ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 25 iunie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 2382 din 10 noiembrie 2023 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/2022, s-a dispus, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen.., cu referire la art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., condamnarea inculpatului A., la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea în formă continuată a infracțiunii de tâlhărie (două acte materiale).

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și alin. (3) C. pen. și raportat la art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca executată.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca executată.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei principale aplicate inculpatului durata reținerii de la data de 08.08.2022, ora 14:00, la data de 09.08.2022, ora 14:00, a arestării preventive de la data de 09.08.2022 la data de 14.06.2023 și a arestului la domiciliu de la data de 14.06.2023 la data de 12.10.2023.

În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen.., a fost menținută măsura preventivă a controlului judiciar dispusă față de inculpat.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., cu referire la art. 19 și art. 25 C. proc. pen.., raportat la art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1381 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1385 alin. (1) C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de către partea civilă B., s-a constatat prejudiciul material parțial acoperit și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea bunului sustras, și la suma de 500 RON, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., cu referire la art. 19 și art. 25 C. proc. pen.., raportat la art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1381 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1385 alin. (1) C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de către partea civilă C. și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea bunului sustras, și la suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., cu referire la art. 19 și art. 25 C. proc. pen.., raportat la art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1381 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1385 alin. (1) C. civ., a fost admisă acțiunea civilă exercitată de către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență "SF. Spiridon" Iași și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 16.512,62 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare, la care s-a adăugat dobânda legală penalizatoare de la data producerii prejudiciului, respectiv 04.08.2022, și până la data achitării integrale a acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Iași a reținut, în esență, că fapta inculpatului A. care, cu intenție directă, în baza unei rezoluții infracționale unice, în timp ce se afla, la data de 30.07.2022, în jurul orei 17:00, pe o alee din spatele blocului A5 de pe șos. Națională din municipiul Iași, a îndepărtat printr-o mișcare bruscă de smulgere lanțul de aur aflat la gâtul persoanei vătămate B., pe care și l-a însușit ulterior, după care a fugit printre blocuri, către bld. Alexandru cel Bun, iar în timp ce se afla, la data 04.08.2022, în jurul orei 11:00, pe o alee din fața blocului V2 de pe str. x, din municipiul Iași, și-a însușit, printr-o mișcare bruscă de smulgere lanțul de aur aflat la gâtul persoanei vătămate C., acțiune ce a determinat căderea sa și, consecutiv acesteia, producerea unor leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 70-75 de zile de îngrijiri medicale, după care a fugit printre blocuri, către cartierul Mircea cel Bătrân, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie în formă continuată, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale) și art. 41 alin. (1) C. pen.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., și anume că inculpatul nu s-a folosit de eventuale instrumente vulnerante în dobândirea celor două bunuri mobile aparținând persoanelor vătămate, ci în surclasarea victimelor, s-a rezumat la utilizarea exclusiv a propriei forțe fizice, aspect care, deși nu este de natură să înlăture caracterul reprobabil al infracțiunii săvârșite, diminuează periculozitatea acesteia. Totuși, având în vedere că atât numita B., cât și numita C. sunt persoane în etate, comparativ cu inculpatul, având în prezent vârsta de 67 de ani și, respectiv, de 73 de ani, instanța de fond a considerat că raportul de forțe dintre acestea, pe de o parte, și inculpat, pe de altă parte, a fost unul complet disproporționat, de natură să cauzeze repercusiuni potențial vătămătoare, care i-au fost nu doar indiferente inculpatului, dar în disprețul cărora acesta a și acționat.

În ceea ce privește starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, instanța de fond a arătat, prin corelare cu criteriul naturii și gravității rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, că aceasta este una destul de pronunțată. În acest sens, cu referire la persoana vătămată C., acțiunea inculpatului de sustragere a lănțișorului din aur a provocat nu doar afectarea din punct de vedere patrimonial a acesteia, dar și prejudicierea integrității sale corporale, ca urmare a destabilizării persoanei vătămate, ulterior sustragerii bunului, precipitare care, în contact cu solul, a determinat necesitatea acordării unui număr semnificativ de îngrijiri medicale, în vederea restabilirii funcționale.

De asemenea, instanța a apreciat că, deși persoana vătămată B. nu s-a confruntat cu leziuni traumatice similare, conduita inculpatului a fost totuși de natură să o destabilizeze, prin prisma interacțiunii brutale inițiate și a posibilității inoculării în mentalul acesteia din urmă a unei eventuale reticențe în a mai purta pe viitor accesorii de o valoare însemnată, de teamă să nu predispună eventuali terți la adoptarea unor conduite indezirabile social, în condițiile în care libertatea oricărei persoane în exhibarea unor atribute patrimoniale în public ar trebui să prevaleze față de teama de a fi subiectul pasiv al unei infracțiuni.

