nu proprietarul imobilului teren, pe care se afla copacul, argumente în considerarea cărora s-a apreciat că, răspunderea sa civilă delictuală nu poate fi antrenată. Printr-un alt motiv de recurs, recurenta apreciază că instanțele au reținu greșit că fenomenul meteorologic, din 17.09.2017, nu poate fi catalogat ca fiind un eveniment de forță majoră, deși s-a probat că acest fenomen are natura juridică a unui eveniment de forța majoră. Oricum, instanța nu are calitatea de a se pronunța dacă evenimentul poate fi încadrat în categoria forței majore, în lipsa opiniei unui specialist, singurul organ competent fiind Camera de Comerț și Industrie Timișoara. Atât instanța de fond, cât și cea de apel au ignorat faptul că eveniment extrem, produs în 17.09.2017, nu a fost previzionat prin avertizări meteo și care ar fi permis locuitorilor să ia măsuri necesare de împiedicare a producerii de pagube și a protecției fizice prin adăpostire într-un loc protejat. Considera, astfel, incidente dispozițiile art.1350 alin (2) Cod civil, potrivit cărora: „forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil", fenomenul extrem din 17.09.2017 aducând multiple prejudicii atât domeniului public, cât și celui privat, determinând ruperea, prăbușirea sau smulgerea din rădăcină a numeroși arbori la nivelul municipiului Timișoara, într-o majoritate covârșitoare fiind vorba de arbori în vegetație, sănătoși din punct de vedere fitosanitar. Or, în aceste circumstanțe, consideră că nu se putea prevedea producerea unor accidente sau incidente determinate de ruperea și prăbușirea de arbori. Consideră, astfel, că demersul judiciar inițiat este neîntemeiat și nedovedit, în condițiile în care din probele administrate (înscrisuri, martori) nu reiese niciunul din elementele răspunderii delictuale, respectiv vinovăția unității administrativ teritoriale, raportul de cauzalitate între culpa instituției și presupusul prejudiciu, element care nu a fost dovedit și nici lămurit aspectul legat de leziunile suferite de reclamantă și urmările acestora. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate în apel, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii în întregime a demersului inițiat de reclamanta A., în principal ca fiind introdus față de o persoană juridică care nu are calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, solicită a se constata că a intervenit fenomenul de forță majoră, exonerator de răspundere, ce ar avea, drept consecință, respingerea acțiunii. În drept, criticile au fost încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488, pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinare, Club Sportiv X. a solicitat admiterea recursului declarat de către recurenta A. și respingerea recursului declarat de parata Municipiul Timișoara, prin Primar.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate evocate în cererile de recurs, în ordinea impusă de problematica supusă atenției de fiecare dintre acestea, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este întemeiat, iar recursul pârâtului Municipiul Timișoara este nefondat, având în vedere considerentele care succed: 1. Cu referire, prioritară, la recursul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, criticile formulate vor fi analizate din perspectiva motivului de casare înscris în art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, nu și a pct.6 din același articol, invocat doar formal, fiind reținute următoarele: Recurentul a pretins că instanțele de fond și de apel au reținut greșit calitatea sa procesuală pasivă, în condițiile în care, deși imobilul se află în proprietatea publică a Municipiului Timișoara, în fapt, acest imobil pe care s-a aflat amplasat copacul, a cărui cădere a generat prejudiciul reclamat, se află în administrarea M.E.C.T.S. - Clubul Sportiv X., aspect ce ar rezulta, și în prezent, din evidențele de carte funciară. Recurentul a susținut că răspunderea pe care o antrenează actele și faptele titularului dreptului de administrare constituie o răspundere civilă proprie, context în care nu poate fi reținută calitatea sa procesuală pasivă, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală. Critica recurentului ce vizează modul de soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive aduce în dezbatere determinarea persoanei responsabile de prejudiciul cauzat reclamantei, produs de căderea unui copac, aflat pe domeniul public, care a provocat vătămarea corporală a reclamantei. Art. 1376 alin.1 Cod civil prevede imperativ că răspunderea revine persoanei care are lucrul „sub paza sa”, atunci când acesta a cauzat prejudiciul, fiind vorba de acea „pază juridică” a lucrului, care este definită în art. 1377, potrivit căruia „(...) are paza...lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra…lucrului și se servește de acesta în interes propriu”. Așadar, noțiunea de „pază” utilizată în redactarea normelor legale sus evocate nu poate avea decât semnificația de „pază juridică” în contextul în care