ÎCCJ, decizie (scj.ro #225792)

Acțiune în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare

.

Lipsa unui element esențial al antecontractului. Nereglementarea situației de carte funciară. Neîndeplinirea condiției de intabulare a condominiului și a apartamentului ce a făcut obiectul convenției părților

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Executarea obligațiilor

Index alfabetic: promisiune de vânzare-cumpărare

imobil

intabulare

hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare

C.civ., art. 1279, art. 1650

Legea nr. 7/1996, art. 26, art. 35, art. 36, art. 37

Prin promisiunea sinalagmatică de a contracta, părțile sunt ținute, potrivit prevederilor art. 1279 alin. (1) C.civ., să determine elementele esențiale ale contractului viitor, prefigurând astfel arhitectura obligațională a acestuia.

Astfel, determinarea în concret a imobilului, ca element al promisiunii de vânzare cumpărare și, implicit, ca obiect al viitoarei operațiuni de vânzare-cumpărare, presupune indicarea datelor de carte funciară care individualizează imobilul, fiind evident că, în lipsa acestora, nu poate fi pronunțată o hotărâre care să țină loc de act de vânzare cumpărare întrucât, neidentificarea în concret a imobilului face imposibilă executarea hotărârii, respectiv, transferul dreptului de proprietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător.

Prin urmare, pentru a se putea pronunța o hotărâre judecătorească care să suplinească actul juridic translativ de proprietate, este necesar ca situația de carte funciară a imobilului să fie pe deplin reglementată. Or, câtă vreme promitentul vânzător nu și-a îndeplinit obligația de a reglementa în sistemul de publicitate imobiliară situația juridică a dreptului său de proprietate asupra întregului imobilul, cu individualizarea acestuia pe apartamente și, implicit, nici asupra bunului promis spre vânzare, este imposibilă pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să aibă ca efect transferul dreptului de proprietate asupra acestui bun în patrimoniul promitentului cumpărător.

Deși este adevărat că neîndeplinirea condiției de intabulare a imobilului care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare este imputabilă promitentului vânzător, iar nu promitentului cumpărător, această împrejurare nu poate conduce automat la admiterea acțiunii, întrucât, chiar dacă, de principiu, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare constituie un mijloc de sancționare a comportamentului părții care nu și-a executat obligațiile asumate, în concret, ea ar fi lipsită de finalitate câtă vreme nu ar putea fi pusă în executare.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2080 din 8 octombrie 2024

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la data de 07.11.2022, pe rolul Tribunalului Brașov, Secția I civilă, reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință care, în principal, să țină locul actului de vânzare-cumpărare autentic, în ceea ce privește imobilul situat în municipiul Brașov, în suprafață utilă de 65,60 mp, compus din living, bucătărie, loc de luat masa, baie, grup sanitar, dormitor și balcon, precum și din loc de parcare subteran, împreună cu cota aferentă din părțile de uz comun și din terenul aferent construcției, iar, în subsidiar, prin care să rezoluționeze promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub numărul 410/15.03.2019, de către B.N.P. X, cu consecința instituirii în sarcina pârâtei a obligatei de a-i restitui echivalentul în lei al sumei de 61.340 euro, cu titlu de avans preț, plătit în temeiul acestui act juridic, echivalentul în lei al același sume de bani, anume 61.340 euro, ce a fost stabilită prin clauza penală, precum și obligația de a suporta costurile generate de prezentul proces.

Prin încheierea de ședință din 13.03.2023, Tribunalul Brașov a reținut competența sa teritorială în soluționarea cauzei și, implicit, a respins excepția necompetenței teritoriale a instanței sesizate, invocată de pârâta B. S.R.L.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 116/S din 11.04.2023, Tribunalul Brașov a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., și, în consecință, a rezoluționat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 410/15.03.2019, de notarul public X.; a obligat pârâta să restituie reclamantei echivalentul în lei la data plății al sumei de 61.340 de euro, achitată de aceasta cu titlu de preț; a obligat pârâta să achite reclamantei echivalentul în lei la data plății al sumei de 61.340 de euro, cu titlu de daune interese; a obligat pârâta să achite reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 6.598,39 de lei.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1885/Ap din 29.11.2023, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 116/S/2023, pronunțate de Tribunalul Brașov; a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 116/S/2023 și a încheierii de ședință din 13.03.2023, pronunțate de Tribunalul Brașov; a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei pârâte suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale efectuate în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1885/Ap/2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, au declarat recurs reclamanta A. și pârâta B. S.R.L.

II.1. Recursul declarat de reclamanta A.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate referitor la soluția pronunțată în legătură cu apelul reclamantei, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vedere suplimentării probatoriului, și obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu trimitere la parcursul litigiului în cele 2 grade de jurisdicție și la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., sub aspectul nerespectării dispozițiilor art. 22 alin. (2) C.proc.civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a respins apelul său pe motiv că nu a solicitat efectuarea unei expertize topografice de identificare a întregului condominiu, însă, ținând cont de dispozițiile art. 255 C.proc.civ., instanța de apel, în virtutea rolului activ, dacă ar fi apreciat că proba respectivă ar fi utilă soluționării cauzei, trebuia să o pună în discuția părților, cu atât mai mult cu cât chiar instanța a reținut faptul că, dacă proba ar fi fost administrată, cererea de chemare în judecată ar fi fost admisibilă.