Cu privire la motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, instanța a subliniat lipsa relevanței pretextului invocat de către inculpat, în sensul presiunii exercitate asupra acestuia din urmă de către fosta concubină, în vederea susținerii din punct de vedere financiar a familiei sale, întrucât, pe lângă faptul că denotă o lipsă de asumare de către inculpat a faptei săvârșite, concomitent cu tendința de plasare a responsabilității propriilor acțiuni în sfera unor subiecți determinați, acesta nici nu este de natură să justifice amploarea faptei săvârșite, în contextul în care existau suficiente mijloace licite, menite să susțină efortul financiar determinat de acoperirea cheltuielilor cotidiene, care i-ar fi permis totodată să aducă un plus de valoare societății, în condițiile în care este o persoană relativ tânără și cu abilități cognitive păstrate.

În ceea ce privește natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, instanța de fond a constatat că inculpatul A. nu se află la primul contact cu legea penală. În acest sens, din fișa sa de cazier judiciar, rezultă că acesta a mai fost condamnat anterior și pentru: complicitate la tâlhărie, autorat la tâlhărie, tăinuire și tâlhărie calificată, în formă continuată. Pe cale de consecință, instanța a dedus nu doar preexistența unui slab control frenator al impulsurilor de ordin achizitiv, concomitent cu o pronunțată dezinvoltură în săvârșirea de fapte antisociale, dar și o personalitate de tip pragmatic, înclinată să acționeze preponderent sub influența impulsului.

În aceeași ordine de idei, instanța de fond a reținut, în urma lecturii sentinței penale nr. 671 din data de 13.03.2018, pronunțată de către Judecătoria Iași și care a dobândit în prezent autoritate de lucru judecat ca urmare a rămânerii definitive, prin neapelare, la data de 28.03.2018, pe lângă faptul că scopul preventiv-educativ al pedepsei nu a fost atins prin raportare la persoana inculpatului, că acesta din urmă manifestă în concret și o predispoziție spre alegerea cu precădere a unor victime de sex feminin, apreciate drept vulnerabile și nesusceptibile de ripostă, aspect de natură să determine a fortiori sentimente de blamare din partea comunității.

Astfel, s-a apreciat că săvârșirea mai multor infracțiuni similare sub aspectul elementelor constitutive, în contextul preexistenței unor condamnări penale definitive, denotă o periculozitate sporită a inculpatului și necesitatea unei intervenții concertate față de acesta, întrucât acesta nesocotește în mod voluntar și cu regularitate valențele fundamentale ale unei comportament dezirabil social.

În ceea ce privește criteriile conduitei adoptate ulterior săvârșirii infracțiunii, pe de o parte, și nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială, pe de altă parte, instanța a apreciat favorabil atât atitudinea de colaborare a inculpatului cu organele judiciare, în vederea soluționării juste a cauzei, cât și acoperirea parțială a prejudiciului material cauzat persoanei vătămate B., astfel cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal de predare-primire încheiat la data de 06.10.2023.

Cu referire la înscrisul de ordin medical întocmit la data de 11.05.2022 și depus de către inculpat la dosarul cauzei, precum și la adresa emisă de către Penitenciarul Iași la data de 06.06.2023, instanța a constatat că nu se relevă prin acestea existența vreunui impediment de natură să afecteze capacitatea deplină de muncă, în limita cadrului legal, a inculpatului. În plus, instanța de fond a subliniat că furnizarea anterioară a unui anumit diagnostic către inculpat nu este aptă ipso facto să ilustreze starea de sănătate ulterioară a acestuia.

În continuare, instanța de fond a observat că inculpatul dispune, în aparență, de un mediu familial conturat în prealabil, în virtutea relației relativ stabile cu actuala concubină, respectiv cu numita D., și a minorilor E. și F., recunoscuți de către acesta, astfel cum rezultă din certificatele de naștere aflate la filele x d.u.p. De asemenea, instanța de fond a reținut din caracterizarea furnizată de către numita G. că aceasta îl percepe pe inculpat drept o persoană liniștită, civilizată și agreabilă.

Cu toate acestea, deși in abstracto, nivelul studiilor absolvite, respectiv 10 clase, este de natură să îi permită inculpatului înțelegerea mecanismului, în principal, educativ și, în subsidiar, coercitiv, exercitat de către stat, prin raportare la comportamentele care nu se raliază exigențelor acceptabile de manifestare, astfel cum acestea au fost prestabilite la nivel normativ, in concreto, instanța a constatat, prin raportare la numărul redus al programelor la care inculpatul a participat pe perioada încarcerării în cadrul Penitenciarului Iași, absența unor premise suficiente pentru îndreptarea sa pe viitor, concomitent cu necesitatea impunerii unei pedepse privative de libertate orientate spre maximul special.

Prin urmare, în ceea ce privește pedeapsa principală susceptibilă de a fi aplicată inculpatului A., instanța de fond a avut în vedere, cu titlu preliminar, limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina acestuia, respectiv închisoarea de la 2 la 7 ani, fără a considera oportun să dea prevalență, în mod subsecvent, dispozițiilor facultative ale art. 36 alin. (1) C. pen., relative la modalitatea de sancționare adițională a infracțiunii continuate.

În acest sens, limitele redate anterior au fost reduse cu o treime, în acord cu prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., aceste din urmă dispoziții fiind reținute în virtutea atitudinii inculpatului de recunoaștere a faptelor imputate, manifestată în cursul judecății, rezultând o pedeapsă abstractă având limitele speciale de la 1 an și 4 luni închisoare la 4 ani și 8 luni.