finalitatea normelor juridice examinate este aceea de a asigura un mijloc de protecție a terților cărora le sunt cauzate prejudicii de lucruri, corelativ obligației ce incumbă persoanei ce are calitate de deținător legitim, adică de păzitor juridic. Prin urmare, întreaga construcție juridică a răspunderii pentru lucruri are la bază noțiunea de „pază juridică", ce revine în primul rând proprietarului și, în subsidiar, celui care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită controlul și supravegherea asupra lucrului și se servește de acesta într-un interes propriu. În acest context normativ, fundamentul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru, reglementată de art. 1375 Cod civil, îl reprezintă paza juridică, adică exercitarea unei puteri de direcție, supraveghere și control, dispozițiile art. 1377 instituind în favoarea și sarcina proprietarului o prezumție relativă de păzitor juridic al lucrului aflat în proprietatea sa. Aceste considerații de ordin teoretic au fost corect evocate și în raționamentul instanței de apel, Curtea de Apel reținând judicios, din situația de fapt reținută în cauză, care nu mai poate fi reevaluată în această fază procesuală, calitatea recurentului Municipiul Timișoara de păzitor juridic al lucrului, respectiv al terenului pe se afla amplasat copacului, care a generat prejudiciul reclamat. La momentul producerii evenimentului, potrivit evidențelor de carte funciară, recurentul era intabulat, ca proprietar, al terenului, calitate în virtutea căreia avea prerogative de supraveghere și control asupra bunului, iar dreptul de administrare, conferit pârâtului M.E.C.T.S. – Clubul X., a fost revocat, chiar printr-un act administrativ emanat de la unitatea deliberativă a recurentei-pârâte, pretins contestat. Cum clarificarea acestui drept de administrare nu face obiectul prezentului litigiu, iar prezumția legală înscrisă în art. 1377 Cod civil nu a fost înlăturată în ce privește calitatea de păzitor juridic al lucrului, Înalta Curte reține că instanțele fond au stabilit corect calitatea de subiect pasiv a Municipiului Timișoara în raportul juridic obligațional de răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de căderea copacului aflat pe domeniului public al unității administrativ teritoriale, fundamentată pe normele de drept comun ale Codului civil, a căror aplicabilitate, la circumstanțele factuale ale speței, a fost judicios realizată. În ceea ce privește trimiterea recurentului la statuările sentinței civile nr. 2198/2017 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. x/325/2016, sub aspectul evocării existenței dreptului de administrare în favoarea Clubului Sportiv X. și a justificării calității procesuale pasive a acestui pârât, se vădește a fi nerelevantă în tranșarea titularului obligației care face obiectul demersului judiciar de față, cum deja s-a evocat și în raport de regulile de probațiune a unui atare drept, impunându-se a se observa că respectiva hotărâre judecătorească, pronunțată fiind într-o procedură necontencioasă (plângere carte funciară), nu prezintă autoritate de lucru judecat, independent de susținerile și dezbaterile care au avut loc, în mod concret, în procedura respectivă. În susținerea acestei concluzii se impune a semnala și cele statuate prin decizia nr.72/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii având ca obiect calitatea procesuală pasivă a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară în astfel de plângeri. Așadar, soluția pronunțată de Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 2198/2017, de respingere a plângerii formulate împotriva mențiunilor de carte funciară ce viza dreptul de administrare în discuție nu este înzestrată cu fundamentul autorității de lucru judecat, cum eronat susține recurenta și nu poate constitui temei al soluției ce se impune în litigiului de față. În consecință, dat fiind circumstanțele factuale ale cauzei, care au evidențiat faptul că imobilul cu vegetație face parte din domeniul public al Municipiului Timișoara, astfel încât, potrivit dispozițiilor legale, examinate în cele ce preced, paza juridică a lucrului revine exclusiv unității administrativ teritoriale, urmează a se respinge, ca nefondate, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1, pct. 8 Cod procedură civilă referitoare la greșita confirmarea a soluției primei instanțe referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Timișoara. Printr-un alt motiv de recurs, pârâta a pretins incidența cazului de exonerarea de răspundere de forță majoră și a susținut că fenomenul meteorologic extrem, din 17.09.2017, ce a produs pagube considerabile, atât la nivel local, cât și la nivelul județului Timiș, prin intermediul intensificărilor de vânt, în rafale care a depășit viteza de 100-120km/h, în mod greșit nu a fost catalogat, de instanțele de fond și apel, ca fiind un eveniment de forță majoră, deși a fost dovedit contrariul, potrivit adresei emisă de Camera de Comerț și Industrie