ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție -Serviciul Teritorial Suceava împotriva deciziei penale nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2016, privind pe inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 6 din data de 12.01.2023 pronunțată de Tribunalul Botoșani, în dosarul nr. x/2016, s-a constatat că actele materiale referitoare la "importul cantității de 9504 kg cafea din Germania"(pct. II.10) și "reîntregirea bazei impozabile declarată lunar de societate" (pct. II.11), componente ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, nu sunt prevăzute de legea penală.

În temeiul art. 396 alin. (1), (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitată inculpata B. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 4 din Legea nr. 241/2005 și art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. 1969, art. 5 C. pen., întrucât faptele nu au fost săvârșite cu vinovăția prevăzută de lege.

În temeiul art. 396 alin. (1), (8) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 4 din Legea nr. 241/2005 și art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic. art. 38 C. pen., art. 5 C. pen., întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. S-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă DGRFP Iași, prin AJFP Botoșani.

A fost obligat inculpatul A., în solidar, cu partea responsabilă civilmente C. S.R.L. C., prin lichidator judiciar - Cabinet Individual de Insolvență D., să plătească părții civile DGRFP Iași, prin AJFP Botoșani suma de 8.859.956 RON (7.396.151 RON TVA nedeclarat, respectiv de 1.463.805 RON impozit pe profit), la care s-au adăugat accesoriile calculate potrivit Codului de procedură fiscală.

S-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă DGRFP Iași, prin AJFP Botoșani, în contradictoriu cu inculpata B., ca nefondată.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a hotărârii o copie a dispozitivului se va comunica Oficiului Național al Registrului Comerțului.

Ca situație de fapt, în esență, s-a reținut că inculpatul A., în calitate de director și administrator al S.C. C., nu a permis accesul organelor de inspecție fiscală pentru a verifica documentele și bunurile din patrimoniu, cu scopul ca acestea să nu aibă posibilitatea de a lua cunoștință despre sustragerile repetate de la plata obligațiilor fiscale ale societății, prin omisiunea evidențierii în actele contabile și în documentele societății, în mod repetat și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a operațiunilor comerciale și veniturilor realizate în perioada 2010-2011, cu consecința producerii unui prejudiciu în dauna bugetului de stat în cuantum de 9.132.414 RON, astfel cum a fost calculat de organele fiscale, reprezentând diferențe T.V.A. de plată necolectată, diferențe pe impozit pe profit nedeclarat și accize.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel parchetul și inculpatul, pentru motivele reținute în încheierea de dezbateri din data de 22.05.2023.

Prin decizia penală nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DNA-Serviciul Teritorial Suceava și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 6 din data de 12.01.2023 pronunțate de Tribunalul Botoșani în dosar nr. x/2016. În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare din apel. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare din apel, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia.

Decizia penală nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori a fost comunicată inculpatului A. la data de 23.11.2023, inculpatei B. la 23.11.2023, părții civile Ministerul Finanțelor ANAF la 23.11.2023 și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Suceava la data de 21.11.2023.

Pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Suceava termenul s-a împlinit la data de 21.12.2023, în conformitate cu art. 269 alin. (2) și (4) din C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Suceava la data de 05.12.2023.

Cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Suceava a fost comunicată către inculpatul A. la data de 08.12.2023, 11.12.2023, către inculpata B. la data de 08.12.2023, părții responsabile civilmente la data de 08.12.2023 și părții civile ANAF la data de 11.12.2023.

În cauză, nu au fost depuse concluzii scrise.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 27.02.2024.

În cuprinsul cererii de recurs în casație formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Suceava a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație raportat la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., și în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a solicitat casarea deciziei penale și înlăturarea greșitei aplicări a legii. S-a susținut că, în temeiul art. 436 și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recursul în casație a fost declarat în termen legal, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație, potrivit art. 434-438 C. proc. pen.,

S-a menționat că în cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât în mod eronat, instanța de control judiciar a menținut sentința penală nr. 6 din 12.01.2023 a Tribunalului Botoșani, secția penală prin care s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a prescripției răspunderii penale.