În continuare, reținând modalitatea de soluționare a conflictului dintre cauzele de atenuare și de agravare, astfel cum aceasta este enunțată cu titlu imperativ în cadrul art. 79 alin. (3) C. pen., limitele deja reduse, menționate anterior, au fost majorate cu jumătate, revenind la cele inițiale, respectiv la pedeapsa închisorii de la 2 ani la 7 ani, prin prisma stării de recidivă postexecutorie în care a fost săvârșită infracțiunea de tâlhărie ce face obiectul prezentei cauze și a dispozițiilor art. 43 alin. (5) C. pen., care indică tratamentul sancționator aplicabil în această ipoteză. Sub acest aspect, instanța de fond a subliniat faptul că inculpatul s-a aflat anterior în executarea unei alte sancțiuni privative de libertate, din executarea căreia a fost liberat condiționat la data de 28.01.2020, prin hotărârea nr. 99 din data de 22.01.2020, pronunțată de către Judecătoria Vaslui, cu un rest rămas de executat de 485 zile, împlinit în condițiile art. 106 C. pen., anterior datei de 30.07.2022, reprezentând data săvârșirii primului act material din componența infracțiunii continuate.

Prin urmare, ținând seama de aceste limite de pedeapsă, de gravitatea abstractă și concretă a faptelor săvârșite, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen.., cu referire la art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., instanța de fond l-a condamnat pe inculpatul A., la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea în formă continuată a infracțiunii de tâlhărie (două acte materiale), pedeapsă apreciată ca fiind deopotrivă proporțională, necesară și suficientă în raport cu scopul preventiv, educativ și coercitiv al acesteia.

Luând în considerare prevederile art. 67 alin. (2) C. pen., potrivit cărora, "aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită", și prevederile art. 65 alin. (1) C. pen., ambele raportate la circumstanțele concrete ale prezentei cauze, astfel cum acestea au fost stabilite în urma administrării întregului material probatoriu, instanța a apreciat ca fiind necesară aplicarea, pe lângă pedeapsa principală, a pedepsei complementare și, implicit, a pedepsei accesorii.

Sub acest aspect, având în vedere absența respectului față de ordinea socială inerentă oricărei comunități umane determinate, potențiala reiterare pe viitor a unor frustrări legate de lipsa disponibilităților financiare, ignorarea voluntară a principiilor universale privitoare la autocenzură și la obligația negativă de a nu nesocoti atributele patrimoniale și integritatea corporală ale altor persoane, concomitent cu prezența în cadrul antecedentelor penale ale inculpatului a unor infracțiuni similare, instanța a apreciat oportună aplicarea față de acesta, pe o perioadă determinată, a interdicției de a fi ales în funcții publice sau care implică exercițiul autorității de stat, domenii care impun, prin excelență, o conduită caracterizată prin probitate, onestitate și considerație față de nevoile celorlalți participanți la viața publică, valori nesocotite în mod repetat de către inculpat.

Sub aspectul laturii civile, cu referire la persoana vătămată B., în cursul judecății, la interpelarea instanței, aceasta s-a constituit parte civilă în cauză cu suma 3.000 RON, reprezentând contravaloarea lanțului sustras, și cu suma de 3.000 RON, reprezentând daune morale.

Din perspectiva prejudiciului material, în cuprinsul declarației furnizate în cursul cercetării judecătorești, inculpatul a precizat în mod expres că este de acord cu sumele solicitate cu acest titlu, pe care le va achita în măsura posibilităților. Pe cale de consecință, în virtutea acestei manifestări de voință, în acord și cu dispozițiile art. 23 alin. (3) din C. proc. pen., potrivit cărora "în cazul recunoașterii pretențiilor civile, instanța obligă la despăgubiri în măsura recunoașterii", "cu privire la pretențiile civile nerecunoscute" putând "fi administrate probe", instanța de fond a analizat temeinicia cererii persoanei vătămate B. de acordare a sumei pretinse cu titlu de daune morale.

Cu titlu preliminar însă, instanța a observat că, prin procesul-verbal înregistrat la data de 13.10.2023 și încheiat între inculpat, reprezentat de apărător ales, pe de o parte, și persoana vătămată B., pe de altă parte, s-a consemnat remiterea către aceasta din urmă a sumei de 1.000 RON, ca parte din prejudiciul cauzat. În lipsa unor mențiuni suplimentare, prin corelare cu opțiunea inculpatului de a lăsa la aprecierea instanței cuantumul daunelor morale necesar a fi acordate, instanța a conchis că suma în discuție reprezintă parte din suma pretinsă de către persoana vătămată cu titlu de daune materiale, aspect de care va ține cont la momentul obligării inculpatului pe latura civilă a cauzei.

Instanța a constatat că, pentru ca solicitarea părții civile B. să fie admisă, este necesară întrunirea în mod cumulativ a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, a vinovăției inculpatului, a prejudiciului, precum și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită comisă și prejudiciu, aspecte deopotrivă îndeplinite în virtutea concluziilor expuse cu ocazia soluționării laturii penale a cauzei.