Timișoara, evocată în cauză. Recurenta a susținut că instanțele nu au avut în vedere că acest eveniment extrem nu a fost previzionat prin avertizări meteo, pentru a permite locuitorilor să ia măsuri necesare pentru protecția fizică și împiedicarea producerii unor pagube și a protecției fizice, circumstanțe în raport de care a apreciat că sunt întrunite condițiile art.1350 alin.2 Cod civil, pentru a reține forța majoră, drept cauză de înlăturare a răspunderii sale civile. Relativ la incidența, în speță, a cazului de forță majoră, instanța de apel a arătat, în considerentele deciziei pronunțate, că nu a fost dovedit caracterul absolut invincibil și inevitabil al furtunii care a avut loc la data evenimentului și care a avut, drept consecință, căderea copacului peste victimă. Sub aspectul circumstanțelor factuale reținute în cauză, instanța de apel a subliniat că, deși vântul a bătut cu o mare intensitate, la momentul producerii evenimentului, răspunderea nu poate fi înlăturată, atât timp cât pârâta nu a luat măsurile necesare pentru a evita punerea în pericol a vieții persoanelor, cu atât mai mult cu cât, și la o mai mică intensitate a furtunii, evenimentul s-ar fi produs, de vreme ce copacul, a cărui cădere a produs prejudiciul, necesita tăieri de corecție încă din anul 2010. În circumstanțele reținute, instanța de apel a semnalat că intensificările de vânt și furtunile din timpul verii nu pot constitui un caz de forță majoră, întrucât intensitatea unor asemenea fenomene nu este de natură a le cataloga ca fiind imprevizibile, acestea fiind specifice anotimpului respectiv, motiv pentru care a subliniat obligația ce revine autorităților, care dețin în proprietate sau administrare terenuri pe care se află copaci și care ar putea pune în pericol integritatea fizică a cetățenilor, de a lua măsurile necesare tocmai pentru a preîntâmpina producerea unor incidente de natura celui reclamat în cauza de față. În recurs, pârâta a reiterat susținerile referitoare la catalogarea fenomenului meteorologic din 17.09.2017, ca fiind unul extrem ce se constituie unui eveniment de forță majoră. Cum în cauză a dovedit că respectivul fenomen are natura unui eveniment de forță majoră, astfel cum rezultă din adresa emisă de Camera de Comerț și Industrie Timișoara, recurenta a apreciat că în mod greșit nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor înscrise în art. 1350 alin. 2 Cod civil. Relativ la natura și intensitatea fenomenului meteorologic care a determinat căderea copacului și producerea prejudiciului reclamat în cauză, instanțele de fond au reținut, pe baza elementelor factuale care au conturat situația de fapt stabilită în cauză, concluzia potrivit căreia fenomenul meteorologic produs la 17.09.2017 nu are natura unui caz de forță majoră, atât timp cât nu a fost dovedit caracterul inevitabil și imprevizibil al acestuia. Or, având în vedere situația de fapt stabilită în cauză, Înalta Curte constată că, raportat la probatoriul a cărui evaluare nu constituie atributul instanței de recurs, în mod corect s-a concluzionat că forța majoră nu poate fi reținută în cauză, iar o reevaluare a înscrisurilor la care face trimitere recurentul nu mai este posibilă în această cale de atac a recursului, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare. Or, o evaluare greșită a probelor nu evidențiază aspecte de nelegalitate care să fie apte de a fi analizate în coordonatele art. 488 alin.1 Cod procedură civilă, recurentul neindicând nicio dispoziție legală care să fi fost încălcată prin modul de apreciere a probelor, deși a înțeles să subsumeze aceste critici motivului de casare înscris în art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă. În ceea ce privește critica din recurs, referitoare la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, a vinovăției unității administrativ teritoriale și a raportului de cauzalitate între culpă și prejudiciul reclamat se observă că susținerea recurentului, formulată în aceste coordonate, nu vizează argumentele instanței de apel, fiind inutilă analiza acestora în prezentul cadru procesual, în limitele căruia pârâtul a fost chemat în judecată pentru antrenarea răspunderii sale obiective, în condițiile art. 1376 Cod civil, pentru „fapta lucrului” aflat în paza sa juridică și nu pentru a răspunde, în condițiile 1357 Cod civil, pentru faptele sale proprii și culpabile. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând caracterul nefondat al recursului declarat de pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, a respins recursul. 