Procedând la aplicarea directă a prevederilor articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, prin care este considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru, ce nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50.000 de euro, s-a apreciat că nu este necesară stabilirea normei interne care transpune norma comunitară privind stabilirea sumei minime de 50.000 de euro pentru calificarea fraudei ca fiind gravă, în condițiile în care, cuantumul prejudiciului în prezenta cauză depășește pragul de 50.000 de euro, care nu poate fi nicidecum majorat printr-o normă de drept intern, astfel cum cer dispozițiile incidente prevăzute de articolului 2 alin. (1) teza finală din Convenția PIF, urmând astfel să aplice direct în cauză această normă comunitară.

Procedând astfel la aplicarea Deciziei din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție, respectiv teza a doua de la cel dintâi răspuns din hotărâre, se poate constata că, în perioada anterioară Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, prezenta cauză se afla în curs de judecată, cel din urmă act procedural fiind chiar încheierea penală nr. 19/2017 din 11.04.2017 a Curții de Apel Suceava (3398/86/2016/a 1), prin care s-a respins contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară nr. 19 din 24.02.2017, din cadrul Tribunalului Botoșani, prin care s-a dispus începerea judecării cauzei față de acesta. Constatând astfel întrerupt cursul termenului de prescripție prin efectuarea acestui act procedural, va începe să curgă un nou termen de prescripție, conform art. 155 alin. (2) din C. pen., care nu poate fi depășit cu încă o dată, oricâte întreruperi ar interveni, potrivit art. 155 alin. (4) din C. pen.. În cauză, termenul de prescripție generală este de 10 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., care apare întrerupt prin actul de procedură realizat prin încheierea penală nr. 19 din 11.04.2017 a Curții de Apel Suceava (3398/86/2016/a1), de la care începe să curgă un nou termen de 10 ani, constatându-se astfel că acesta nu se împlinește în mod evident până la data rămânerii definitive a hotărârii în cauză, 20.11.2023, fără să se depășească cu încă o dată termenul de prescripție calculat de la data faptei, respectiv 2011.

Prin urmare, s-a susținut că în cauzele care vizează infracțiuni de evaziune fiscală potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv Hotărârea pronunțată la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, deciziile instanței constituționale care afectează aceste interese devin inaplicabile.

S-a apreciat că se impunea ca instanța de control judiciar să acorde prioritate principiului supremației dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al ICCJ a lăsat neaplicată o altă decizie a CCR, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând că ar fi generat un risc sistemic de impunitate, decizia penală nr. 41, pronunțată la data de 07.04.2022, în dosarul nr. x/2018 al I.C.C.J.

Față de aspectele menționate, s-a apreciat că, în cauză, în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât, dând prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. proc. pen., privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului A. și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

În temeiul dispozițiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație, casarea parțială a deciziei penale nr. 1603/2023 din 20.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/2016, prin care în mod greșit, s-a menținut sentința penală nr. 6 din 12.01.2023 a Tribunalului Botoșani, secția penală, prin care s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a prescripției răspunderii penale.

Prin încheierea din 27 februarie 2024, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție -Serviciul Teritorial Suceava împotriva deciziei penale nr. 1603 din data de 20 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2016, privind pe inculpatul A., s-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători și s-a acordat termen la data de 23 aprilie 2024, cu citarea intimatului inculpat, intimatei parte civilă și intimatei parte responsabilă civilmente

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Suceava a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

De asemenea, cererea de recurs în casație îndeplinește și condițiile prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., precum și cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) a, b, c și d din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele procurorului din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Suceava care a exercitat calea extraordinară de atac, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1603/A din 20.11.2023 pronunțată de Curtea de Apel Suceava), precum și semnătura procurorului care a exercitat calea de atac. În ceea ce privește condiția prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cauză, s-a invocat cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. și s-a susținut, în esență, că se impune înlăturarea greșitei aplicări a legii, constând în aceea că, în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală ca urmare a prescripției penale, întrucât instanța trebuia să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

S-a constatat că cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Suceava a fost declarată în termen legal și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 434, 436 alin. (1) și art. 437 din C. proc. pen., iar motivele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Suceava a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susținând, în esență, că încetarea procesului penal față de inculpatul A. a fost dispusă în mod eronat, întrucât trebuia să se facă aplicarea dispozițiilor art. 155 din C. proc. pen. prin acte de procedură ce au fost comunicate inculpatului.