Prin urmare, cu privire la temeinicia acestei solicitări, instanța a apreciat că in abstracto poate fi antrenată, în condițiile art. 1366 alin. (2) din C. civ., răspunderea civilă a inculpatului față de partea civilă B., având în vedere poziția procesuală de recunoaștere a faptelor imputate adoptată de către acesta, coroborată cu declarația părții civile însăși din cursul urmăririi penale și cu procesul-verbal de vizionare a înregistrărilor efectuate de camerele de supraveghere amplasate la locul faptei.

Cu toate acestea, in concreto, prin Decizia Curții Constituționale nr. 229 din 28 aprilie 2022, publicată în M. Of. nr. 762 din 29.07.2022, s-a arătat că "scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințele provocate, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Singurele care pot aprecia asupra prejudiciilor sunt instanțele de judecată, prin raportare la circumstanțele concrete ale spețelor. Este motivul pentru care asemenea daune se acordă în echitate numai persoanelor vătămate direct, cu obligația păstrării proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, pentru a fi împiedicată o îmbogățire fără justă cauză".

Pe cale de consecință, fără a minimaliza amploarea consecințelor virtuale ale evenimentului prin care a trecut, însă în acord cu considerentele evocate anterior, instanța a apreciat că suma pretinsă de către partea civilă B., cu titlu de daune morale, este doar parțial întemeiată, respectiv exclusiv pentru suma de 500 RON, întrucât aceasta a omis să producă vreo probă prin care să justifice de o manieră neîndoielnică suma pretinsă cu acest obiect. În plus, amploarea prejudiciului invocat nu se justifică nici în contextul în care interacțiunea cu inculpatul a fost minimală ca durată, iar partea civilă a tranzacționat ulterior cu acesta din urmă asupra modalității de recuperare a pagubei pricinuite, aspecte de natură să denote faptul că ecoul infracțiunii al cărei subiect pasiv a fost s-a diminuat.

Cu referire la persoana vătămată C., în mod similar, la interpelarea instanței, aceasta a precizat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 5.000 RON, reprezentând contravaloarea lanțului sustras, și cu suma de 10.000 RON, reprezentând daune morale. Luând în considerare manifestarea de voință a inculpatului de necontestare a prejudiciului de ordin material invocat, în acord și cu dispozițiile art. 23 alin. (3) din C. proc. pen., instanța a evaluat temeinicia daunelor morale pretinse, pe fondul întrunirii în mod cumulativ a condițiilor răspunderii civile delictuale a inculpatului sub aspectul laturii civile, după cum s-a menționat anterior.

Astfel, deși este posibil ca partea civilă C. să se fi confruntat cu stări de angoasă, frustrare, neliniște, neputință sau chiar dezamăgire, în urma săvârșirii infracțiunii de tâlhărie de către inculpat, totuși, față de natura intrinsecă a acestor sentimente, instanța a încercat să stabilească valoarea pecuniară necesară părții civile în scopul compensării dificultăților astfel generate, în condițiile în care ceea ce s-a solicitat rezidă în oferirea unei reparații pecuniare a unui prejudiciu abstract, constând în eventuala suferință fizică și/sau psihică resimțită la nivel individual ori în șocul și traumele îndurate în perioada necesară vindecării leziunilor.

În acest sens, instanța a avut în vedere, în principal, tipul și zona leziunilor traumatice suferite în urma conduitei infracționale adoptate de către inculpat, coroborate cu amploarea restricționării funcționale a părții civile, astfel cum acestea rezultă din actele medicale aflate la dosarul cauzei. Or, în lumina acestor criterii, s-a reținut că afectarea porțiunii dintre mijloc și coapsă, în virtutea legăturii cu membrele inferioare, a fost de natură să afecteze posibilitățile locomotorii ale părții civile.

Cu toate acestea, deși numita C. a făcut referire, în cuprinsul înscrisurilor adresate instanței, la faptul că obișnuia să fie "un om activ", aceasta nu a probat în mod corespunzător această susținere, în condițiile în care, pe fondul vârstei înaintate, subzistă dubii cu privire la amploarea activităților pe care le putea întreprinde în mod independent.

Prin urmare, în absența unei baze factuale suficient de bine conturate, instanța a observat o oarecare tendință a părții civile C. de autovictimizare care, deși parțial justificată pe fond, nu legitimează efectuarea de comparații între aceasta din urmă și urmările imediate ale infracțiunii față de numita B., întrucât o astfel de evaluare nu reprezintă atributul părții civile, ci al instanței de judecată care apreciază că ambele acțiuni întreprinse de către inculpat sunt în egală măsură reprobabile și nesusceptibile de valorizări pozitive.

