ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1388/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 01.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, obligarea acestuia la plata următoarelor pretenții: - daune morale și materiale pentru decesul numitului F., astfel: pentru B. - suma de 800.000 de euro (calculată la cursul leu/euro BNR din ziua plății) - cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei decedate; pentru A. - suma de 800.000 euro (calculată la cursul leu/euro BNR din ziua plății) - cu titlu de daune morale, în calitate de tată al victimei decedate; pentru C. - suma de 600.000 euro (calculată la cursul leu/euro BNR din ziua plății) - cu titlu de daune morale, in calitate de soră a victimei decedate; - daune morale și materiale pentru decesul numitului G., astfel: pentru D. - suma de 800.000 euro (calculată la cursul leu/euro BNR din ziua plății) - cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei decedate; pentru E. - suma de 600.000 euro (calculată la cursul leu/euro BNR din ziua plății) - cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei decedate; Au mai solicitat reclamanții și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare și actualizarea despăgubirilor cu rata inflației BNR, începând cu data săvârșirii faptei ilicite (05.07.2010) și până la achitarea efectivă a despăgubirilor; cu cheltuieli de judecată pe cale separată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.381, 1.391-1.392 C. civ. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin cererea de intervenție principală, numita H. a solicitat acordarea de daune morale pentru decesul numitului I., în cuantum de 600.000 euro (calculat la cursul leu/euro BNR din ziua plății), în calitate de soră a victimei decedate.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 650/02.05.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea principală; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanții B. și A., în calitate de părinți ai victimei F., a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru fiecare dintre aceștia; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanta C., a sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei F.; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanta D., a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei G.; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanta E., a sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei G.; a admis, în parte, cererea de intervenție în interes propriu; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanta-intervenientă, a sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei I.; a admis capetele de cerere accesorii; l-a obligat pe pârât la plata dobânzii legale penalizatoare calculate pentru fiecare sumă stabilită cu titlu de despăgubire, de la data producerii accidentului 05.07.2010 și până la data achitării efective a daunelor acordate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 983A/19.06.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de reclamanții A., B., C., D., E. și de intervenienta H. împotriva sentinței; a admis apelul principal formulat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale și a schimbat sentința apelată, în sensul că a redus despăgubirile morale pentru părinții victimelor de la suma de 200.000 euro fiecare, la suma de 100.000 euro fiecare, iar pentru surorile victimelor de la suma de 150.000 euro fiecare, la suma de 75.000 euro fiecare, sume ce vor fi plătite în RON la cursul BNR al euro din data plății; a stabilit că data de la care este datorată dobânda legală penalizatoare este data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; a menținut, în rest, sentința civilă apelată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Apărării Naționale. A arătat recurentul că decizia atacată este lipsită de suport probator și legal, soluția adoptată fiind pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În cauză, instanța de apel nu a înlăturat susținerile Ministerului Apărării Naționale față de motivele părții adverse, dar nici nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat. În considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că răspunderea pentru fapta lucrului ce aparține paznicului juridic al bunului este fundamentată pe o prezumție de răspundere, de garanție privind riscul în activitate, pentru antrenarea căreia este necesară îndeplinirea următoarelor cerințe: dovada prejudiciului, precum și a raportului de cauzalitate între fapta lucrului și prejudiciu. Nu pot fi acceptate aspectele reținute de instanța de apel, potrivit cărora simpla dovadă a cazului fortuit nu ar fi suficientă și că paznicul juridic trebuie să facă dovada faptei victimei înseși. Totodată, în mod greșit, instanța de apel a