Înalta Curte reține că întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:

"cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituțională a României a constatat că:

"soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

În considerentele acestei din urmă decizii, instanța de control constituțional a reținut următoarele: (...) deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72); în consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale (paragraful 74); așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate (paragraful 76).

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripție, calculat de la momentul săvârșirii faptei, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Astfel, decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. c) și lit. d) din articolul anterior menționat, termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani și d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că faptele inculpatului A., astfel cum au fost descrise prin care s-a cauzat un prejudiciu total în cuantum de 8.859.956 RON (7.396.151 RON TVA nedeclarat, respectiv de 1.463.805 RON impozit pe profit), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, respectiv omisiunea evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în formă continuată, respectiv elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 4 din Legea 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, modificată și republicată, respectiv "refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale și bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somație."

Astfel, în cazul infracțiunii de prev. de art. 4 din Legea 241/2005 și sancționată cu pedepasa închisorii de la 6 luni la 3 ani, termenul de prescripție al răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., de 5 ani, iar în cazul infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 și sancționată cu pedepasa închisorii de la 2 la 11ani, termenul de prescripție al răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., de 10 ani.

Potrivit art. 155 alin. (1) C. pen., Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.

Având în vedere că potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. coroborat cu Decizia nr. 5/11.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii, întrucât faptele reținute în sarcina inculpatului au fost săvârșite în perioada 2010-2011, termenul general de prescripție de 5 ani, respectiv 10 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) și d) C. pen., s-a împlinit în anul 2016 (în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 4 din Legea 241/2005), respectiv în anul 2021 (în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005).

Prin urmare, instanța de control judiciar prin decizia pronunțată la data de 20 noiembrie 2023, în mod corect a constatat că prima instanță a dispus încetarea procesului penal, fiind incidentă instituția prescripției răspunderii penale.

Totodată, Înalta Curte mai reține că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudența sa semnificația calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituții juridice și a eficienței standardelor de protecție consacrate de dreptul național. Curtea a arătat că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are același înțeles și același domeniu de aplicare precum dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat însă că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripției răspunderii penale ține, asemenea normelor privind definirea infracțiunilor și stabilirea pedepselor, de dreptul penal material și este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalității infracțiunilor și pedepselor. De asemenea, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii.

Standardul național de protecție circumscris exigențelor ce derivă din principiul legalității incriminării și a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudența CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și normele în materia prescripției răspunderii penale.

Consecința includerii în dreptul național a normelor în materia prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării rezidă în obligația autorităților judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conținutul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinței ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reținut că "principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii" (paragraful 60). Curtea a arătat că "Dacă instanța națională ar fi astfel determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale C. pen. se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii" (paragraful 61).

Cât privește incidența Hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU (Hotărârea Lin), invocată de procuror în susținerea recursului în casație, Înalta Curte reține următoarele:

Prin Hotărârea pronunțată în cauza C-107/23 PPU (Hotărârea Lin), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) a declarat:

"1) Articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

2) Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct."

Astfel, ratione materiae, aceasta poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în hotărârea pronunțată în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Această hotărâre a fost generată de o sesizare vizând interpretarea dispozițiilor dreptului intern care reglementează materia prescripției răspunderii penale, în legătură cu principiile legalității incriminării și pedepsei și regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (par. 73-74 din Hotărâre).

Despre procedura prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între statele naționale și Curte, și că instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul național, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023).

Așadar, CJUE furnizează elemente de interpretare a dreptului Uniunii, în coordonatele fixate de instanța de trimitere, necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (pct. 23 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Cameră; Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), în cazul infracțiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Din cuprinsul considerentelor Hotărârii Lin se poate observa că informațiile și explicațiile instanței de trimitere conțin omisiuni și informații neconforme ce influențează, în ansamblu, procesul de interpretare pe componenta efectelor deciziilor Curții Constituționale, a interdicției retroactivării/ultraactivării unei legi penale mai severe, a respectării principiului legalității incriminării și pedepsei (pct. 102, 111, 119, 121, 122).