Așadar, luând în considerare starea de anxietate și de incertitudine potențial resimțite, concomitent cu gradul de perturbare a vieții părții civile, relevat în urma coroborării întregului material probatoriu administrat în cauză, precum și disconfortul învederat în mod constant de către aceasta pe parcursul procesului penal, odată cu reiterarea firului evenimentelor, toate apreciate în contextul traumatismelor suferite, judecând în echitate, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 19 și art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1381 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1385 alin. (1) C. civ., instanța a admis în parte acțiunea civilă exercitată de către partea civilă C. și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea bunului sustras, și la suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

Cu privire la persoana vătămată Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sf. Spiridon" Iași, instanța a observat că aceasta s-a constituit de asemenea parte civilă în cauză cu suma de 16.512,62 RON, reprezentând daune materiale, solicitând și acordarea dobânzii legale de la data producerii prejudiciului și până la data achitării integrale a acestuia, fără a menționa în concret natura juridică a acesteia.

Cu titlu preliminar, în acord cu argumentele învederate în cele ce precedă și în contextul în care inculpatul nu a contestat decontul de cheltuieli înregistrat ca urmare a spitalizării persoanei vătămate C., ulterior săvârșirii infracțiunii, astfel cum acesta a fost indicat în cuprinsul filei 37 verso d.i., instanța a constatat că nu subzistă dubii cu privire la temeinicia caracterului întemeiat al sumei pretinse cu titlu de debit principal.

În continuare, cu referire la debitul accesoriu pretins, se observă că, potrivit art. 1385 alin. (1) și (3) C. civ., prejudiciul se repară integral și trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât și câștigul de care cel prejudiciat a fost lipsit și pe care ar fi putut să îl realizeze în condiții obișnuite (lucrum cessans).

În acest context, instanța a apreciat, având în vedere situația de fapt cu care a fost învestită, că dobânda legală solicitată de către partea civilă este cea penalizatoare. Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Mai mult decât atât, potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ., "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul [...] prevăzut de lege", iar acest cuantum este stipulat de art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011, care prevede că "rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale", diminuat cu 20% prin prisma faptului că raportul juridic nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

Coroborând prevederile legale evocate, s-a constatat că fapta ilicită în privința obligației numitului A. de a achita dobânda legală penalizatoare o reprezintă tocmai determinarea părții civile la suportarea debitului principal din resurse financiare proprii, cu ocazia săvârșirii de către inculpat a actului material din data de 04.08.2022, dată prin raportare la care obligația în cauză a devenit scadentă. Or, potrivit art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, "cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată de furnizorii de servicii medicale, aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate, persoanelor cărora le-au fost aduse daune sănătății prin fapta altor persoane sunt recuperate de către furnizorii de servicii medicale de la persoanele care răspund potrivit legii și au obligația reparării prejudiciului produs".

Având în vedere că art. 1535 alin. (1) teza a II-a C. civ. împiedică inculpatul, în calitate de debitor, să facă dovada unui prejudiciu mai mic suferit de către partea civilă, în calitate de creditor, în urma neachitării la timp a cheltuielilor de spitalizare, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 19 și art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1381 alin. (1) și (2) C. civ., art. 1385 alin. (1) C. civ., instanța a admis acțiunea civilă exercitată de către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sf. Spiridon" Iași și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 16.512,62 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare, la care s-a adăugat dobânda legală penalizatoare de la data producerii prejudiciului, respectiv 04.08.2022, și până la data achitării integrale a acestuia.

Împotriva sentinței penale nr. 2382 din 10 noiembrie 2023 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/2022, a declarat apel inculpatul A..

Prin motivele de apel, inculpatul a solicitat reindividualizarea și redozarea cuantumului pedepsei aplicate, cuantum care să fie orientat spre minimul general, având în vedere că acesta a recunoscut și regretă fapta comisă, iar în fața instanței de fond a solicitat ca judecarea cauzei să se desfășoare în baza procedurii simplificate.

Totodată inculpatul a solicita redozarea pedepsei în raport de incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 având în vedere că a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

Prin decizia penală nr. 282 din 14 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 2382 din 10 noiembrie 2023 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/2022, sentință care a fost desființată în parte, în latură penală.

Rejudecând cauza, în limitele desființării, s-au reținut în favoarea inculpatului A. dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor.

A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. raportat la art. 36 alin. (1) C. pen., art. 41 alin. (1) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. și art. 79 alin. (3) C. pen., de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare.

În baza art. 424 alin. (2) C. proc. pen.. cu referire la art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., s-a constatat încetată de drept măsura controlului judiciar la data deciziei.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare avansate de stat pentru soluționarea apelului au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., suma de 450 RON reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat (delegație nr. 41449/7.12.2023- av. H.) a rămas în sarcina statului și s-a dispus a se achita din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Iași.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut, în esență, că judecătorul fondului a dat o justă interpretare materialului probator administrat în cauză, în principal declarațiilor persoanelor vătămate, proceselor-verbale de recunoaștere a inculpatului, însoțite de planșe foto, procesului-verbal de vizionare a înregistrării video de la data faptei, declarației martorei oculare I., a martorei J., toate coroborate cu declarațiile de recunoaștere ale inculpatului A., stabilind în mod corect situația de fapt reliefată de probele administrate în sensul că, la data de 30.07.2022, în jurul orei 17:00, pe o alee din spatele blocului A5 de pe șos. Națională din municipiul Iași, inculpatul A. a îndepărtat printr-o mișcare bruscă de smulgere lanțul de aur aflat la gâtul persoanei vătămate B., pe care și l-a însușit ulterior, după care a fugit printre blocuri, către bld. Alexandru cel Bun, iar în timp ce se afla, la data de 04.08.2022, în jurul orei 11:00, pe o alee din fața blocului V2 de pe str. x, din municipiul Iași, și-a însușit printr-o mișcare bruscă de smulgere lanțul de aur aflat la gâtul persoanei vătămate C., acțiune ce a determinat căderea sa și, consecutiv acesteia, producerea unor leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 70-75 de zile de îngrijiri medicale, după care a fugit printre blocuri, către cartierul Mircea cel Bătrân, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie în formă continuată, prevăzută de art. 233 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale) și art. 41 alin. (1) C. pen.