arătat că nu pot fi primite criticile apelantului-pârât Ministerul Apărării Naționale, potrivit cărora "nu se poate reține fapta ilicită în sarcina sa, precum și faptul că vinovăția acestuia este înlăturată prin existența cazului fortuit". Instanța de apel a pronunțat o hotărâre fără a ține cont de existența cauzei de neimputabilitate a cazului fortuit, în contextul în care evenimentul de aviație și urmările acestuia au fost determinate de acțiunea unui factor obiectiv și imprevizibil, independent de voința și conștiința personalului navigant, tehnic și de asigurare a zborului. Acest fapt rezultă tocmai din Raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea aviație, întocmit de expertul tehnic judiciar ing. J. și din Raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea metalurgie, întocmit de expertul tehnic judiciar dr. ing. K.. În speță, reclamanții nu demonstrează întrunirea, în mod cumulativ, a condițiilor mai sus enumerate, prevăzute de C. civ., pentru a putea fi angajată răspunderea Ministerului Apărării Naționale pentru fapta proprie. În consecință, deoarece în cauză s-a dovedit existența cazului fortuit, instituția militară este exonerată de răspunderea civilă delictuală, astfel că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală. Stabilirea și acordarea daunelor morale trebuie să aibă în considerare atât prevederile legislative, cât și jurisprudență din România, tocmai pentru a preveni transformarea acestor procese într-o modalitate de câștig pentru părțile civile, apreciere conform căreia, cu cât suma acordată cu acest titlu este mai mare, cu atât suferința părților vătămate sau afectate este mai ameliorată, fiind considerată imorală. Astfel, instanțele de judecată nu ar trebui să ia în calcul, la stabilirea valorii daunelor morale, sumele solicitate de reclamanți, în condițiile în care probele administrate nu justifică aceste pretenții, având în vedere și criteriile nepatrimoniale ale prejudiciului adus (importanța prejudiciului, durata și intensitatea suferințelor psihice, tulburările vieții sociale și neajunsurile suferite de reclamanți ca urmare a decesului militarilor), ci aproximarea cuantumului daunelor acordate trebuie realizat în mod obiectiv, just, rațional, echitabil, dar si rezonabil. În acest sens, ulterior catastrofei ce a avut loc în data de 05.07.2010 în localitatea Tuzla, Unitatea Militară 02145 Constanța a pus în plată drepturile bănești cuvenite ca urmare a accidentului aviatic, în conformitate cu actele normative incidente în vigoare, precum și a celor specifice Ministerului Apărării Naționale aplicabile pentru perioada respectivă. Toate drepturile bănești ce au fost acordate victimelor accidentului aviatic au fost înaintate prin Adresa nr. x/10.02.2022, în vederea administrării ca probe în dosarul cauzei. Totodată, conform Ordonanței Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, înregistrată cu nr. x/23.05.2018, s-a precizat că evenimentul de aviație, precum și urmările acestuia au fost consecința acțiunii unui factor obiectiv și imprevizibil, independent de voința și conștiința personalului navigant tehnic și de asigurare a zborului, existând astfel o cauză de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice sau psihice suferite de victime sau rudele victimelor unor accidente, precum și consecințele negative ale acestor accidente cu privire la viața particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și jurisprudența CEDO ar trebui să furnizeze criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. Astfel, prin raportare la cele menționate anterior, recurentul apreciază că sumele acordate de instanța de apel cu titlu de daune morale sunt în continuare la o valoare foarte mare față de circumstanțele concrete ale situației de fapt dovedite în cauză, având în vedere și despăgubirile acordate deja familiilor victimelor, conform actelor normative în vigoare. Instanța de apel a reținut că, în lipsa înfățișării H.G. nr. 0435/1992 - act normativ cu caracter nepublic - "nu se poate determina ce anume tipuri de prejudicii ar putea fi acoperite în temeiul acestuia, criteriile avute în vedere și căror persoane li se acordă (...)". Recurentul învederează că, în temeiul dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., potrivit principiului rolului activ, instanța de judecată este chemată să stabilească adevăratele raporturi dintre părți și, totodată, are îndatorirea ca, fără a încălca dreptul părților de a-și face probele și susținerile lor, să dispună, din proprie inițiativă, administrarea oricăror probe și să întreprindă orice demers procesual susceptibil a duce la descoperirea adevărului în cauză. Prin urmare, nimic nu împiedica instanța de apel să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, sens în care să dispună