În primul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în ceea ce privește deciziile Curții Constituționale, efectele acestora se aplică nu doar în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea în Monitorul oficial (facta futura), așa cum a explicat instanța de trimitere, ci și situațiilor juridice pendinte și, în mod excepțional, unor situații care au devenit facta praeterita, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituție și a jurisprudenței dezvoltate pe marginea acestuia de către Curtea Constituțională (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).

În al doilea rând, informațiile neconforme oferite de instanța de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementează legalitatea incriminării și legalitatea sancțiunilor penale, activitatea legii penale și a principiilor adiacente, au condus și la ignorarea efectului aplicării ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de bază ale dreptului Uniunii și jurisprudenței CEDO.

Interdicția aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp, este consacrată de Constituție (art. 15 alin. (2), de C. pen. (art. 1, 2 și 5), dar și de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (art. 7) și de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), care interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai severe, concept esențial, adiacent principiului legalității incriminării și sancțiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE).

Or, lăsarea neaplicată a Deciziilor Curții Constituționale și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție conduce fie la ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ prin deciziile Curții Constituționale, fie aplicarea retroactivă a acelorași prevederi pentru perioada anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.

Stabilind că prevederile inițiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, Curtea Constituțională a consființit disparția totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) și 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripție a răspunderii penale.

În scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., și în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conținut, instituția întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conține dispoziții mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripției răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Așadar, cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în condițiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data intrării în vigoare a acestui act normative (30 mai 2022) și nicidecum retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

Așa cum s-a expus anterior, în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reținut că "principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii" (pct 60).

Explicațiile cu privire la Cartă [articolul 52 alin. (3)] confirmă că dreptul recunoscut la articolul 49 vizând protecția drepturilor fundamentale, are același înțeles și același domeniu de aplicare precum cel garantat de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Art. 7 din CEDO interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).

Principiul neretroactivității legii penale mai severe se aplică atât dispozițiilor care definesc infracțiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât și celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franței, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44).

Obligația de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esențial al articolului 7 [din CEDO], și anume previzibilitatea sancțiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).

Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârșirii infracțiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, și cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul și colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive (ibidem).

Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenție întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanților în ceea ce privește impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceștia au beneficiat de garanții efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovina, par 70).

Deopotrivă, lăsarea neaplicată a deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, prin care a fost sancționată lipsa de previzibilitate și claritate a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale (a limitelor răspunderii penale) conduce și la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum acestea au fost protejate de art. 7 din CEDO.

În jurisprudența CJUE s-a statuat că principiul securității juridice (principiu fundamental al dreptului Uniunii) "impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile. Principiul menționat constituie un element esențial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din Hotărâre, precum și Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 și 162, precum și Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 și 223).

Plecând de la deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, prin care a fost sancționată lipsa de previzibilitate și claritate a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, Înalta Curte de Casație și Justiție a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalității incriminării, consființind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripției răspunderii penale, așa cum este recunoscut, în mod tradițional, în doctrină, jurisprudența Curții Constituționale sau a instanțelor judecătorești, cu consecințele specifice ce decurg din art. 7 CEDO și art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Instituția juridică a prescripției răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. și cuprinde domeniul de aplicare și excepțiile de la acesta, termenele în care poate interveni și modalitatea de calcul al acestora, întreruperea și suspendarea cursului acestor termene și efectele împlinirii termenului de prescripție, fiind dispoziții de drept material în integralitate.

Din această perspectivă, separarea regimului aplicabil actelor întreruptive de prescripție de restul elementelor acesteia (prin hotărârea de trimitere celor dintâi atribuindu-li-se caracter de drept procesual) ar fi forțată și nesusținută de argumente juridice, contrară unei jurisprudențe consolidate, cel mai recent exprimată de către instanța supremă prin Decizia nr. 67/2022, prin care au fost explicitate efectele de drept material ale întreruperii cursului prescripției, constând în modificarea regimului răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul poate exercita, în mod legal, dreptul de a trage la răspundere penală.