2. În ceea ce privește recursul declarat reclamanta A., prin reprezentant legal, întrucât se invocă încălcarea normelor de procedură, criticile formulate urmează a fi examinate din perspectiva motivului de casare înscris în art. 488 alin.1 pct.5 (și nu a pct. 6 sau 8 al aceluiași articol, cum eronat s-a invocat) a cărui incidență va fi reținută în cauză, având în vedere următoarele considerente: Recurenta reclamantă a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât controlul judiciar exercitat de instanța de apel a fost realizat cu depășirea limitelor învestirii sale, neregularitate care ar fi condus la încălcarea dispozițiilor art. 477 Cod procedură civilă întrucât, prin cererea de apel, pârâta-apelantă nu a solicitat o diminuare a cuantumului daunelor acordate de prima instanță, ci o absolvire totală de plata daunelor solicitate. Critica recurentei se vădește a fi întemeiată. Efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispozițiile art. 476 Cod procedură civilă care, în alin. (1) prevede că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, iar, în alin. (2) prevede că în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanță. Din dispozițiile art. 477- 478 Cod procedură civilă, rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, și respectiv la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, apelul fiind, astfel, guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Astfel, art. 477 Cod procedură civilă dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum , ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant. Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 478 alin. (1) Cod procedură civilă potrivit căruia părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum , efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Plecând de la aceste considerații de ordin teoretic și raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că pârâtul Municipiul Timișoara, prin cererea de apel formulată împotriva hotărârii primei instanțe, a formulat critici în legătură cu soluția dață excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a nereținerii incidenței cazului exonerator de răspundere privind forța majoră. Totodată, a contestat și modalitatea de stabilire și reparare a prejudiciului constând în daunele morale suferite de reclamantă, apelanta-pârâtă solicitând respingerea acestor daune, ca neîntemeiate și nedovedite, prin raportare la probele administrate și a incompatibilității reparării prejudiciului de natură extrapatrimonială prin mijloace de natură patrimonială. În final, apelanta a solicitat a se dispune „schimbarea în tot a hotărârii judecătorești atacate, în sensul respingerii în întregime a demersului litigios inițiat de reclamanta A., în principal ca fiind introdus față de o persoană juridică care nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, raportat la instituția noastră, iar în subsidiar solicităm să se constate că a intervenit fenomenul de forță majoră, exonerator de răspundere și ca o consecință solicităm respingerea demersului litigios promovat de reclamantă caftind netemeinic și nefondat (...) ". Așadar, apelanta a solicitat exonerarea, în totalitate, de plata daunelor morale, stabilite prin hotărârea atacată, nu și o diminuare a cuantumului acestor daune, în raport de criteriile de evaluare avute în vedere de instanța de apel ori a altora, ce ar fi fost omise. Procedând la judecarea apelului, instanța de apel a apreciat asupra caracterului nefondat al motivelor de apel care vizau lipsa calității procesuale pasive a apelantei-pârâte și incidența cazului de exonerare de răspundere privind forța majoră. Considerentele deciziei pronunțate evidențiază, totodată, și analiza efectuată de instanța de apel a aspectelor de fapt, particulare situației reclamantei, examinare ce a fost realizată din perspectiva unor criterii de evaluare și cuantificare a daunelor morale, evidențiate expres de instanța de apel. Urmărind a stabili un cuantum al acestor daune care să aibă un efect compensatoriu, dar și obținerea unui raport de proporționalitate între prejudiciul reclamat și cuantumul daunelor acordate, instanța de apel a concluzionat că suma stabilită de prima instanță, cu titlu de daune morale, este exagerată. Or, realizând o atare verificare, sub aspectul modului de cuantificare a despăgubirilor destinate reparării prejudiciului moral, deși instanța de apel nu fusese învestită cu vreun motiv de apel prin care pârâta să fi contestat cuantumul sumei acordate de prima instanță, cu titlu de daune morale, stabilite în raport de criteriile expres arătate în cuprinsul hotărârii, Înalta Curte reține că decizia astfel pronunțată de instanța de apel nesocotește regulile devoluțiunii, consacrate în art. 477, 478 Cod procedură civilă Din această perspectivă, fiind încălcate limitele efectului devolutiv al apelului, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă se vădește a fi fondat, determinând, în temeiul art. 496 și 497 Cod procedură civilă, admiterea recursului reclamantei, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În rejudecare, instanța de trimitere va proceda la o nouă judecată a apelului declarat de pârâtul Municipiul Mangalia, urmând a ține seama de dezlegările date în recurs de prezenta instanță și de criticile aduse hotărârii primei instanțe referitoare la existența prejudiciului suferit de reclamantă în urma evenimentului produs la 17.09.2017.