administrarea probelor pe care le considera necesare în speță, să pună în vedere instituției militare să comunice instanței și părților H.G. nr. 0435/1992. Contrar celor reținute de instanța de apel prin hotărârea recurată, Ministerul Apărării Naționale a achitat reclamanților despăgubiri, potrivit adresei menționate anterior, în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar (denumită în continuare H.G. nr. 0435/04.08.1992). Potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 80/1995): "(1) Ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate și celor în rezervă, concentrați sau mobilizați în unități militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forțelor internaționale destinate' menținerii păcii ori constituite îh scopuri umanitare. (2) Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedate, se stabilește prin hotărâre a Guvernului". Arată că H.G. nr. 0435/04.08.1992 stabilește cuantumul despăgubirilor mai sus menționate. Astfel, neexistând o altă hotărâre a Guvernului, care să reglementeze acest cuantum, recurentul apreciază că H.G. nr. 0435/04.08.1992 își produce, în continuare, efectele, nefiind abrogată implicit de intrarea în vigoare a Legii nr. 80/1995.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații-reclamanți A., B., C., D., E. și intimata-intervenientă H. au invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., respectiv, pe de o parte, recurentul-pârât nu a arătat ce dispoziții legale a interpretat sau aplicat greșit instanța de apel, iar, pe de altă parte, acesta face trimiteri la prevederi legale ce excedează cadrul procesual. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, sens în care au arătat că hotărârea atacată este suficient motivată, rezultând, cu claritate, raționamentul juridic pe care l-a avut instanța de judecată în pronunțarea hotărârii. Cu privire la critica recurentului potrivit căreia instanța de apel nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, arată că instanța de apel a analizat toate argumentele recurentului-pârât și a explicat cu claritate de ce susținerea acestuia cu privire la faptul că existența cazului fortuit împiedică acordarea daunelor morale, nu poate fi avută în vedere. Instanța de control judiciar a analizat judicios îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, precum și existența unui motiv de neimputabilitate, precum cazul fortuit. Faptul că recurentul-pârât (care, atât prin apelul formulat, cât și prin recurs, confundă răspunderea pentru lucruri cu răspunderea pentru fapta proprie) nu a fost convins de argumentele instanței de apel, nu înseamnă că acestea nu au existat sau nu au fost suficient de clare și explicite încât să fie în măsură să ducă la concluzia că hotărârea este nemotivată. Cu privire la apărarea formulată de către recurent, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fiind în prezența unui caz de exonerare de răspundere (cazul fortuit), este de observat că temeiul de drept al acțiunii formulate în prezenta cauză are la bază răspunderea pentru fapta lucrului, răspundere prevăzută în mod expres la art. 1.000 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. civ. (art. 1.376 alin. (1) noul C. civ.). Mai mult, prevederile din noul C. civ. nu sunt aplicabile, având în vedere că fapta prejudiciabilă s-a produs în 2010, anterior intrării în vigoare a noul C. civ. Contrar susținerilor recurentului, în cazul răspunderii pentru fapta lucrului nu există condiția vinovăției, astfel cum există în situația răspunderii pentru fapta proprie. Inexistența acestei condiții este datorată faptului că acest tip de răspundere este o răspundere obiectivă, existența ei fiind subordonată stabilirii unui raport cauzal între pagubă și faptul generator al acesteia. Acest lucru este confirmat de către Curtea Supremă a României, prin Decizia nr. 333/17.01.1939. Prin urmare, prezenta acțiune este explicită sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată - o răspundere civilă delictuală rezultată din fapta lucrului aflat sub paza pârâtului. Răspunderea pe acest temei este antrenată dacă prejudiciul este produs de lucruri neînsuflețite atât mobile, cât și imobile, fără distincție dacă acestea, prin natura lor, sunt sau nu potențial periculoase, fără distincție daca au sau nu dinamism propriu. Cazul fortuit nu reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii civile pentru lucruri, astfel că recurentul nu este exonerat de răspundere pentru prejudiciile aduse de bunul aflat sub paza sa. Cazul fortuit reținut în dosarul penal are doar efectul unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, nicidecum de exonerare de răspundere civilă în cazul situației de față - răspunderea pentru lucruri. Situația de caz fortuit a intervenit ca urmare a unei defecțiuni tehnice a lucrului