Consecința includerii în dreptul național a normelor în materia prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării rezidă în obligația autorităților judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conținutul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinței ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

Legalitatea infracțiunilor și a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât și în dreptul Uniunii și în jurisprudența CEDO. Acesta implică cerințe privind accesibilitatea și previzibilitatea în ceea ce privește definirea infracțiunii și stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franței, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).

În privința protecției drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă și la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023).

Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată".

Mai mult, CJUE subliniază că cerințele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 și 223).

Dreptul justițiabilului de a putea ști în ce condiții se poate angaja răspunderea sa penală și ce sancțiune riscă, a fost circumscris condiției previzibilității legii penale, în jurisprudența instanțelor europene. CEDO a sancționat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].

Subliniind importanța ca normele de drept să fie clare și precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerințe constituie o expresie specifică a principiului securității juridice (par. 114).

Obligația de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanță de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă, atunci când se pune problema unor infracțiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispozițiile Cartei nu au o valoare inferioară celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotărârea Kolev, punctele 68 și 71, Hotărârea Dzivev, punctul 33, și Hotărârea Euro Box Promotion, punctul 204).

În cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevăzut de art. 49 alin. (1) din Cartă (teză ultimă), care interzice atât ultraactivitatea unei legi care a ieșit din fondul active (fiind sancționată de Curtea Constituțională pentru lipsa de previzibilitate și claritate) și care este mai severă (respectiv aprecierea că sunt incidente cazurile de întrerupere a cursului prescripției ulterior datei de 25 iuie 2018 în procesele care nu s-au încheiat), cât și aplicarea retroactivă a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., în conținutul stabilit de O.U.G. nr. 71/2022).

În mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicării sancțiunilor penale în procesele în curs, este incidentă instituția legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivității legii penale mai severe.

Principiul aplicării legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justiție arată, în jurisprudența sa, că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul și-a schimbat optica "fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracțiuni". În Hotărârile din 7 august 2018, Clergeau și alții, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti și alții, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 și din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C-387/02, C-391/02 și C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 și 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și, în consecință, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanța națională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul național. Astfel, Curtea indică faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.

Deopotrivă, dispozițiile art. 7 din CEDO sunt nerespectate și prin încălcarea interdicției instituite prin jurisprudența Curții Europene relative la efectul retroactiv al interpretării jurisprudențiale imprevizibile in malam partem.

După pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022, instanțele judecătorești au pronunțat, în mod constant, soluții de încetare a procesului penal în situația în care termenul general de prescripție era împlinit.

Așadar, ulterior publicării deciziei anterior menționate, s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurisprudenței naționale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.

CEDO a sancționat, din perspectiva previzibilității, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenței (Dragotoniu și Militaru Pridhorni împotriva României, pct. 39-48).

Or, schimbarea modalității de evaluare și aplicare a instituției succesiunii de legi penale în timp s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaților. Mai mult, limitarea efectelor deciziilor Curții Constituționale în aplicarea principiului legalității și a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile cu referire la incidența prescripției răspunderii penale în cazul infracțiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene ar conduce la arbitrariu, ajungându-se în acest fel ca, pentru infracțiuni de altă natură decât fraudă cu fonduri europene, dar de aceeași gravitate sau chiar de o gravitate mai mare, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale chiar în cadrul aceluiași proces și chiar în cazul aceluiași inculpat, atunci când există o pluralitate de infracțiuni.

Este adevărat că dreptul Uniunii impune instanței naționale să lase neaplicate dispoziții legale sau practici naționale, însă nu în orice condiții. Un standard dublu de regim sancționator aplicabil persoanelor care săvârșesc infracțiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept.

În consecință, Înalta Curte apreciază că aspectele anterior prezentate, rezultate din interpretarea pct. 2 al Hotărârii pronunțate la data de 23 iulie 2023 în cauza C-107/23 PPU [Lin] conduc la încălcarea art. 7 din CEDO.

Constatând, astfel, că există neconcordanță între standardul de protecție conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție o Uniunii Europene și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că primul este inferior celui de-al doilea, Înalta Curte apreciază că, în mod întemeiat, prin decizia recurată s-a constatat intervenția prescripției răspunderii penale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin