Decizia nr. 241/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată formulată la 11 iunie 2010 și înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. x/63/2010, reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H au chemat în judecată pe pârâții Comuna I, prin primar, și Consiliul Județean J, solicitând obligarea pârâților să întocmească documentația necesară în vederea demarării formalităților de expropriere pentru terenurile (proprietatea reclamanților), folosite pentru exproprierile efectuate în comuna I, județul J, ca urmare a inundațiilor din anul 2006. Reclamanții au solicitat ca, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții să țină seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de fiecare persoană în parte. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 998 C. civ., art. 1 art. 4 art. 24 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, modificată, art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la această convenție. Cererea reclamantului D a fost disjunsă prin încheierea din 3 iunie 2011, fiind înregistrat dosarul nr. x/63/2011. În ședința publică din 16 septembrie 2011, reclamantul a depus la dosar o precizare a cuantumului despăgubirilor solicitate privind suprafața expropriată în fapt de și anume: suma de 252.000 € sau 1.081.080 lei – contravaloare teren, 50.000 lei contravaloarea lipsei de folosință și 10.000 lei contravaloarea recoltelor distruse în anul 2006. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr.23 din 3 februarie 2012, Tribunalul Dolj - Secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Județean J și a respins acțiunea formulată de reclamantul D, în contradictoriu cu pârâții Comuna I, prin primar, și Consiliul Județean J, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis excepția lipsei de obiect a capătului de cerere având ca obiect ,,obligație de a face”, excepție invocată de Comuna I, prin primar. A respins capătul de cerere având ca obiect ,,obligație de a face”, formulată împotriva pârâtei Comuna I, prin primar, ca fiind lipsit de obiect. A admis excepția prematurității capătului de cerere având ca obiect despăgubiri, excepție invocată de pârâta Comuna I, prin primar. A respins capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, formulat împotriva pârâtei Comuna I, prin primar, ca prematur introdus.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 72 din 25 septembrie 2012, Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul D împotriva sentinței civile nr. 23 din 3 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj - Secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Comuna I, prin primar, și Consiliul Județean J, a dispus anularea sentinței atacate, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în fond, în rejudecare Prin sentința nr. 304 din 3 iulie 2020, Tribunalul Dolj – Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul D, în prezent decedat, continuată de reclamantele moștenitori K, L și M, în contradictoriu cu pârâții Comuna I, prin primar, și Consiliul Județean J. Au fost obligați pârâții să continue și să finalizeze formalitățile aferente etapelor procedurii de expropriere reglementate de dispozițiile Legii nr. 33/1994 cu privire la suprafețele de teren extravilan ce constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamanților, astfel cum au fost identificate de expertul tehnic judiciar N prin raportul de expertiză specialitatea topografie și cadastru înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr.1696 la 26 ianuarie 2017, respectiv: -1,3000 ha situat în T (...), P (...), având ca vecinătăți: N-(...) de 4 m lățime, S-(...)44, E-O, V-P, -0,0670 ha situat în T (...), P (...), având ca vecinătăți: N- O, S- P, E- (...)154 , V- D, -0,9800 ha situat în T (...), P (...), având ca vecinătăți: N- O, S-Q, E-R, V- (...)151. S-a stabilit în sarcina pârâtei UAT Comuna I obligația de plată a următoarelor sume către reclamante: - 4.694 lei, actualizată cu indicele de devalorizare la momentul plății, reprezentând despăgubiri rezultate din exproprierea în fapt a terenurilor extravilane ce constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamanților; -15.648,45 lei, cu titlu de despăgubiri rezultate din lipsa de folosință a terenurilor extravilane ce constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamanților pentru perioada 2006-2017; - 4.134,375 lei, reprezentând contravaloarea producției de grâu distruse prin ocuparea terenurilor și demararea lucrărilor de utilitate publică.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 442 din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Consiliul Județean J împotriva sentinței civile nr. 304 din 3 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj – Secția I civilă. A admis apelul declarat de reclamantele L, K, M împotriva sentinței civile nr. 304 din 3 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj – Secția I civilă. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit în sarcina pârâtei UAT Comuna I obligația de plată a sumei de 54.054 lei către reclamantele L, K, M, actualizată cu indicele de devalorizare la momentul plății, reprezentând despăgubiri rezultate din exproprierea în fapt a terenurilor extravilane ce constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamanților. A menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Din perspectiva circumstanțelor de fapt reținute de tribunal, necriticate în apel, legea aplicabilă în cauză potrivit principiului tempus regit actum este Legea nr. 33/1994. Modalitatea de stabilire a despăgubirilor este guvernată de prevederile art. 26 ale acestei legi, în vederea aplicării acelorași criterii pentru cuantificarea despăgubirii cuvenite proprietarului expropriat, atât în situația în care a fost efectuat transferul dreptului de proprietate către expropriator, cât și în situațiile în care s-a efectuat doar o expropriere în fapt. Motivarea sentinței este contradictorie, în sensul că deși se reține în mod corect incidența art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prima instanță a apreciat că ,,evaluarea prejudiciului trebuie făcută prin raportare la momentul constatării de către instanță a ocupațiunii”, criteriu care nu are o consacrare legală. Decizia Curții Constituționale nr. 380 din 26 mai 2015 nu este incidentă, instanța de contencios constituțional constatând neconstituționalitatea prevederilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 în măsura în care evaluarea bunului expropriat se face ,,la data întocmirii raportului de expertiză”, normă inaplicabilă în cauză. Transferul dreptului de proprietate operează în mod diferit, în funcție de legea aplicabilă exproprierii, care determină și criteriile potrivit cărora se evaluează bunul. Diferit de Legea nr. 255/2020, prevederile art. 28 din Legea nr. 33/1994 stipulează că transferul dreptului de proprietate se realizează la data îndeplinirii obligațiilor impuse expropriatorului prin hotărârea judecătorească de expropriere, acesta fiind motivul pentru care art. 26 alin. (2) din aceeași lege impune stabilirea valorii bunului expropriat la data raportului de expertiză. Prezentul litigiu este întemeiat pe dispozițiile Legii nr 33/1994, prin urmare, nu se poate stabili o altă valoare a despăgubirilor decât cea rezultată în urma raportului de expertiză efectuat în cursul judecării cauzei, din această perspectivă fiind nefondată și critica din apelul reclamanților potrivit căreia valoarea terenurilor expropriate ar trebui determinată la momentul pronunțării sentinței atacate. De altfel, examinând încheierea de dezbateri din 20 mai 2020, pronunțată în primă instanță, se observă că reclamantele au acceptat aplicarea în cauză a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, sub aspectul acordării valorii de înlocuire a bunurilor expropriate la momentul evaluării, respectiv al întocmirii raportului de expertiză. Decizia nr. 78/2021 pronunțată de Înalta Curte – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este inaplicabilă, deoarece vizează modul de cuantificare a despăgubirilor datorate pentru bunuri expropriate sub imperiul Legii nr. 255/2010. Schimbarea categoriei de folosință a terenurilor în litigiu nu poate să le profite apelantelor, care sunt îndreptățite să obțină o despăgubire ce reprezintă valoarea de înlocuire a bunului expropriat cu vechea sa categorie de folosință, nicidecum o valoare ce reflectă categoria de folosință actuală a terenurilor. În consecință, critica apelantelor-reclamante prin care se contestă acordarea unei despăgubiri stabilite la nivelul anului 2006, astfel cum apare în dispozitivul sentinței apelate, este întemeiată. Nu se impune reevaluarea terenurilor expropriate, dat fiind că experții au utilizat contractele de vânzare-cumpărare din 2018, în care apare ca și cumpărător un membru al familiei primarului. Deși în temeiul prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reclamantele au avut posibilitatea să se implice în procesul stabilirii despăgubirilor, acestea nu au fost în măsură să prezinte alte tranzacții, care să infirme valorile de despăgubire stabilite de comisia de experți. Criticile sub acest aspect sunt nefondate, întrucât acestea nu au prezentat alte comparabile care să demonstreze că au fost dezavantajate în raport cu aceste contracte, respectiv că despăgubirea stabilită de experți nu reflectă valoarea reală a bunurilor de la momentul contemporan realizării expertizei. Deși este corect argumentul în sensul că în considerentele sentinței se reține că reclamantelor li se cuvin despăgubiri constând în lipsa de folosință a terenurilor decât pe o perioadă de 3 ani anterioară formulării cererii de chemare în judecată, în mod real prin dispozitivul sentinței s-a stabilit în favoarea acestora o despăgubire în cuantum de 15.648,45 lei pentru perioada 2006-2017, fără aplicarea regulilor prescripției dreptului material la acțiune. Nefiind învestită cu critici din partea pârâtei UAT Comuna I, interesată în reformarea sentinței sub aspectul aplicării regulilor prescripției, cu respectarea principiului non reformatio in pejus reglementat de art. 296 C. proc. civ. de la 1865, instanța de apel a menținut aceste dispoziții ale sentinței, procedând doar la suplinirea în mod corespunzător a considerentelor deficitare ale sentinței, astfel cum a solicitat și apărătorul reclamanților la dezbaterile ce au avut loc în această etapă procesuală. Apelantele-reclamante nu sunt însă îndreptățite să obțină despăgubiri constând în lipsa de folosință a terenurilor până la momentul pronunțării sentinței atacate, întrucât le-a fost recunoscută o despăgubire ce reprezintă valoarea de înlocuire a bunului expropriat la nivelul anului 2018, actualizată, prin urmare nu mai poate fi invocată în continuare existența unui prejudiciu constând în lipsa de exercițiu a dreptului de folosință asupra terenurile expropriate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 442 din 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă au declarat recurs reclamantele L, K și M, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Au fost formulate următoarele critici: Prin decizia nr. 78/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, cu completările ulterioare, în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, dispozițiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează extensiv, în sensul că se ține seama atât de ,,expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate”, cât și de criteriile legale prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În prezenta cauză, transferul dreptului de proprietate încă nu s-a produs, nefiind emis actul administrativ de expropriere de către expropriator. Chiar dacă ar fi aplicabile dispozițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994, lege pe care instanța de apel o apreciază ca fiind exclusiv aplicabilă în speță, în care se prevede că transferul dreptului de proprietate se realizează la data îndeplinirii obligațiilor impuse expropriatorului prin hotărârea judecătorească de expropriere, este clar că nici în acest fel nu a operat transferul dreptului de proprietate, deoarece exproprietarul nu a procedat la parcurgerea etapelor procedurii de expropriere reglementate de legiuitor, astfel că exproprierea s-a făcut doar pe baza declarației de utilitate, fără a fi urmată procedura pentru realizarea ei. La dosarul cauzei, nu există dovada executării de către expropriator a planurilor cuprinzând terenurile și construcțiile propuse spre expropriere sau dovada depunerii acestora la consiliul local al comunei pentru consultarea acestora de către cei interesați, astfel încât nu se poate reține că obligația prevăzută de art. 12 alin. (l) din Legea nr. 33/1994 a fost îndeplinită. Nu este corectă reținerea instanței cu privire la omologarea raportului de expertiză în varianta evaluării terenului la nivelul anului 2006 și se impune o reevaluare a terenului raportat la momentul pronunțării sentinței atacate, care echivalează cu emiterea unei decizii de expropriere atât față de prevederile Legii nr. 33/1994, cât și ale Legii nr. 255/2010, acesta fiind momentul la care se produce și transferul dreptului de proprietate cu valorificarea terenului ca intrând în categoria de folosință intravilan. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului 2006 nu pot fi un etalon obiectiv pentru stabilirea despăgubirilor, având în vedere că la cumpărător apare Consiliul Local al Comunei I, reprezentat prin primarul S, prețul de achiziție fiind mult sub prețul real al pieței. De asemenea, în contractele de vânzare-cumpărare din 2018 apare drept cumpărător un alt membru al familiei primarului S, care a cumpărat în acea perioadă mai multe hectare de teren. Acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată, deoarece ocuparea terenului constituie o situație prejudiciabilă pentru recurentele-reclamante și, în mod corelativ, imputabilă pârâților, în calitate de autorități abilitate în procedura exproprierii, astfel că prejudiciul creat constă în lipsirea de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru terenul în litigiu, precum și de valorificarea tuturor beneficiilor materiale, motiv pentru care despăgubirile sunt datorate de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate. În drept, a fost indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă UAT Comuna I a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că recurenții-reclamanți au reiterat motivele de apel cu privire la modalitatea de evaluare a despăgubirilor. În aprecierea sa, sunt incidente prevederile Legii nr. 33/1994, astfel că nu se poate stabili o altă valoare a despăgubirilor decât cea rezultată în urma raportului de expertiză efectuat în cursul judecății cauzei, fiind nefondată critica potrivită căreia valoarea terenurilor expropriate ar trebui determinată la momentul pronunțării sentinței atacate, cu atât mai mult cu cât reclamantele au acceptat aplicarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sub aspectul acordării valorii de înlocuire a bunurilor expropriate la momentul evaluării, respectiv al întocmirii raportului de expertiză. De asemenea, a susținut că este nefondată critica privitoare la cuantificarea despăgubirilor, deoarece Decizia nr. 78/2021 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este inaplicabilă în cauză, în condițiile în care vizează modul de cuantificare a despăgubirilor datorate pentru bunuri expropriate sub imperiul Legii nr. 255/2010. Nefondată a considerat că este și susținerea în sensul că valoarea terenului trebuia să fie raportată la categoria de folosință intravilan, întrucât, la momentul declarării utilității publice, terenurile erau extravilane, schimbarea categoriei de folosință fiind consecința finalizării lucrărilor de interes local ,,Strămutarea localității I”, motiv pentru care nu poate să le profite recurentelor. A mai susținut că nu se decelează o critică în ceea ce privește acordarea contravalorii lipsei de folosință, recurenții-reclamanți neindicând cărui caz de casare s-ar subsuma susținerile sub acest aspect. A arătat că în apel a fost menținută hotărârea primei instanțe prin care au fost acordate despăgubiri în cuantum de 15.648,45 lei pentru lipsa de folosință a terenurilor în perioada 2006-2017, conform expertizei efectuate în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu prealabil, acțiunea dedusă judecății în prezentul dosar a fost înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești la 11 iunie 2011, anterior datei de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare noul cod de procedură civilă, caz în care, în acord cu dispozițiile normei tranzitorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 76/2012, litigiul pendinte este guvernat de normele procesuale ale vechiului cod de procedură civilă. Analizând criticile formulate – din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, iar nu a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură din 2010, indicate eronat de către recurente, raportat la norma procesuală incidentă față de data promovării acțiunii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: Principala critică vizează modalitatea de stabilire a despăgubirilor, recurentele-reclamante susținând nesocotirea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că nu ar fi corectă reținerea instanței cu privire la omologarea raportului de expertiză în varianta evaluării terenului la nivelul anului 2006. De asemenea, au apreciat că se impune reevaluarea terenului raportat la momentul pronunțării sentinței atacate, care ar echivala cu emiterea unei decizii de expropriere indiferent de raportarea la Legea nr. 33/1994 sau la Legea nr. 255/2010, moment la care se produce și transferul dreptului de proprietate, cu valorificarea terenului ca și categorie de folosință intravilan. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că susținerea privind omologarea raportului de expertiză în varianta evaluării terenului la nivelul anului 2006 nu se raportează la motivarea deciziei recurate, în condițiile în care apelul declarat de reclamante a fost admis, iar instanța de apel a reținut în cadrul considerentelor de la pagina 14 că este întemeiată critica prin care acestea au contestat acordarea unei despăgubiri stabilite la nivelul anului 2006, astfel cum apare în dispozitivul sentinței. În ceea ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor, se observă că instanța de apel a înlăturat contradicția între considerentele și dispozitivul sentinței, validând concluzia în sensul că valoarea prejudiciului cauzat reclamantelor, prin exproprierea în fapt a imobilelor în litigiu, este compusă din valoarea terenurilor, categoria de folosință extravilan arabil, astfel cum a fost estimată prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în anul 2018. În acord cu instanțele de fond, pentru respectarea principiului echității, Înalta Curte reține că și în ipoteza în care s-a efectuat o expropriere de fapt, în absența unui act formal de expropriere, evaluarea despăgubirilor se raportează la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere, astfel cum sunt reglementate de art. 26 din Legea nr. 33/1994. Totodată, criteriile prevăzute de acest act normativ sunt incidente și față de principiului tempus regit actum, motiv pentru care, contrar recurentelor-reclamante, sub aspectul identificării reperului temporal pentru evaluarea imobilelor nu sunt relevante dispozițiile Legii nr. 255/2010 și nici considerentele Deciziei nr. 78/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, din moment ce acestea privesc interpretarea art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, fiind dezlegată, cu valoare de principiu, problematica sferei criteriilor legale sau reperelor de determinare a cuantumului despăgubirilor acordate în etapa judiciară a procedurii exproprierii din reglementarea legii speciale. Așadar, a fost supus dezlegării instanței supreme conținutul normativ integrat al normei de trimitere, respectiv art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, și nu conținutul normativ propriu-zis al art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Înalta Curte constată că reclamantele nu au contestat, nici prin cererea de apel și nici prin cererea de recurs, că legea civilă aplicabilă în timp în ceea ce privește criteriile legale sau reperele de determinare a cuantumului despăgubirilor ar fi Legea nr. 255/2010, cu toate că, prin sentința nr. 304 din 3 iulie 2020, tribunalul a stabilit despăgubirile prin raportare la Legea nr. 33/1994, iar curtea de apel a confirmat că aceasta este legea civilă aplicabilă în timp. În litigiul pendinte, cuantumul despăgubirilor acordate a fost stabilit de instanța de apel prin raportare la criteriile prevăzute de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care prevăd următoarele: „(1) Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.” Astfel, criteriile legale prevăzute de această normă sunt prețul de piață și daunele aduse proprietarului sau altor persoane îndreptățite. În algoritmul stabilirii valorii drepte a despăgubirii, instanța de apel a valorificat criteriul realității pieței imobiliare, din moment ce valoarea despăgubirilor acordate pentru terenurile expropriate în fapt (54.054 lei) a fost obținută folosind metoda abordării prin piață. Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, în cadrul operațiunii de evaluare judiciară a despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, ca elemente de comparație, contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2018, iar nu în anul 2006. În ceea ce privește reperul temporal luat în considerare de instanța de apel pentru cuantificarea despăgubirilor, Înalta Curte constată că recurentele-reclamante sunt nemulțumite că valoarea despăgubirilor este cea rezultată în urma raportului de expertiză efectuat în cursul judecății cauzei, însă în sprijinul ideii că valoarea despăgubirilor trebuie să fie raportată la momentul pronunțării sentinței nu aduc un argument juridic, pertinent în legătură cu raționamentul juridic expus de curtea de apel, care a pornit de la evidențierea diferențelor de reglementare, între cele două acte normative, în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate. Or, cum criticile recurentelor-reclamante se grefează pe rezolvarea de principiu a chestiunii de drept dată de instanța supremă prin Decizia nr. 78/2021, care nu este aplicabilă în cauză, după cum s-a demonstrat deja, rezultă că acestea nu antamează legalitatea modului în care instanța de apel a aplicat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Dezlegarea dată de instanța de apel în ceea ce privește identificarea criteriului temporal de evaluare, în situația în care nu există un act formal de expropriere, este una corectă, adică momentul întocmirii raportului de expertiză (2018), după cum stipulează expres textul de lege menționat. Drept urmare, în aplicarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, pentru stabilirea prețului cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, reperul temporal al evaluării nu poate fi data pronunțării sentinței de către tribunal în al doilea ciclu procesual (3 iulie 2020), prin care s-a constatat că a avut loc o expropriere de fapt. În consecință, nici susținerea potrivit căreia data pronunțării acestei hotărâri ar putea fi calificată ca moment al transferului dreptului de proprietate nu poate fi validată în sensul dorit de recurentele-reclamante. În acest context, nu poate trece neobservat că poziția procesuală a reclamantelor asupra acestei chestiuni a fost inconsecventă, după cum a remarcat și curtea de apel, întrucât în fața tribunalului au solicitat acordarea despăgubirilor prin raportare la momentul evaluării (anul 2018), astfel cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri de la termenul din 20 mai 2020, iar ulterior, prin intermediul căilor de atac au criticat tocmai evaluarea judiciară ce reprezintă, nu doar rezultatul unei corecte aplicări a legii, ci și consecința firească a opțiunii exprimate privind criteriul temporal, ignorând principiul disponibilității și regula restrictivă – tantum devolutum quantum iudicatum – care exprimă ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Referitor la regimul juridic al terenurilor, Înalta Curte confirmă legalitatea motivării instanței de apel și reține că, prin aplicarea criteriilor de evaluare reglementate de art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea pentru terenurile expropriate în fapt reprezintă valoarea de înlocuire a acestor bunuri la momentul declarării utilității publice, motiv pentru care nu are importanță schimbarea ulterioară a categoriei de folosință a terenurilor în intravilan. Nu există niciun fundament juridic pentru care modificarea regimului juridic al terenurilor în scopul finalizării lucrărilor de interes local ,,Strămutarea localității I” să producă efecte în planul despăgubirilor ce se cuvin recurentelor-reclamante. Luând în analiză critica privind imposibilitatea luării ca etalon a contractelor de vânzare-cumpărare în care au calitatea de ,,cumpărător” membri ai familiei primarului sau Comuna I, se observă că aceasta nu se subsumează prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât presupune reevaluarea probatoriului administrat în cauză, și anume cercetarea înscrisurilor, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului, conform art. 304 C. proc. civ. din 1865. Totodată, din încheierea de dezbateri din 15 decembrie 2022 se constată că recurentele-reclamante nici nu au prezentat alte tranzacții în dovedirea motivelor de apel, prin care să tindă a demonstra că despăgubirea stabilită de experți nu reflectă valoarea reală a bunurilor de la momentul realizării expertizei. Nu în ultimul rând, trebuie menționat că dezacordul recurentelor-reclamante față de evaluarea realizată de instanța de apel în privința cuantumului despăgubirilor acordate prin respectarea criteriilor legale incidente nu are semnificația unei interpretări greșite a normei de drept, ci reflectă nemulțumirea acestora față de cuantumul despăgubirilor acordate. Printr-o ultimă susținere, ce privește contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor, recurentele-reclamante au afirmat că despăgubirile sunt datorate de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, în timp ce instanța de apel, analizând aceeași chestiune, a menținut cuantumul despăgubirilor acordate de tribuna pentru lipsa de folosință a terenurilor pentru perioada 2006-2017, pentru a nu crea reclamantelor o situație mai grea în propria cale de atac, însa a suplinit considerentele deficitare ale tribunalului. Cu acest prilej, instanța de apel a constatat că tribunalul nu a aplicat regulile prescripției dreptului material la acțiune, întrucât prin dispozitiv a acordat despăgubiri pentru perioada 2006-2017, cu toate că în considerente a reținut că reclamantelor li se cuvin despăgubiri doar pe o perioadă de 3 ani anterioară formulării acțiunii. Continuând analiza, a reținut că nu pot fi acordate despăgubiri constând în lipsa de folosință a terenurilor până la momentul pronunțării sentinței atacate, întrucât reclamantelor le-a fost recunoscută o despăgubire ce reprezintă valoarea de înlocuire a bunului expropriat la nivelul anului 2018, motiv pentru care nu mai poate fi invocată, în continuare, existența unui prejudiciu constând în lipsa de exercițiu a dreptului de folosință asupra terenurile expropriate. Față de aceste observații, Înalta Curte constată că susținerea recurentelor-reclamante nu este însoțită de o argumentație juridică care să aibă corespondent în dezlegările date de instanța de apel, ceea ce înseamnă că nu poate fi calificată drept veritabil motiv de recurs. Fără a opune dezlegărilor instanței de apel chestiuni subsumabile motivului de recurs invocat, recurentele-reclamante s-au rezumat la afirmația în sensul că despăgubirile sunt datorate de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, fără a aborda problematica întinderii în timp a prejudiciului constând în lipsa de folosință a terenurilor. Or, exigențele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. din 1965 impun tocmai obligația formulării unor critici care să pună în discuție aspecte referitoare la aplicarea greșită a regulilor de drept incidente, prin raportare directă la soluția și la motivele cuprinse în hotărârea recurată, pentru ca, în acest mod, instanța de recurs să poată exercita un control judiciar efectiv, cerință neîndeplinită în acord cu cele anterior menționate. Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.