aflat sub paza juridică a pârâtului, defecțiune ce a condus la prăbușirea aeronavei în care se aflau victimele și la moartea extrem de violentă a acestora (au fost arși de vii). Răspunderea pentru lucruri a fost reglementată tocmai pentru astfel de situații - când prejudiciul s-a produs din cauza lucrului (inclusiv o defecțiune tehnică sau un viciu ascuns) - pentru a proteja, astfel, victimele. După cum se poate observa din cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel a analizat în mod judicios dacă sunt îndeplinite condițiile privind răspunderea pentru lucruri (paginile 32-34 din hotărârea atacată), iar pârâtul, prin recursul formulat, nu a adus niciun argument care să combată cu adevărat ceea ce deja a reținut instanța de apel. Dimpotrivă, acesta s-a rezumat la a reitera motivele din apel, fără să efectueze o reală critică a argumentelor instanței. Împrejurarea cu valoare de caz fortuit reprezentată de prăbușirea, din cauza unei defecțiuni tehnice, a aeronavei aflată sub paza pârâtului, în care se aflau cei trei soldați ai căror moștenitori sunt reclamanții, nu are semnificația unei cauze exoneratoare de răspundere civilă, căci ea este însăși cauza generatoare a obligației de despăgubire, în corelație, desigur, cu neîndeplinirea obligațiilor rezultate din art. 49 din Statut, fiind vorba despre producerea riscului care ar fi trebuit asigurat prin lege specială. De altfel, susținerea pârâtului privitoare la exonerarea sa de la răspundere civilă prin intervenirea unui caz fortuit este combătută tocmai de faptul că pârâtul a făcut în mod voluntar plata către urmașii victimelor a sumelor de bani menționate în cuprinsul întâmpinării, corespunzător unor drepturi bănești recunoscute prin mai multe acte normative privitoare la militarii decedați în urma participării la acțiuni militare, precum cea din litigiu. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la diminuarea daunelor morale, pârâtul nu a arătat în concret care sunt prevederile legale pe care instanța le-a încălcat, precum și că acesta este un motiv de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii. Ceea ce trebuie, în concret, evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat. Din lecturarea hotărârii atacate, se poate observa că instanța de apel a avut în vedere la estimarea despăgubirilor jurisprudența națională și faptul că despăgubirile trebuie să asigure o alinare, compensare a suferinței, deoarece părțile nu pot fi puse în situația anterioara, iar prejudiciul acestora nu poate fi acoperit integral. Faptul că sumele acordate cu titlu de despăgubiri sunt într-un cuantum neagreat de către recurentul-pârât nu înseamnă că sunt acordate cu încălcarea legii sau fără ca instanța să fi avut în vedere jurisprudența națională. Arată că H.G. nr. 0435/4.08.1992 și art. 21 din Legea nr. 80/1995, invocate de către pârât, nu sunt în măsură să conducă la respingerea/diminuarea daunelor morale acordate. În acest sens, precizează că H.G. nr. 0435/04.08.1992 are ca obiect reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar. Totodată, nu există niciun text de lege din care să rezulte că pârâtul nu acordă despăgubiri cu titlu de daune morale, în temeiul răspunderii civile delictuale. Faptul că, în temeiul legii sau al normelor interne, MAPN acordă și anumite compensații unor membrii ai familiei, acest lucru nu înlătură obligația acestuia de a răspunde dacă în sarcina sa sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Normele de drept special (precum H.G. nr. 0435/1992) se completează cu cele de drept comun (C. civ.), nicidecum nu le înlătură, în lipsa unor dispoziții exprese. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea. Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior. Înalta Curte constată că, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situația în care instanța a aplicat greșit normele de drept material, când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greșit, recurentul-pârât nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate încadrabile în acest motiv sau în celelalte motive de casare prevăzute de lege. În realitate, memoriul de recurs, care se întinde pe mai multe pagini și în conținutul căruia se fac referiri la texte de lege, se bazează pe susțineri cu caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel, recurentul-pârât urmărind, în esență, doar reținerea unei alte forme de răspundere civilă, în afara cadrului dedus judecății de către intimații-reclamanți, respectiv de către intimata-intervenientă, pentru ca, în această manieră, să justifice o eventuală încălcare a dispozițiilor de drept material a căror aplicabilitate nu a fost reținută în speță. - Printr-o primă critică, recurentul-pârât invocă existența unei nemotivări a deciziei atacate, prin aceea că "hotărârea recurată nu cuprinde o analiză efectivă a apărărilor părților litigante". Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel. Astfel, se observă că deși recurentul a invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanța de prim control judiciar. Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății de către pârâtul-apelant, simplele sale susțineri generice, în sensul că "hotărârea judecătorească trebuia să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată", nefiind apte a declanșa verificarea jurisdicțională specifică prezentei căi extraordinare de atac. În egală măsură, nici critica în sensul că instanța de apel "nu ar fi înlăturat susținerile pârâtului față de motivele părții adverse" nu reprezintă un veritabil aspect de nelegalitate, din moment ce omite a arăta, în concret, în acord cu cele arătate anterior, care dintre susținerile sale sau dispozițiile legale incidente nu au fost analizate de către instanța de apel, situație care să fi condus, astfel, la pronunțarea unei soluții insuficient motivate. În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, reproșând, totodată, maniera în care au fost administrate și interpretate probele, sens în care, în dezvoltarea prezentei critici, menționează, în mod expres, că "decizia recurată este lipsită de suport probator." Or, asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a mijloacele de probă administrate în cauză, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs, motiv pentru care devine incidentă sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., critica formulată neputând fi primită. - Nici susținerile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, de către instanța de apel, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, subsumabilă motivului de recurs invocat. În acest sens, sub un prim aspect, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă doar formal o greșită interpretare (sub forma neaplicării lor) a dispozițiilor art. 1.351 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la cazul fortuit, respectiv a dispozițiilor art. 1.357-1.371 și art. 219, respectiv art. 221 C. civ. (din perspectiva neîntrunirii cerințelor necesare pentru reținerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în sarcina sa). Astfel, cu ignorarea considerentelor instanței de apel, prin care s-au reținut ca fiind incidente, în speță, prevederile C. civ. de la 1864 (în raport cu data evenimentului care a condus la moartea celor 3 militari, 05.07.2010, și cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.) și fără a se grefa pe considerentele instanței devolutive de control judiciar, care au statuat în sensul că, în speță, este incidentă situația de răspundere pentru fapta lucrului - în privința căreia cazul fortuit nu are caracter exonerator de răspundere - recurentul-pârât s-a limitat doar la a indica o serie de prevederi legale lipsite de aplicabilitate în cauză rationae temporis, respectiv doar la a reitera criticile deduse judecății prin memoriul de apel (care au fost avute în vedere de către instanța devolutivă de control judiciar în pronunțarea deciziei din apel). Or, în legătură cu criticile deduse judecății în calea devolutivă de atac și reluate, ca atare, în prezenta cale extraordinară de atac, ce vizează aspectul că în sarcina recurentului-pârât nu s-ar putea reține existența unei fapte ilicite proprii, precum și că, în speță, ar fi aplicabilă cauza exoneratoare de răspundere a cazului fortuit, instanța de apel a constatat că temeiul răspunderii în prezenta cauză este cel pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub pază, iar nu pentru fapta proprie, respectiv că, din moment ce, în urma administrării materialului probator, s-a constatat că între prejudiciu și fapta lucrului (aflat sub paza juridică a pârâtului) s-a stabilit existența unei legături de cauzalitate, "apelantul-pârât nu se poate exonera de răspundere susținând că a luat toate măsurile necesare, în sensul că a dispus verificările necesare ori că personalul navigant avea pregătirea necesară îndeplinirii cerințelor". A mai reținut instanța de apel și că, "în egală măsură, invocarea cazului fortuit, drept cauză străină, nu este suficientă pentru ca paznicul juridic al lucrului să poată fi exonerat de răspundere (...). Faptul că, în planul răspunderii penale, o atare împrejurare, respectiv cazul fortuit, înlătură răspunderea nu prezintă niciun fel de relevanță juridică în speță, aspectele de ordin civil urmând a fi analizate prin prisma regulilor proprii care au fost deja enunțate." Or, o atare atitudine procesuală, de a relua, cu o argumentație identică, susținerile deduse instanței devolutive de control judiciar, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nesocotește existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Aceasta întrucât, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată poate deduce judecății doar acele aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care își au corespondent în considerentele deciziei atacate. De asemenea, în aceeași manieră inadecvată procedural, recurentul-pârât a adus în discuție, în sprijinul susținerilor formulate, aspecte privitoare la probatoriul care a stat la baza rezolvării diferite a cauzei penale (prin ordonanța din 23 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, definitivă prin încheierea penală nr. 52/22.04.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Militar București) - raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitate aviație întocmit de exp. J. și raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea metalurgie întocmit de exp. K. - în scopul demonstrării că "evenimentul de aviație și urmările acestuia au fost determinate de acțiunea unui factor obiectiv și imprevizibil". Faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurent (cu privire la lipsa existenței culpei sale în producerea accidentului de circulație) nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de apel, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual. Or, reevaluarea situației de fapt a cauzei și oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în fața curții de apel presupun un control în temeinicie al judecăților înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanței devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate. Drept urmare, o astfel de reevaluare, de către instanța de recurs, a acestor aspecte, care și-au primit o dezlegare, conform considerentelor anterior arătate, prin care s-a stabilit lipsa lor de relevanță juridică în speță (și pe care partea a înțeles, în mod neconform, să le reia în prezenta cale de atac), nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exercițiul dreptului la recurs. - Nici susținerile referitoare la suma stabilită cu titlu de despăgubiri morale, acordată intimaților în calea ordinară de atac nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate, din moment ce, pe de o parte, aduc în discuție doar formal aspecte privitoare la cadrul legal și criteriile jurisprudențiale pe baza cărora se poate realiza o cuantificare a acestora, care sunt prezentate într-o manieră generală, iar, pe de altă parte, tind doar să opună o chestiune factuală, privitoare la modalitatea de apreciere, de către instanța devolutivă de control judiciar, a despăgubirilor la care a fost obligat recurentul-pârât, respectiv susținerea în sensul că "probele administrate nu justifică aceste pretenții" - inadmisibilă a fi dedusă spre examinare în această fază procesuală, conform celor anterior arătate. Așadar, în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care a fost stabilit ca urmare a unei reevaluări a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, cum solicită recurentul-pârât, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permise în prezenta cale extraordinară de atac, conform celor arătate în precedent. Ca atare, nemulțumirea recurentului-pârât cu privire la cuantumul despăgubirii cuvenite intimaților nu constituie ipso facto un element care să facă obiect de analiză al instanței de recurs. Aceasta cu atât mai mult cu cât susținerile referitoare la modalitatea de stabilire a daunelor morale reprezintă, la rândul lor, reiterări ale criticilor expuse în cadrul cererii de apel, care au fost avute în vedere de către instanța devolutivă de control judiciar în pronunțarea deciziei din apel, și care, în urma unei reevaluări a aspectelor de temeinicie din cauză (astfel cum derivă din cadrul factual și din mărturiile membrilor de familie) și a realizării unui examen jurisprudențial, a procedat la o reevaluare a caracterului rezonabil al despăgubirilor și a dispus reducerea la jumătate a sumelor stabilite de către prima instanță. Or, reluarea susținerilor expuse în cererea de apel, în aceeași manieră inadecvată procedural, cu o argumentație identică, nu este în măsură să răspundă exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului - care omite a contrapune dezlegărilor instanței de apel argumente propriu-zise - nu îngăduie determinarea limitelor investirii Înaltei Curți. Se observă, totodată, că în acești termeni se înscrie și susținerea recurentului-pârât în sensul că "sumele acordate de instanța de apel, cu titlu de daune morale, sunt în continuare la o valoare foarte mare față de circumstanțele concrete ale situației de fapt, dovedite în cauză", afirmație care nu permite, însă, exercitarea controlului de legalitate specific instanței de recurs. - Sub un alt aspect, subsumat aceluiași motiv de casare, se invocă, de către recurentul-pârât, și faptul că decizia atacată ar fi fost pronunțată cu neobservarea prevederilor H.G. nr. 0435/04.08.1992, act normativ adoptat în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, potrivit cărora "cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedate, se stabilește prin hotărâre a Guvernului". Critica nu poate face obiectul analizei în prezenta fază procesuală, din moment ce recurentul-pârât nu a contestat, prin critici care să fi fost deduse judecății în calea de atac a apelului, faptul că soluția primei instanțe ar fi fost pronunțată cu nerespectarea acestor dispoziții legale. Astfel, fără a stabili aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor H.G. nr. 0435/04.08.1992 (act normativ cu caracter nepublic, neînfățișat în apel), instanța devolutivă de atac s-a limitat doar la a reține, cu ocazia verificării aspectelor de temeinicie prealabile analizării respectării condiției caracterului rezonabil al despăgubirilor (în cuantumul stabilit de către tribunal), că în fața primei instanțe au fost depuse inclusiv dovezi de acordare a despăgubirilor în temeiul acestui act normativ, fără a putea stabili căror prejudicii le corespund acestea, dată fiind lipsa depunerii sale la instanță. De asemenea, verificând ansamblul susținerilor formulate de către recurentul-pârât în calea devolutivă de atac, curtea de apel a mai reținut și că, "prin apel, apelantul-pârât nu susține că prejudiciul invocat în cauză ar fi fost acoperit prin acordarea sumelor analizate mai sus, ci doar că acestea trebuie avute în vedere la evaluarea acestuia, apreciind că, în acest context, despăgubirile stabilite de prima instanță sunt exagerat de mari față de circumstanțele concrete ale cauzei." Or, a afirma direct în fața instanței de recurs incidența unor dispoziții legale nededuse, spre analiză, instanței de apel, tocmai în scopul înlăturării răspunderii juridice ce constituie obiectul litigiului pendinte (ca efect al tezei juridice a achitării, către urmașii victimelor decedate, a despăgubirilor stabilite în conformitate cu prevederile H.G. nr. 0435/04.08.1992), cu consecința paralizării acestuia, este nepermis. Aceasta întrucât pârâtul nu a formulat motive de apel prin care să combată, în concret, reținerile primei instanțe potrivit cărora: "tribunalul va înlătura susținerile pârâtului potrivit cărora prejudiciile cauzate familiilor victimelor au fost acoperite, prin aceea că au fost acordate despăgubiri în baza normelor legale sau au fost acordate anumite beneficii sociale specifice reglementărilor Ministerului Apărării Naționale, în vigoare la acel moment, aceste despăgubiri/beneficii specifice invocate având ca izvor tocmai dispozițiile legale la care pârâtul face referire, distincte de daunele morale de drept comun pe care instanțele le pot acorda persoanelor îndreptățite", respectiv că "aceste beneficii, respectiv plăți compensatorii, reprezintă beneficii acordate de legiuitor în considerarea calității de cadru militar a victimelor și nicidecum o limitare a răspunderii obiective a pârâtei pentru daunele morale încercate de familiile victimelor". În consecință, critica apare ca fiind formulată omisso medio, nefiind susceptibilă de analiză în recurs, din moment ce contravine, astfel, dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. - În egală măsură, nici critica privitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate a deciziei atacate, fiind formal invocată. Astfel, din moment ce recurentul-pârât nu a învestit instanța de prim control judiciar cu un motiv de apel care să permită verificarea jurisdicțională a sentinței primei instanțe inclusiv din perspectiva conformității acesteia cu prevederile H.G. nr. 0435/04.08.1992, formularea drept critică în recurs a pretinsei omisiuni a curții de apel "de a pune în vedere instituției militare să comunice instanței și părților H.G. nr. 0435/1992" apare ca fiind formal invocată. Aceasta întrucât, în acord cu prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, iar, potrivit art. 477 alin. (1) din același cod, care consacră principiul tantum devolutum quantum apellatum, instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Așadar, nici prin invocarea nerespectării principiului rolului activ al judecătorului, recurentul-pârât nu opune critici de natură a atrage casarea actului jurisdicțional atacat, cât timp analiza, de către instanța de apel, a aspectului evocat de parte era oricum exclusă în raport cu limitele judecății, astfel cum au fost stabilite prin cererea de apel a pârâtului, susținerea părții neopunând, deci, o veritabilă critică de nelegalitate deciziei recurate. Prin urmare, deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același cod. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei nr. 983 A din 19 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.