De altfel, inculpatul nu a contestat situația de fapt, solicitând și beneficiind în mod legal de aplicarea procedurii recunoașterii învinuirii.

Curtea de apel, în urma propriei evaluări a probațiunii, nu a identificate date sau împrejurări care să conducă la o situație de fapt și încadrare juridică a faptelor diferită de cea reținută de instanța de fond și redată anterior.

De altfel, s-a reținut că unicul motiv de apel vizează reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii sale, prin raportare la poziția de recunoaștere adoptată de către inculpat, dar și ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 19 din Legea 682/2002.

În acest sens, Curtea de Apel Iași a constatat că, la data de 15.02.2024, a fost înaintată adresa DIICOT-Serviciul Teritorial Iași potrivit căreia inculpatul apelant beneficiază de dispozițiile art. 19 din Legea 682/2002 privind protecția martorilor, întrucât la data de 01.08.2023, inculpatul a formulat un denunț cu privire la comiterea infracțiunilor de trafic de droguri și efectuarea fără autorizație eliberată în condițiile legii, de operațiuni cu substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, ulterior inculpatul dând declarații în calitate de martor și fiind de acord să colaboreze cu identitate reală, aportul său în ceea ce privește identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane fiind semnificativ.

Această împrejurare nu a fost adusă la cunoștința instanței de fond și nu a fost valorificată în procesul de individualizare judiciară a pedepsei. Or, având în vedere caracterul obligatoriu al aplicării dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, potrivit cărora persoana care are calitatea de martor și care a comis o infracțiune gravă, iar înainte sau în timpul urmăririi penale sau al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, curtea de apel a constatat că se impune reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului.

S-a reținut, totodată, contrar susținerilor apărării, că această redozare a pedepsi nu se realizează prin reducerea la jumătatea a cuantumului pedepsei aplicate de instanța de fond ci, așa cu rezultă din cuprinsul art. 19 din Legea 682/2002 privind protecția martorilor, prin reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 79 alin. (3) C. pen., a căror aplicare impune reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege și cuprinsă între 2 și 7 ani închisoare succesiv, ca urmare a incidenței dispozițiilor privind recunoașterea învinuirii și apoi cu încă jumătate, ca urmarea incidenței dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, după care limitele de pedeapsă se majorează ca urmarea incidenței dispozițiilor privind recidiva postexecutorie și forma continuată de săvârșire a faptei, astfel încât limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 1 an închisoare și 3 ani și 6 luni închisoare, limită maximă care, în condițiile art. 36 C. pen. poate fi majorată cu încă 3 ani până la 6 ani închisoare.

Față de aceste considerente, având în vedere gravitatea deosebită a faptelor săvârșite de inculpat, care a înțeles să își procure mijloace de trai prin atacarea în plină zi, în loc public, a două persoane vătămate vulnerabile, față de consecințele agresiunii fizice, în cazul uneia dintre persoanele vătămate, constând în cauzarea de leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 70-75 de zile de îngrijiri medicale, față de starea de neliniște și afectare importantă a integrității psihice a persoanelor vătămate, față de antecedentele penale ale inculpatului, recidivist postexecutoriu, față de lipsa de integrare socială a inculpatului care, deși a demonstrat pe parcursul procesului penal că este capabil să muncească, preferă să își obțină venituri nu prin muncă, ci profitând de veniturile mamei, după cum însuși inculpatul a afirmat în fața instanței de apel, sau prin încălcarea dreptului de proprietate al persoanei, ilustrând un grad de pericol social extrem de ridicat, în ciuda poziției de recunoaștere adoptată, curtea de apel a apreciat că se impune, pentru reformarea conduitei infracționale, reeducarea inculpatului și posibila reintegrare socială, aplicarea unei pedepse orientate peste limita medie, spre cea maximă, așa cum, de altfel, s-a orientat și instanța de fond, cu unica modalitate posibilă de executare în regim de detenție.

Împotriva deciziei penale nr. 282 din 14 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, au declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul A., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Circumscris acestui caz de casare, prin motivele de recurs în casație formulate, inculpatul A. a susținut că, în condițiile în care apelul a fost declarat exclusiv de el, în cauză era incident principiul non reformatio in peius, astfel că instanța de apel nu îi putea aplica o pedeapsă mai mare de 2 ani și 6 luni închisoare. În acest sens, a învederat că instanța de fond i-a stabilit o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea, în formă continuată, a infracțiunii de tâlhărie, sens în care a avut în vedere că limitele de pedeapsă, după reținerea cauzelor de reducere și agravare a pedepsei închisorii incidente în cauză, sunt cuprinse între 2 ani și 7 ani închisoare și că nu se impune aplicarea pedepsei maxime și a unui spor în conformitate cu prevederile art. 35 C. pen. Prin decizia penală nr. 282 din 14 martie 2024, Curtea de Apel Iași a admis apelul formulat de inculpat, aplicându-i acestuia pedeapsa de 4 ani închisoare, după ce a reținut beneficiul prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2022, în raport cu care a apreciat că limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 1 an închisoare și 3 ani și 6 luni închisoare, limită maximă care, în condițiile art. 36 C. pen., poate fi majorată cu încă 3 ani, până la 6 ani închisoare.

Recurentul a apreciat că, procedând în această manieră, instanța de apel a aplicat un spor de 6 luni închisoare, astfel că a încălcat principiul non reformatio in peius, întrucât i-a stabilit o pedeapsă mai mare decât limita maximă prevăzută de lege în urma aplicării acestui principiu, pe de o parte, dat fiind că a aplicat un spor în conformitate cu dispozițiile art. 36 C. pen., deși instanța de fond nu a considerat necesar un asemenea spor, iar, pe de altă parte, pentru că a modificat condițiile de individualizare judiciară avute în vedere de judecătorul de la fond (care s-a orientat spre o pedeapsă medie ușor orientată spre maximul de la acel moment - de 7 ani închisoare -, respectiv 5 ani închisoare).

Ca urmare, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea în parte a deciziei penale recurate și reducerea pedepsei aplicate pentru infracțiunea de tâlhărie, în formă continuată, de la 4 ani închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare.

Prin recursul în casație formulat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a susținut că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului A. de către instanța de apel este mai mare decât maximul special rezultat ca urmare a incidenței dispozițiilor privind recunoașterea învinuirii, a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și a recidivei postexecutorii, fiind încălcat, totodată, principiul non reformatio in peius. În acest sens, a arătat că, deși Curtea de Apel Iași, în procesul de individualizare a pedepsei, a reținut că, urmare a incidenței dispozițiilor privind recunoașterea învinuirii, a celor ale art. 19 din Legea nr. 682/2022 și a recidivei postexecutorii, limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 1 an închisoare și 3 ani și 6 luni închisoare, a considerat că limita maximă poate fi majorată cu încă 3 ani închisoare, ca urmare a aplicării prevederilor art. 36 C. pen., cu toate că prima instanță nu a considerat oportun să dea prevalență acestor dispoziții, care sunt facultative. În atare situație, prin majorarea limitelor de pedeapsă, ca o consecință a reținerii dispozițiilor facultative ale art. 36 alin. (1) C. pen., direct în calea de atac a apelului promovat exclusiv de către inculpat, instanța de apel a încălcat principiul non reformatio in peius, prevăzut de art. 418 alin. (1) C. proc. pen.

Întrucât în cauză, urmare a constatării nelegalității pedepsei aplicate prin hotărârea instanței de apel, este necesară reindividualizarea pedepsei între limitele legale, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei de către instanța de apel.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 14 mai 2024, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen.., au fost admise în principiu cererile de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 282 din 14 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori și s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casație.

Examinând cauza în temeiul art. 442-444 din C. proc. pen. și prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile în casație sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În cauza dedusă judecății, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul A. au invocate aceleași argumente privind încălcarea de către instanța de apel a principiului non reformatio in pejus, respectiv că pedeapsa a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât este mai mare decât maximul special rezultat ca urmare a incidenței dispozițiilor privind recunoașterea învinuirii, a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 (reținute de instanța de apel) și a recidivei postexecutorii, în mod greșit, instanța de apel reținând dispozițiile facultative ale art. 36 alin. (1) C. pen., direct în calea de atac a apelului promovat exclusiv de către inculpat. Aspectele distincte invocate vizează cuantumul pedepsei ce poate fi aplicată inculpatului în recurs în casație, respectiv posibilitatea Înaltei Curți de a înlătura nelegalitatea direct în calea extraordinară de atac.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", prevăzută de cazul de casare invocat în prezenta cale de atac, nu vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică și cauzele sau stările de agravare și atenuare reținute prin hotărârea definitivă, ci, în căile de atac, impune o verificare și prin raportare la principiile ce au influență asupra tratamentului sancționator, cum este non reformatio in pejus (în același sens, I.C.C.J., secția penală, deciziile nr. 144/RC/2015, nr. 390/RC/2015, nr. 98/RC/2018, nr. 333/RC/2018, nr. 150/RC/2019).

Acest principiu, consacrat legislativ de prevederile art. 418 din C. proc. pen., statuează că instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel.