În plus, instanța de apel, în motivarea soluției de respingere a cererii de apel, a redat în integralitate pasaje din considerentele deciziei nr. 235/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără a efectua o analiză proprie a motivelor de apel și fără a avea în vedere că prin această decizie s-a constatat tocmai lipsa rolului activ al instanței în sensul complinirii unor cerințe legale în timpul judecății, prin administrarea unor probe specifice.

În opinia recurentei-reclamante, invocarea acestui motiv de recurs nu echivalează cu faptul că ar fi de acord cu necesitatea cadastrării întregului imobil, în vederea admiterii capătului principal de cerere, ci doar al invocării nelegalității hotărârii atacate,  urmând ca instanța de control judiciar să decidă asupra temeiniciei acestuia și a modalității de administrare a probei.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1279 alin. (1) și (3) C.civ. de către instanța de apel, în condițiile în care aceasta a statuat că Promisiunea de vânzare-cumpărare nr. 410/15.03.2019 nu conține toate clauzele contractului promis, respectiv nu cuprinde datele de carte funciară care individualizează obiectul viitoarei vânzări, și a reținut și lipsa certificatului de atestare fiscală care să ateste achitarea tuturor obligațiilor față de bugetul local.

Astfel, instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite următoarele condiții: să existe o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare valabil încheiată [art. 1669 alin. (1) C.civ.]; una dintre părți refuză nejustificat încheierea contractului în forma autentică [art. 1279 alin. (3) C.civ.]; să nu existe o clauză de dezicere [art. 1276 alin. (1) C.civ.]; reclamanta să-și fi îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract [art. 1279 alin. (3) prima teză C.civ.]; natura contractului promis să permită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic [art. 1279 alin. (3) teza a II-a C.civ.].

Mecanismul pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare se întemeiază pe principiul executării în natură, specifică obligațiilor civile concrete, instituit de către dispozițiile art. 1516, art. 1527-1528, C.civ., nefiind altceva decât reflexul procedural al dreptului subiectiv născut din actul juridic încheiat între părți, care formează legea lor, potrivit principiului forței obligatorii a actului juridic civil.

Totodată, potrivit principiului reglementat de dispozițiile art. 1650 alin. (1) C.civ., instanța are posibilitatea, la cererea părții care și-a îndeplinit obligațiile, să pronunțe o hotărâre care să țină toc de act autentic, dacă cocontractantul său refuză să-și respecte obligațiile asumate.

Recurenta consideră că autorizația de construire este o dovadă suficientă a dobândirii dreptului de proprietate, ca urmare a edificării construcției, iar  prin administrarea probei cu expertiza topografică s-a urmărit tocmai identificarea imobilului apartament, măsurarea lui, cu toate datele și informațiile ce se impun pentru ca instanța să poată pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de către dispozițiile art. 1279 C.civ. legate de natura contractului și  validitatea acestuia.

Or, instanța de apel a interpretat aceste dispoziții legale în sensul în care Promisiunea de vânzare cumpărare nr. 410/15.03.2019 nu ar conține toate clauzele contractului promis, deși acest text de lege invocat impune numai condiția ca cerințele legii pentru validitatea contractului să fie îndeplinite, cum este cazul în speță. În situația în care instanța de apel ar fi reținut că nu sunt îndeplinite aceste condiții, a solicitat proba cu expertiza topografică de individualizare a imobilului pentru a suplini cerința legii pentru validitatea contractului.

Totodată, recurenta consideră că pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru a opera transferul dreptului de proprietate, se impune a se verifica inclusiv existența și respectarea autorizației de construire, deoarece sancționarea pasivității promitentei-vânzătoare în sensul de a întocmi documentația finală și a intabula dreptul nu poate fi impusă în mod necesar într-un litigiu distinct, pentru ca apoi, în baza acelui refuz, să fie solicitată emiterea hotărârii care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Refuzul de a încheia contractul în formă autentică implică în mod necesar refuzul de a intabula imobilul, de a întocmi documentația cadastrală, de a înregistra fiscal bunul, or, dacă instanța poate suplini consimțământul la vânzare, în mod evident trebuie, prin probatoriul administrat, să verifice dacă sunt îndeplinite toate condițiile necesare pentru încheierea actului, prin probe specifice procesului civil.

În această modalitate, nu se depășesc limitele învestirii în cadrul acțiunii care vizează obținerea hotărârii care să țină loc de act autentic, deoarece în cadrul verificării efectuate de către instanță se impune analiza dreptului de proprietate al vânzătorului, existența bunului și identificarea acestuia, fără a fi necesar identificarea întregului condominiu.

În același sens, recurenta consideră că în mod greșit a reținut instanța de apel că lipsa documentației cadastrale pentru întreg condominiul conduce la imposibilitatea transferului dreptului de proprietate, de vreme ce interdicția prevăzută de dispozițiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 nu este eludată în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești de admitere a capătului principal de cerere, în măsura în care se administrează proba cu expertiza topografică a identificării exclusiv a imobilului care face obiectul promisiunii.

Pe de altă parte, faptul că hotărârea instanței se comunică din oficiu biroului de carte funciară, conform dispozițiilor art. 35 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, nu afectează modul de soluționare a fondului cauzei și nu adaugă la lege în privința condițiilor care trebuie îndeplinite pentru a opera transferul dreptului de proprietate.

Prin urmare, recurenta consideră că, atât timp cât imobilul în litigiu nu a ieșit din patrimoniul promitentei-vânzătoare și nu există impedimente legale, în lumina principiului executării în natură a obligațiilor și a reparării în natura a pagubelor, în baza dispozițiilor art. 1669 C.civ., instanța poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic.

În speță, soluția asupra fondului cauzei este determinată exclusiv de probațiunea ce se impunea a fi efectuată în cauză, iar lipsa unei verificări a situației de fapt sub toate aspectele necesare pentru a se putea stabili dacă sunt îndeplinite sau pot fi îndeplinite condițiile de valabilitate a transferului dreptului de proprietate, inclusiv raportat la existența certificatului de atestare fiscală, reprezintă o nesoluționare a fondului litigiului de către instanța devolutivă.

II.2. Recursul declarat de pârâta B. S.R.L.:

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în principal trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței competente, respectiv Tribunalului București, iar în subsidiar trimiterea spre rejudecare către Curtea de Apel Brașov, cu obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a învederat aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la competența teritorială și la interpretarea clauzelor contractului.

În această privință, a arătat că, prin cererea de apel, a criticat greșita soluționare de către instanța de fond a excepției necompetenței sale teritoriale în sensul că a apreciat, pe de o parte, că părțile au încercat să deroge de la regulile de competență materială, iar pe de altă parte, că sunt incidente în cauză cazurile de competență teritorială alternativă după locul situării imobilului și după locul executării obligațiilor, făcând abstracție de clauza atributivă de competență existentă în act.

Deși în susținerea excepției recurenta-pârâtă s-a prevalat de clauza atributivă de competență cuprinsă în promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată cu intimata-reclamantă A., instanța de apel a apreciat că în situația în care părțile nu au convenit în mod expres asupra competenței teritoriale a tribunalului, nu putea deduce faptul că această clauză atributivă de competență teritorială viza toate eventualele litigii dintre părți, iar nu doar cele de competența judecătoriei.

A considerat că interpretarea dată clauzelor contractuale de către instanța de apel contravine dispozițiilor art. 1266 și art. 1268 C.civ., de vreme ce chiar dacă în clauza atributivă de competență părțile nu au indicat toate instanțele competente în grad după natura și valoarea litigiilor, este evident că prin trimiterea la o instanță inferioară, dar care se regăsește în București, voința părților a fost de a atrage competența teritorială a instanțelor din București.

Chiar dacă prorogarea privind competența materială nu își poate produce efectele, înțelegerea părților cu privire la competenta teritorială este una valabilă și se impune atât părților cât și instanței de judecată.

Din modul de redactare a clauzei în discuție rezultă, fără îndoială, că aceasta viza toate eventualele litigii care puteau interveni între părți, iar nu doar cele de competența judecătoriei.

Aprecierile instanței cu privire la conținutul pe care trebuia să îl aibă clauza atributivă de competență nu pot fi validate, deoarece situațiile expuse nu se regăsesc în prezenta cauză, iar părțile nu au ales o instanță necompetentă absolut și nu s-a încercat a se deroga de la regulile de competență materială exclusivă.

Procedând astfel, instanța a nesocotit atât voința părților exprimată în promisiunea de vânzare-cumpărare, dar și dispozițiile art. 126 alin. (1) C.proc.civ. care permit părților să convină în scris asupra competenței teritoriale a instanței care să judece litigiile intervenite între părți. Astfel, se impunea ca instanța de apel să constate că, în speță, competența de soluționare a prezentei cauze aparține instanțelor din București, sens în care să decline spre competentă soluționare materială și teritorială cauza, către Tribunalul București.

Totodată, în continuarea unui raționament eronat, instanța de apel a aplicat greșit normele de competență teritorială alternativă cu privire la competența după locul executării contractului, deoarece, în primul rând, acestea nu puteau fi aplicate cu prioritate față de convenția părților iar, în al doilea rând, acestea nu erau incidente în cauză.

Astfel, instanța de apel a validat soluția primei instanțe considerând că aceasta din urmă a aplicat în mod corect dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. privind competența teritorială alternativă, reținând că, tot prin raportare la convenția părților, locul executării promisiunii de vânzare - cumpărare este în municipiul Brașov, la SPN X, respectiv la sediul din municipiul Brașov al notarului public care a autentificat promisiunea, iar reclamantul a ales să formuleze cererea introductivă de instanță la Tribunalul Brașov, ca instanță a locului prevăzut în contract pentru executarea acestuia.

Or, dacă în prima situație, cea a clauzei atributive de competentă, instanța de apel a apreciat că aceasta nu este aplicabilă, deoarece nu este expres indicată instanța competentă, în cea de-a 2 situație a considerat că părțile au indicat în convenție locul executării obligației ca fiind cel de la sediul notarului public.

A mai arătat că nu este aplicabil în speță cazul de competență după locul executării obligațiilor deoarece pentru această situație părțile ar fi trebuit să prevadă expres în act locul executării obligațiilor, așa cum rezultă din dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.. Mențiunea că actele vor fi autentificate de același notar public care a autentificat promisiunea nu echivalează cu indicarea locului executării obligațiilor.

Prin prisma aceluiași motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material în materia culpei și a rezoluțiunii.

Din această perspectivă, a menționat că a solicitat instanței de apel să constate că în mod eronat s-a reținut de către instanța de fond că reclamanta este creditor al obligației neexecutate - apreciere eronată față de faptul că pentru a fi creditor reclamanta trebuia să își îndeplinească propriile obligații de plată la scadență și integral. Deși reclamanta a susținut că a achitat integral prețul imobilului (61.340 euro), a arătat că prețul imobilului nu este achitat integral prin raportare la modalitatea de plată aleasă de promitenta-cumpărătoare, aceasta neputând fi încadrată în varianta F din promisiunea de vânzare-cumpărare.

În realitate, intenția reclamantei a fost de a forța termenul de perfectare a vânzării la o dată anterioară, efectuând plata unei părți mai mari din sumă, respectiv a sumei de 37.740 euro la data de 09 septembrie 2022, însă aceasta nu determină încadrarea în varianta F din promisiune, câtă vreme nu a respectat data scadentă și nu a efectuat plata ratelor până la acel moment, așa încât nici termenul de perfectare a vânzării nu mai putea fi cel de la data de 15.05.2021, reclamanta nefiind astfel nici creditor al obligației.

Așadar, pentru a se încadra în varianta de preț prevăzută de litera F din promisiune, reclamanta trebuia să achite diferența de preț până la data de 15.05.2021, însă a achitat atât ultimele două rate, cât și diferența de preț la data de 09.09.2022.

În aceste condiții, nu putea fi primită susținerea că prețul vânzării imobilului ce formează obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 410/15.03.2019 este de 61.340 euro și, implicit, că aceasta este creditor al obligației, câtă vreme promitenta vânzătoare nu a respectat scadența obligațiilor de plată conform variantei F.

În acest context, prezintă relevanță faptul că plata sumei de 1.000 euro și a sumei de 5.000 euro este comună tuturor variantelor expuse în promisiune la literele A- G, însă variantele de preț au fost convenite astfel de părți tocmai pentru a da posibilitatea promitenților cumpărători de a achita prețul în rate cu condiția încadrării în una dintre variantele agreate.

Prin urmare, la momentul introducerii acțiunii, reclamanta nu a îndeplinit condiția privind achitarea integrală a prețului, motiv pentru care nu se putea aprecia că aceasta este îndreptățită să aleagă între remediile instituite de art. 1516 C.civ., respectiv între executarea în natură și rezoluțiunea promisiunii.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că apelanta-reclamantă nu a respectat întocmai graficul de plată a prețului în varianta F, întrucât recurenta-pârâtă a acceptat plățile efectuate și nu a solicitat rezoluțiunea, considerând că  în mod corect prima instanță a reținut că operează sancțiunea rezoluțiunii promisiunii bilaterale din culpa promitentei vânzătoare.

Însă nu a invocat nerespectarea variantei F de plată pentru a solicita rezoluțiunea din culpa recurentei-pârâte, ci pentru a dovedi că partea reclamantă nu era îndreptățită să solicite rezoluțiunea, câtă vreme nu și-a îndeplinit întocmai propriile obligații. Nerespectarea variantei F atrage încadrarea într-o altă variantă de preț și a unui alt termen de perfectare, astfel cum rezultă din mecanismul contractual mai sus redat. Nu a solicitat rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, deoarece a urmărit îndeplinirea obligațiilor contractuale și perfectarea vânzării.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 1548 C.civ., de vreme ce, constatând că nu au fost realizate formalitățile de înscriere în cartea funciară, a prezumat culpa recurentei-pârâte în îndeplinirea obligației de perfectare a vânzării, deși în cauză culpa nu se prezumă; a făcut dovada îndeplinirii formalităților cu privire la situația imobilului în curs de execuție iar de la data încheierii promisiunii a îndeplinit o mare parte dintre aceste obligații, iar neperfectarea contractului nu a fost culpa acesteia.

Cu trimitere la obligațiile asumate în calitate de promitentă vânzătoare prin promisiunea de vânzare cumpărare încheiată între părți,  a susținut că instanța de apel nu a analizat punctual obligațiile a căror îndeplinire nu a fost realizată, ci s-a rezumat la a conchide că nu a efectuat operațiunile juridice care să aibă ca finalitate perfectarea în formă autentică actului juridic translativ de proprietate.

Deși a depus toate diligențele în vederea obținerii documentației necesare perfectării vânzării și nu a refuzat încheierea contractului de vânzare în formă autentică, lucrările au fost întârziate din culpa furnizorilor de utilități, în special a furnizorului de energie electrică, ce a finalizat întregul proiect de alimentare cu energie electrică a apartamentelor tocmai în data 29 septembrie 2022.

Contrar celor reținute de instanța de apel, înscrisurile depuse la dosar au relevat că lucrările de construcții pentru racordarea la energie electrică au fost începute în 29 septembrie 2020 (Anexa 4 la cererea de apel - procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor, întocmit de Distribuție Energie Electrică nr. 1143/11.03.2021, care face trimitere la contractul de branșament din 29.09.2020) și finalizate în 11 martie 2021 (aspect care rezultă tot din procesul-verbal nr. 1143/11.03.2021), însă furnizorul a încheiat contractul de furnizare energie electrică în 24.08.2022 (aspect care rezultă din Anexa 6 la cererea de apel-contractul de furnizare energie electrică) și a realizat branșamentul pentru apartamentul reclamantei tocmai în 29 septembrie 2022 (Anexa 7 la cererea de apel - procesul-verbal de montare contoar).

Totodată, a arătat că pentru obținerea autorizațiilor de construire a branșamentelor pentru cele 2 imobile aflate pe teren, au fost formulate mai multe acțiuni pe rolul instanțelor de judecată, din cauza refuzului nejustificat și a întârzierii emiterii autorizațiilor necesare de către Primăria Brașov, astfel încât aceste demersuri au condus implicit la decalarea termenului de finalizare a lucrărilor.

În concret, pentru a intabula imobilul și în final pentru a perfecta contractul de vânzare cumpărare erau necesare următoarele demersuri: finalizarea construcției, realizarea branșamentelor la rețelele edilitare (apă, gaze, energie electrică), recepția la terminarea lucrărilor.

A precizat că aspectele reținute de instanța de apel cu privire la modificările realizate la mansarda imobilului nu pot fi avute în vedere ca dovadă a culpei recurentei-pârâte, deoarece acestea s-au realizat la solicitarea promitenților cumpărători a imobilelor situate la mansardă, întrucât au dorit ca spațiile de depozitare să fie transformate în mansarde locuibile, însă nu aceste lucrări au întârziat finalizarea recepției finale, ci cele anterioare de racordare la utilități.

A menționat că nu putea trece mai înainte de recepție la intabularea construcției și perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, conform dispozițiilor art. 5 din Regulamentul privind recepția construcțiilor din 18 mai 2017, parte integrantă din Hotărârea nr. 343/2017 pentru darea în folosință a construcției, iar potrivit art. 37 (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, construcțiile care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate și, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, dreptul de proprietate asupra construcțiilor se înscrie în cartea funciară în baza unui certificat de atestare, care să confirme că edificarea construcțiilor s-a efectuat conform autorizației de construire și că există proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Nu în ultimul rând, potrivit art. 37 (6) din Legea nr. 50/1991, dreptul de proprietate asupra construcțiilor se înscrie în cartea funciară în baza unui certificat de atestare, care să confirme că edificarea construcțiilor s-a efectuat conform autorizației de construire și că există proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Așadar, recurenta-pârâtă și-a îndeplinit obligațiile asumate prin promisiune, respectiv de a depune toate diligențele necesare în vederea intabulării imobilului în cartea funciară, însă demersurile au fost întârziate independent de conduita recurentei, în condițiile în care până la momentul recepției finale s-a aflat în imposibilitate de a realiza intabularea și, respectiv, de a încheia contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică. În plus, instanța de fond nu a avut în vedere că toate obligațiile asumate trebuiau îndeplinite la data perfectării vânzării, iar nu anterior.

Totodată, a învederat că instanța de apel nu a analizat în concret cauzele exoneratoare de răspundere cuprinse în promisiunea de vânzare-cumpărare, deși a reținut invocare acestora de către recurenta-pârâtă, concluzionând că este în culpă, întrucât nu a solicitat prelungirea termenului de perfectare a vânzării.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea atacată și sub aspectul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în ceea ce privește nerealizarea unui control judiciar de către instanța de apel asupra hotărârii apelate din perspectiva criticii privind acordarea despăgubirilor și nici o cercetare a fondului cauzei, astfel cum impune caracterul devolutiv specific acestei căi de atac.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a invocat aplicarea greșită a normelor de drept în materia interpretării clauzelor, respectiv a clauzei penale cuprinse în act.

În acest sens, a arătat că pe calea apelului a invocat faptul că instanța de fond a activat clauza penală fără a observa, respectiv fără a analiza condițiile în care aceasta putea fi activată.

Astfel, potrivit clauzei penale, promitentul cumpărător este îndreptățit să solicite dublul avansului plătit în cazul în care promitentul vânzător nu mai dorește sau nu mai este de acord cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, însă, în speță, societatea recurentă nu a refuzat perfectarea acestui contract și nici instanța nu a constatat astfel.

Din conduita recurentei a rezultat că a realizat demersuri pentru finalizarea lucrărilor, pentru obținerea documentației necesare perfectării contractelor de vânzare și nu a luat măsuri cu privire la rezoluțiunea promisiunii, iar faptul că nu a efectuat operațiunile juridice care să aibă ca finalitate perfectarea informă autentică actului juridic translații) de proprietate nu poate fi asimilat unui refuz astfel cum impune clauza contractuală la care se face referire.

A considerat că față de înțelegerea părților de a reglementa clauza penală pentru situația în către promitentul vânzător nu mai dorește sau nu mai este de acord cu perfectarea vânzării, dreptul la daunele interese cuantificate la valoarea dublului avansului plătit, poate lua naștere doar în condițiile prevăzute de părți în clauza respectivă.

Astfel, neperfectarea vânzării la data covenită nu este de natură a atrage în mod automat activarea clauzei contractuale pe care își întemeiază reclamanta pretențiile, câtă vreme aceasta presupune în mod necesar refuzul promitentei vânzătoare de a perfecta contractul.

Din această perspectivă s-ar fi impus ca instanța să analizeze incidența clauzei penale, iar reclamanta să dovedească refuzul subscrisei de a perfecta, termenii clauzei fiind necesar a fi interpretați sistematic, urmând că restituirea dublului avansului să opereze doar în situația prevăzută în mod expres în cuprinsul acesteia.

Nu în ultimul rând, pentru a aprecia asupra activării clauzei penale, instanța trebuia să analizeze condițiile prevăzute în act pentru activarea ei și totodată, condițiile răspunderii contractuale: fapta ilicită (neexecutarea obligației), prejudiciul, raportul de cauzalitate, vinovăția, absența unei clauze/convenții de nerăspundere.

În acest caz, trebuia să verifice cu prioritate dacă operează vreun caz de neexecutare fără justificare a obligațiilor asumate, întrucât neexecutarea fără justificare, prin raportare la cauzele de neexecutare justificată a obligațiilor, art. 1555-1557 C.civ., reprezintă prima cerință minimală pentru invocarea oricărui remediu contractual și implicit pentru invocarea clauzei penale, ca modalitate de operare convențională a răspunderii contractuale, remediul contractual aplicabil în speță [acordarea de daune-interese, conform art. 1516 alin. (2) C.civ.].

Or, în speță, după cum s-a arătat în cele ce preced, nu există un refuz/neexecutare nejustificată a debitoarei cu privire la perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, ci o imposibilitate vădită generată de întârzierea lucrărilor prealabile etapei recepției, etapă anterioară intabulării, care nu este consecința acțiunilor/inacțiunilor recurentei.

În plus, instanța de apel, în analiza primei critici formulate, avea obligația de a explica soluția adoptată cu privire la acest motiv de apel, arătând argumentele prin raportare la susținerile părților, la soluția instanței de fond și la dispozițiile legale incidente, făcând trimitere la art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., art. 21 din Constituție, art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Recurentele nu au depus întâmpinări.

II.3.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamanta A.:

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiile art. 22 alin. (2) C.proc.civ. și a celor ale art. 255 C.proc.civ. în ceea ce privește respingerea probei cu expertiza topografică de identificare a imobilului (apartament), critica fundamentându-se pe ideea că, în virtutea rolului activ, instanța de apel ar fi trebuit să pună în discuția părților efectuarea unei expertize de identificare a întregului condominiu, pentru lămurirea completă a cauzei.

Înalta Curte reține că posibilitatea conferită judecătorului prin art. 22 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ. ca, în scopul aflării adevărului, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, nu le degrevează pe acestea din urmă de obligația de a propune în condițiile procedurale probele de care înțeleg să se folosească pentru dovedirea pretențiilor și a apărărilor formulate, acest aspect rezultând din art. 254 alin. (6) C.proc.civ. care statuează că părțile nu vor putea invoca în căile de atac omisiunea instanței de a administra din oficiu probele pe care ele însele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Tot astfel, Înalta Curte reține că art. 255 alin. (1) C.proc.civ. stipulează, în esență, că dovezile se pot încuviința dacă instanța socotește că ele pot să conducă la dezlegarea pricinii, iar art. 479 alin. (2) C.proc.civ. statuează în sensul că instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C.proc.civ..

În aplicarea acestor norme, rezultă că derularea procesului civil nu poate fi lăsată în exclusivitate la latitudinea părții, instanța de judecată, având rolul de a cenzura probatoriul, în sensul de a încuviința doar acele solicitări, care, față de natura și obiectul pricinii, respectiv probatoriul deja administrat în prima etapă procesuală, sunt utile, pertinente și concludente cauzei.

Or, în speță, în raport de obiectul apelului și de chestiunile de fapt și de drept care se impuneau a fi dezlegate, instanța de apel a apreciat că proba cu expertiză în specialitatea topografie, având ca obiectiv identificarea doar a imobilului apartament, solicitată de recurenta-reclamantă, nu este pertinentă cauzei, întrucât o înscriere în cartea funciară doar a unui apartament din condominiu nu este posibilă fără o înscriere prealabilă și a condominiului însuși din care face parte, apreciere ce se circumscrie condițiilor înscrise în art. 255 și 258 C.proc.civ.

Cu privire la rolul activ pe care ar fi trebuit să-l manifeste instanța de apel, Înalta Curte reține că îndeplinirea obligației, cu caracter de principiu, de aflare a adevărului în pricina cu care a fost învestită, reglementată de art. 22 alin. (2) C.proc.civ., se raportează la necesitatea administrării probatoriului, iar caracterul necesar sau nu al administrării dovezii decurge în mod direct din raționamentul juridic al instanței de judecată și nu din cel al părții litigante.

Argumentele legate de modalitatea în care instanța de apel a înțeles să se pronunțe cu privire la pertinența probei cu expertiză topografică solicitată de apelanta-reclamantă relevă aspecte de temeinicie ce nu pot fi cenzurate în recurs din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C.proc.civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului propus, atribut ce intră în sfera exclusivă a instanțelor de fond.

Prin urmare, nu se poate reține în cauză că instanța de apel ar fi încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nefiind incidentul motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel nu a realizat o analiză proprie a motivelor de apel, ci s-a limitat la expunerea unor pasaje din decizia nr. 235 din 04 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, achiesând în acest mod la considerentele acesteia, deși prin această hotărâre s-a statuat asupra lipsei rolului activ al instanței în sensul complinirii unor cerințe legale în timpul judecății prin administrarea unor probe specifice, critică ce configurează ipoteza nemotivării hotărârii recurate regăsită în conținutul motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Înalta Curte reține că obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, este esențială din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., motivarea hotărârii cu respectarea exigențelor pe care acest text legal le impune constituind un instrument apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile din litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii și să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Din această perspectivă, se observă că instanța de apel a realizat un examen propriu al criticilor formulate de reclamantă și a prezentat argumentele pentru care a găsit nefondat apelul promovat de această parte, răspunzând chestiunilor litigioase invocate prin recurgerea la textele de lege aplicabile. Împrejurarea că instanța de control judiciar devolutiv nu a soluționat pricina în sensul dorit de recurenta-reclamantă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Astfel, în analiza criticii hotărârii primei instanțe din perspectiva respingerii petitului principal al cererii de chemare în judecată având ca obiect executarea în natură a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și care exclude incidența rezoluțiunii aceleiași promisiuni, formulată în subsidiar, raportându-se la dispozițiile art. 1669 alin. (1) și art. 1279 C.civ., instanța de apel a constatat că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu conține datele de carte funciară care să permită individualizarea obiectului viitoarei vânzări.

Cu trimitere la conținutul art. 26 alin. (1), art. 35 alin. (1) și (2), art. 36 alin. (1) și (2) și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în forma de la data cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat că pentru a pronunța o hotărâre aptă de intabulare în substituirea actului notarial este necesar ca imobilul să fie înscris în cartea funciară, însă în lipsa efectuării documentațiilor cerute de lege, obligație ce revenea promitentei-vânzătoare, instanța nu poate suplini absența lor pentru întreg condominiul, limitându-se doar la identificarea apartamentului individual cu ignorarea situației juridice a întregului bloc de apartamente, astfel cum a solicitat apelanta-reclamantă prin cererea de probațiune formulată în fața primei instanțe și a celei de apel.

Faptul că proprietățile individuale nu pot fi privite distinct de condominiul din care fac parte pentru intabularea lor, o confirmă și prevederile art. 52 alin. (3) și art. 123  alin. (1)-(3) din Ordinul ANCPI nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, în vigoare la data sesizării primei instanțe, în prezent abrogate, dispoziții similare regăsindu-se și în art. 26, 33 alin. 4 lit. d), 43 alin. (3) și 116 din Ordinul A.N.C.P.I. nr. 600/2023 pentru aprobarea Regulamentului de recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, în vigoare în prezent.

Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă a conținutului actului juridic ce constituie izvorul raportului litigios dedus judecății, precum și a dispozițiilor de drept material incidente, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând criticilor formulate de către reclamantă prin motivele de apel, susținerile recurentei în sens contrar fiind nefondate.

Împrejurarea că în raționamentul judiciar instanța de apel a înțeles să se prevaleze de anumite pasaje din decizia nr. 235 din 04 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu reprezintă un argument pertinent pentru a contura ipoteza nemotivării hotărârii recurate, cât timp  în cuprinsul acesteia există, deopotrivă, argumente proprii ce susțin soluția adoptată și care permit înțelegerea raționamentului ce stă la baza ei precum și efectuarea unui controlul judiciar eficient sub aspectul legalității, în raport de particularitățile cauzei.

În cadrul motivului de recurs  prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a pretins interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1279 alin. (1) și (3) C.civ., susținând că în mod greșit instanța de apel a considerat că nu poate pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pe motiv că promisiunea nu ar conține toate clauzele contractului promis, câtă vreme norma de drept material mai sus menționată impune numai condiția ca cerințele legii pentru validitatea contractului să fie îndeplinite. Prin urmare, în opinia acesteia, lipsa documentației cadastrale pentru întreg condominiul nu poate fi invocată drept temei al respingerii solicitării circumscrise capătului principal de cerere al acțiunii deduse judecății.

Criticile formulate sunt neîntemeiate.

De principiu, prin promisiunea sinalagmatică de a contracta părțile sunt ținute să determine elementele esențiale ale contractului viitor, prefigurând astfel arhitectura obligațională a acestuia. În acest sens, art. 1279 alin. (1) C.civ. prevede că promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate clauzele contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea. După cum reiese din cuprinsul normei citate, este vorba de acele elemente esențiale fără de care nu este posibilă executarea promisiunii, legiuitorul legând explicit elementele esențiale ale promisiunii de acele elemente de care depinde executabilitatea acesteia.

Așadar, pentru identificarea acelor elemente ale contractului care pot fi catalogate ca esențiale trebuie pornit de la scopul pentru care părțile încheie un anumit contract, respectiv acela de a da naștere, a transmite sau a stinge un raport juridic, elementele esențiale ale contractului fiind acelea fără de care raportul juridic obligațional contractual nu ar putea fi executat voluntar sau silit.

În cazul contractului de vânzare-cumpărare a unui bun imobil, cum este cazul din speța de față, elementele esențiale ale acestuia sunt prețul și bunul vândut. Determinarea în concret a bunului, ca element al promisiunii de vânzare cumpărare și, implicit, ca obiect al viitoarei operațiuni de vânzare-cumpărare, presupune indicarea datelor de carte funciară care individualizează imobilul, fiind evident că, în lipsa acestora, nu poate fi pronunțată o hotărâre care să țină loc de act de vânzare cumpărare întrucât, neidentificarea în concret a imobilului face imposibilă executarea hotărârii, respectiv, transferul dreptului de proprietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că, pentru a putea pronunța o hotărâre judecătorească care să suplinească actul juridic translativ de proprietate, este necesar ca situația de carte funciară a imobilului să fie pe deplin reglementată. Or, câtă vreme, în cauză, promitenta vânzătoare nu și-a reglementat dreptul de proprietate asupra bunului imobil din litigiu, este imposibilă pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să aibă ca efect transferul în patrimoniul părții reclamante a dreptului real imobiliar de proprietate asupra acestui bun.

Deși este adevărat că neîndeplinirea condiției de intabulare a imobilului care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare este imputabilă pârâtei iar nu reclamantei, această împrejurare nu poate conduce automat la admiterea cererii principale întrucât, chiar dacă, de principiu, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare constituie un mijloc de sancționare a comportamentului pârâtei, în concret, ea ar fi lipsită de finalitate câtă vreme nu ar putea fi pusă în executare.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, admiterea cererii reclamantei ar fi fost posibilă doar în ipoteza în care, în cursul procesului, ar fi fost complinite cerințele legale referitoare la identificarea apartamentului obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare, operațiune ce presupunea, însă, administrarea unui probatoriu adecvat, anume efectuarea unei expertize tehnice de specialitate care să identifice  întreg complexul rezidențial din care face parte imobilul în litigiu, întrucât, fără înscrierea în cartea funciară, în prealabil, a condominiului însuși, nu se poate individualiza apartamentul în litigiu și nici părțile de uz comun ale ansamblului rezidențial.

Din această perspectivă, susținerile recurentei în sensul că se putea admite proba cu expertiza tehnică de specialitate pentru identificarea doar a apartamentului, nefiind necesară realizarea operațiunii de identificare a întregului complex rezidențial din care face parte imobilul din prezenta speță apar ca fiind lipsite de temei, instanța de apel  reținând în mod corect că, în raport de dispozițiile art. 26, 35 alin. (1) și 2, 36 și 37 din Legea nr. 7/1996, în forma de la data cererii de chemare în judecată, pentru a se putea pronunța o hotărâre aptă de intabulare, în substituirea actului notarial de vânzare-cumpărare, este necesar să se stabilească situația juridică a întregului bloc de apartamente și trebuie ca imobilul să fie înscris în cartea funciară, întrucât numai astfel se poate  solicita un extras de carte funciară.

Susținerile recurentei subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. ignoră prevederile Ordinului ANCPI nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, în vigoare la data sesizării primei instanțe, precum și pe cele ale Ordinului ANCPI nr. 600/2023 pentru aprobarea Regulamentului de recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, în vigoare în prezent, care stabilesc elementele în funcție de care se identifică proprietățile individuale care fac parte dintr-un condominiu, acestea demonstrând, o dată în plus, temeinicia raționamentului instanței de apel în sensul că proprietățile individuale nu pot fi privite distinct de condominiul din care fac parte, pentru intabularea lor.

Totodată, ele nesocotesc prevederile art. 159 alin. (5) și (6) C.proc.fisc. care impun respectarea unei condiții suplimentare de legalitate la momentul perfectării vânzării unui imobil, anume aceea a achitării impozitului pe clădire, condiție care, așa cum în mod judicios a reținut instanța de apel, nu poate fi verificată în cauză câtă vreme imobilul condominium nici măcar nu este compartimentat pe unități locative distincte.

Recurenta nu a făcut niciun fel de referiri la aceste prevederi legale invocate de instanța de apel în fundamentarea soluției adoptate, motivarea recursului rezumându-se, în esență, la reluarea susținerilor formulate în faza procesuală anterioară, în sensul că nu se justifică clarificarea situației juridice a întregului condominiu, fiind suficientă identificarea doar a apartamentului în litigiu, la redarea dispozițiilor art. 1279 alin. (1) și (3) și ale art. 1650 C.civ. și la susținerea că proba cu expertiză topografică de individualizare a imobilului ar fi în măsură să suplinească cerințele prevăzute de lege pentru validitatea contractului, în lipsa unor date de carte funciară, inclusiv sub aspectul verificării existenței și respectării autorizației de construire.

Or, câtă vreme recurenta nu a combătut în niciun fel argumentele de fapt și de drept reținute în cuprinsul deciziei atacate, în temeiul cărora s-a apreciat că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, cererea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare nu poate fi primită, și nu a demonstrat maniera în care, prin soluția adoptată, au fost încălcate normele de drept material aplicabile litigiului, nu se poate reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.. Cât privește susținerile referitoare la necesitatea completării ori reevaluării probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel acestea nici nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., astfel că nu necesită nicio analiză suplimentară.

În considerarea celor mai sus arătate, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate din perspectiva criticilor formulate de recurenta reclamantă, recursul declarat de această parte urmează a fi respins ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C.proc.civ..

Cu privire la recursul declarat de pârâta B. S.R.L.:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., o primă critică