Astfel, în situația în care apelul a fost promovat exclusiv de inculpat, reținerea de către curtea de apel a dispozițiilor facultative ale art. 36 alin. (1) C. pen., în condițiile în care instanța de fond nu a considerat oportun să le dea prevalență, constituie o încălcare a principiului non reformatio in pejus.

De asemenea, în ceea ce privește pedeapsa care putea fi aplicată de instanța de apel, așa cum s-a reținut în jurisprudența constată a Înaltei Curți (decizia nr. 79/RC/2020, decizia nr. 333/RC/2018 - publicată www.x.ro) limitele pedepsei sunt influențate și de regulile care guvernează judecata în căile de atac, astfel că, pedeapsa aplicată de instanța de fond devine, în apelul inculpatului (în situația în care nu există un apel declarat în defavoarea acestuia) maximul ce nu poate fi depășit conform legii. Tot astfel, reținerea în calea de atac a incidenței unor cauze de reducere a pedepsei, conduce la o diminuare proporțională a sancțiunii aplicate, întrucât numai astfel pot fi respectate limitele rezultate din aplicarea principiului non reformatio in pejus, și menținută, sub aspectul proporționalității, modalitatea de individualizare stabilită de prima instanță și care nu poate fi agravată.

Analizând regimul sancționator al infracțiunii pentru care a fost condamnat inculpatul A., se constată că infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 din C. pen., este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.

În cauză, instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., astfel încât limitele de pedeapsă au fost reduse cu o treime, acestea fiind cuprinse între 1 an și 4 luni - 4 ani și 8 luni pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 din C. pen.

De asemenea, chiar dacă a reținut că infracțiunea a fost comisă în formă continuată, prima instanță a menționat în mod expres că nu consideră oportun să dea prevalență, în mod subsecvent, dispozițiilor facultative ale art. 36 alin. (1) C. pen., care reglementează modalitatea de sancționare a infracțiunii continuate.

În continuare, având în vedere că infracțiunea de tâlhărie a fost comisă în stare de recidivă postexecutorie, limitele deja reduse, menționate anterior, au fost majorate cu jumătate, revenind la cele inițiale, respectiv la pedeapsa închisorii de la 2 ani la 7 ani.

Prin urmare, instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. și art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și a constatat că limitele pedepsei prevăzute de lege și cuprinse între 2 și 7 ani închisoare trebuie reduse, potrivit art. 79 alin. (3) din C. pen., succesiv, ca urmare a incidenței dispozițiilor privind recunoașterea învinuirii și apoi cu încă jumătate, ca urmarea incidenței dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, după care trebuie majorate ca urmarea incidenței dispozițiilor privind recidiva postexecutorie și forma continuată de săvârșire a faptei, astfel încât limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 1 an închisoare și 3 ani și 6 luni închisoare, limită maximă care, în condițiile art. 36 din C. pen. poate fi majorată cu cel mult 3 ani, respectiv până la 6 ani închisoare.

Așadar, curtea de apel a redus de la 5 ani la 4 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 233 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 36 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor și art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și art. 79 alin. (3) C. pen.

Înalta Curte reține că, în cauză, doar inculpatul A. a declarat apel, solicitând, în esență, reindividualizarea pedepsei aplicate, în sensul orientării acesteia spre minimul prevăzut de lege, precum și reținerea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 având în vedere că a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de apel, deși a pronunțat o pedeapsă mai mică decât cea stabilită de instanța de fond, în drept a îngreunat situația apelantului.

Pe de-o parte, curtea de apel a valorificat juridic, în cel de-al doilea grad de jurisdicție, dispozițiile art. 36 alin. (1) din C. pen. (deși instanța de fond nu a considerat oportun să le dea prevalență), cu consecința majorării limitelor de pedeapsă și aplicarea unei pedepse mai aspre inculpatului A. în propria cale de atac, nesocotind, așadar, exigențele principiului non reformatio in pejus.

Pe de altă parte, urmare a reținerii dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pedeapsă maximă ce putea fi stabilită inculpatului A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 233 din C. pen. cu aplicarea cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 41 alin. (1) din C. pen. era de 2 ani și 6 luni închisoare, rezultată din reducerea pedepsei de 5 ani închisoare (stabilită de instanța de fond) proporțional cu reducerea maximului special. Aceasta, întrucât, incidența dispozițiilor art. 418 C. proc. pen.. (în condițiile în care inculpatul a fost singurul care formulat apel în cauză) a transformat pedeapsa stabilită de prima instanță în maximul de pedeapsă ce putea fi avut în vedere de instanța de apel (evident, fără reținerea art. 19 din Legea nr. 682/2002).

Înalta Curte constată, contrar susținerilor reprezentantului Ministerului Public, că nelegalitatea hotărârii, cu privire la stabilirea pedepsei de 4 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 din C. pen., în alte limite decât cele prevăzute de lege, poate fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanța supremă deoarece nu implică o chestiune de apreciere referitoare la individualizarea pedepsei, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. și nu cele ale art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) ultima teză din C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile în casație declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 282 din 14 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022, va casa, în parte, decizia recurată, și rejudecând:

Va reduce de la 5 ani închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare pedeapsa pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 233 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Va dispune anularea formelor de