ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2677/2023

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2677/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale la 20.01.2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 720/28.12.2021, emisă de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 1681/16.06.2022, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis acțiunea și a anulat decizia nr. 720/28.12.2021, emisă de pârâtă.

Împotriva acestei sentința civile, pârâta Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca a declarat apel.

În cursul judecării apelului, intimata-reclamantă A. a formulat o cerere de recuzare a membrilor completului învestit cu soluționarea căii de atac, cerere care a fost respinsă de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, prin încheierea din 10.01.2023.

Prin decizia civilă nr. 139/A/30.01.2023, Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâta Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins contestația reclamantei având ca obiect anularea deciziei nr. 720/28.12.2021, emisă de pârâtă.

La 02.02.2023, reclamanta A. a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, aceasta a criticat soluția instanței devolutive de respingere a cererii de recuzare, susținând că nu cunoaște motivele acestei măsuri, dar din conduita completului de judecată, care a comunicat în mod netransparent cu pârâta, rezultă lipsa de imparțialitate a judecătorilor.

La 14.03.2023, recurenta a depus o completare la cererea de recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile nr. 139/A/30.01.2023 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului de către un complet imparțial.

Prin această cerere, a formulat critici privind soluția dată asupra cererii sale de recuzare, precizând că lipsa de imparțialitate a completului de judecată recuzat rezultă din împrejurarea că a comunicat cu partea adversă pentru a-i solicita, în scopul trimiterii către recurentă, o altă versiune a cererii de apel și pentru a afla numele consilierului juridic care urma să reprezinte universitatea la următorul termen de judecată, dar și din faptul că nu i s-a comunicat în termenul legal cererea de apel, care avea oricum un conținut diferit față de cea încărcată pe portalul instanței.

De asemenea, recurenta și-a exprimat nemulțumirea față de conduita completului de apel ulterioară recuzării și a formulat critici privind încheierea din 16.01.2023, pronunțată după respingerea cererii de recuzare.

În concluzie, a apreciat că se impune casarea deciziei atacate, întrucât a fost pronunțată de un complet de judecată lipsit de imparțialitate, împotriva căruia formulase cerere de recuzare, care a fost în mod greșit respinsă, printr-o încheiere care se impune a fi casată.

La 30.05.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a pus în dezbatere excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare și împotriva deciziei instanței de apel, asupra căreia, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

Din examinarea actelor dosarului rezultă că, la data de 02.02.2023, reclamanta a declarat un recurs pretins a fi îndreptat împotriva deciziei civile nr. 139/A/30.01.2023, iar la 17.03.2023, a depus o completare a motivelor de recurs.

La aceeași dată, 17.03.2023, recurentei i-au fost comunicate atât încheierea din 10.01.2023, prin care i s-a respins cererea de recuzare formulată împotriva membrilor completului de judecată din apel, precum și decizia civilă nr. 139/A/30.01.2023, prin care a fost soluționată calea de atac devolutivă.

Înalta Curte notează că, deși autoarea căii de atac a indicat expres faptul că a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel, această mențiune este una pur formală, în condițiile în care, din conținutul memoriului său rezultă, fără echivoc, împrejurarea că toate criticile vizează exclusiv soluția dată asupra cererii de recuzare formulate împotriva membrilor completului de judecată, casarea deciziei definitive pronunțate în apel impunându-se doar ca o consecință a desființării încheierii de respingere a cererii de recuzare a membrilor completului de judecată; astfel, procedând la stabilirea exactă a obiectului recursului, instanța supremă statuează că prezenta cale de atac se socotește formulată doar împotriva încheierii din 10.01.2023, prin care a fost soluționat incidentul procedural în discuție.

În aceste circumstanțe, în lipsa unui recurs concret și efectiv împotriva deciziei pronunțate în apel, excepția inadmisibilității recursului pretins declarat împotriva deciziei civile nr. 139/A/30.01.2023 apare ca fiind lipsită de obiect, urmând a fi respinsă ca atare.

Cu referire la excepția inadmisibilității recursului formulat împotriva încheierii din 10.01.2023, în raport de prevederile art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., dedusă din împrejurarea că acesta a fost declarat la data de 02.02.2023, respectiv anterior comunicării deciziei pronunțate în apel asupra fondului cauzei, Înalta Curte notează că, potrivit normei legale citate, "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".

Textul articolului recunoaște, așadar, îndreptățirea părții care a formulat o cerere de recuzare ce a fost respinsă de către instanța ce a soluționat în mod definitiv cauza dedusă judecății, de a ataca cu recurs, la instanța ierarhic superioară, încheierea prin care a fost soluționat incidentul procedural, statuând în acest sens un termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive.

În prezenta cauză, decizia civilă nr. 139/A/30.01.2023 a Curții de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale are caracter definitiv, în sensul art. 634 coroborat cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., și a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 17.03.2023, odată cu încheierea de respingere a cererii de recuzare din 10.01.2023, recursul împotriva acesteia din urmă fiind declarat însă imediat după pronunțarea deciziei civile nr. 139/A/30.01.2023, respectiv la data de 02.02.2023, iar nu în termenul prevăzut de lege, de 5 zile de la comunicarea deciziei (17.03.2023 - 23.03.2023 inclusiv).

În acest context, Înalta Curte notează, în primul rând, faptul că premisele exercitării acestui drept de recurs sunt reprezentate de soluțiile nefavorabile pronunțate atât asupra cererii de recuzare, cât și asupra fondului cauzei în care aceasta a fost formulată, în caz contrar neputând fi conturată condiția interesului părții în declanșarea controlului judiciar al încheierii de respingere a cererii de recuzare. Aceste premise sunt îndeplinite în cauză.

În al doilea rând, arată că acest termen special de recurs, de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive, a fost statuat în noul cadru legislativ prin dispoziții derogatorii de la cele ale art. 485 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, în favoarea titularului cererii de recuzare respinse, pentru a garanta acestuia accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, inclusiv în situația în care incidentul procedural intervine pe parcursul judecării procesului în ultimă instanță și există una ierarhic superioară acesteia, iar pe de altă parte, în favoarea părții care a câștigat definitiv litigiul, în scopul asigurării respectării principiilor securității raporturilor juridice și soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.

În al treilea rând, notează faptul că regula generală în materia căilor de atac este cea a declarării acestora de la comunicarea actului de procedură contestat, tocmai în scopul luării la cunoștință a soluției pronunțate și a considerentelor acesteia, respectiv a conținutului hotărârii în ansamblul său, împrejurare de natură a genera interesul declanșării controlului judiciar și a condiționa motivarea căii de atac formulate. Deopotrivă, arată că în materia analizată nu sunt aplicabile prevederile art. 468 alin. (3), raportate la cele ale art. 485 alin. (1) teza a II-a și art. 494 C. proc. civ., nefiind operabil principiul echipolenței, în condițiile în care legiuitorul a înțeles să stabilească un alt reper pentru curgerea termenului, decât cel al comunicării încheierii atacate înseși.

În prezentul context procesual, soluția de respingere a cererii de recuzare a fost cunoscută de părți încă din timpul procesului, respectiv anterior datei pronunțării hotărârii definitive asupra fondului - 30.01.2023 și datei comunicării acesteia - 17.03.2023, interesul și dreptul titularului cererii de recuzare respinse de a exercita calea de atac a recursului, pusă la îndemâna sa de legiuitor, născându-se însă numai la data pronunțării soluției nefavorabile și asupra fondului cauzei, prin decizia civilă nr. 139/A/30.01.2023, iar nu la data pronunțării încheierii de respingere a cererii de recuzare - 10.01.2023 - când nu se cunoștea încă finalitatea procesului.

În aceste condiții, declararea căii de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare imediat după pronunțarea hotărârii definitive, respectiv la data de 02.02.2023, iar nu în termenul de 5 zile de la comunicarea acesteia, nu poate fi de natură a îmbrăca valențele de inadmisibilitate invocate, din perspectiva afectării dreptului de condiția suspensivă a comunicării deciziei. Aceasta deoarece, în cazul particular supus atenției, cerința comunicării hotărârii definitive a fost prevăzută de legiuitor exclusiv în scopul luării la cunoștință despre soluția pronunțată pe fondul litigiului, cea nefavorabilă fiind singura în măsură să genereze interesul și, respectiv, dreptul titularului cererii de recuzare respinse de a acționa în sensul reformării acesteia și, pe cale de consecință, a deciziei. În caz contrar, o soluție definitivă pe fondul litigiului favorabilă titularului cererii de recuzare respinse nu poate fi de natură a legitima interesul acestuia de a demara controlul judiciar al încheierii, întrucât ipoteza casării acesteia ar atrage, în mod necesar, și soluția drastică a casării deciziei definitive, potrivit art. 53 alin. (3) teza aII-a C. proc. civ., generând practic un conflict indezirabil între finalitatea demersului judiciar și folosul practic urmărit.

Or, în cauză, recurenta a luat cunoștință despre soluția nefavorabilă statuată de hotărârea definitivă cel mai târziu la data declarării de către aceasta a căii de atac - 02.02.2023, iar criticile dezvoltate în recursul exercitat împotriva încheierii din 10.01.2023 nu se raportează la considerentele deciziei definitive, cunoscute abia la data comunicării acesteia din urmă, ci, dimpotrivă, la motivele invocate în susținerea cererii de recuzare și la soluția de respingere a acesteia, aspecte cunoscute recurentei anterior pronunțării și comunicării deciziei definitive.

Față de acest context, instanța supremă, cu majoritate, arată că excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, între momentul pronunțării soluției definitive pe fondul litigiului și cel al comunicării acesteia, invocată de intimată în apărare, apare ca fiind caracterizată de un formalism excesiv, astfel încât urmează a fi înlăturată.

Înalta Curte reiterează faptul că această soluție se justifică din perspectiva împrejurării că prevederile art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ce instituie termenul de atacare a încheierii de respingere a cererii de recuzare, nu pot fi interpretate restrictiv, în sensul că ar avea ca scop împiedicarea părții interesate, care a luat cunoștință despre hotărârea definitivă chiar de la data pronunțării acesteia, sau în orice alt moment anterior comunicării ei, să conteste imediat încheierea de respingerea a cererii de recuzare, ori determinarea părții interesate de a rămâne în expectativă, urmărind și așteptând motivarea și comunicarea deciziei definitive, pentru ca ulterior, în termen de 5 zile, să atace încheierea prealabilă acesteia. Dimpotrivă, legiuitorul a urmărit să prescrie un termen limită, dincolo de care, în interesul public al bunei administrări a justiției și al securități raporturilor juridice, încheierea pretins nelegală nu mai poate fi contestat, rolul instituirii curgerii termenului de recurs de la comunicarea deciziei pronunțate pe fondul cauzei neputând fi acela al limitării accesului părții interesate de a o ataca în instanță pe cea dintâi, anterior comunicării deciziei definitive.

Așadar, în opinie majoritară, susținerea intimatei în sensul că o asemenea cale de atac poate fi exercitată exclusiv între momentul comunicării hotărârii definitive și momentul împlinirii termenului de 5 zile nu poate fi reținută, deoarece, în măsura în care partea interesată, cum este și cazul recurentei de față, cunoaște soluția statuată de hotărârea definitivă (considerentele acesteia fiind irelevante în materia analizată) anterior comunicării ei, nimic nu se opune ca, în manifestarea unei conduite procesuale diligente, să exercite calea de atac a recursului, comunicarea devenind, pentru aceasta, lipsită de consecințe juridice.

Concluzionând, vocația părții la recurs, conturată la momentul respingerii cererii de recuzare, se transformă ulterior într-un drept la exercitarea căii de atac, prin intermediul interesului de a acționa - născut la data pronunțării unei hotărâri definitive nefavorabile asupra fondului, iar nu la momentul cunoașterii considerentelor acesteia, în urma comunicării ei.

În continuare, examinând motivele de recurs vizând această încheiere, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, va înlătura ca nefondate criticile formulate, reținând faptul că statuarea curții de apel asupra cererii de recuzare respectă dispozițiile legale în materia supusă atenției.

Astfel, recurenta a susținut că, în mod nelegal, curtea de apel i-a respins cererea de recuzare în condițiile în care există elemente ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea celor doi judecători din completul care a soluționat cauza.

Prin memoriul de recurs, a invocat și motive de recuzare suplimentare celor din cuprinsul cererii de recuzare ce au fost analizate prin încheierea atacată; în această etapă procesuală, instanța de recurs va analiza însă legalitatea încheierii atacate exclusiv prin prisma motivelor de recuzare formulate de petentă prin cererea inițială depusă în apel, iar nu și din perspectiva celor invocate omisso medio prin cererea de recurs, care rămân astfel, în afara sferei de examinare.

Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Înalta Curte notează împrejurarea că, în favoarea judecătorului operează prezumția de imparțialitate, astfel că partea care invocă textul de lege sus-menționat trebuie să facă dovada contrară acesteia, în aplicarea prevederilor art. 249 C. proc. civ.

În cauză, în acord cu instanța de apel, care a analizat aspectele prezentate în susținerea cererii de recuzare, instanța supremă constată faptul că acestea nu pot constitui împrejurări de natură să nască îndoieli rezonabile și justificate cu privire la imparțialitatea judecătorilor recuzați. Invocarea unor inadvertențe privind cuprinsul cererii de apel și a unor pretinse neregularități vizând procedura de comunicare a acesteia, modul în care a fost scanată și încărcată pe portalul instanței întâmpinarea formulată în apel, nu reprezintă elemente circumscrise judecății propriu-zise a cauzei și nu justifică temerile recurentei cu privire la obiectivitatea judecătorilor, astfel că nu pot conduce la răsturnarea prezumției de imparțialitate, din perspectiva unui observator dezinteresat și rezonabil.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, cu majoritate, constată că argumentele invocate de recurentă nu justifică măsura casării încheierii atacate, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca lipsită de obiect, excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 139/A/30.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale.

Respinge excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii din 10.01.2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 10.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2023.

Cu opinia separată a D-lui judecător B., în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului declarat împotriva încheierii din 10.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale.

Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale

În dezacord parțial cu ceilalți membri ai completului, al căror vot majoritar a condus la pronunțarea deciziei, apreciez că recursul declarat împotriva încheierii din 10.01.2023 a Curții de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale este inadmisibil și ar fi trebuit respins ca atare; în rest, decizia este rezultat al votului unanim.

Argumentele care mi-au justificat opinia sunt următoarele:

În materia recursului, regula conținută de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. este că acesta se poate declara în 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate; în același termen, ca regulă, se pot recura și încheierile premergătoare.

Când însă procesul este soluționat printr-o hotărâre definitivă, nici aceasta, nici încheierile premergătoare, nu mai pot fi recurate.

În materia incompatibilităților, dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. derogă de la toate regulile expuse mai sus, statuând următoarele:

"Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

Așadar, în materia examinată, regula impune ca încheierile de respingere a cererilor de recuzare să fie atacate odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, iar excepția, vizând situația soluționării procesului prin hotărâre definitivă, permite totuși atacarea cu recurs a încheierii de respingere a recuzării, prin art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

Natura acestui text legal, de normă de excepție, face necesară interpretarea lui formală, strictă și restrictivă, căci exceptio est strictissimae interpretationis.

Adaug aici și că, dacă instanța de recurs constată că recuzarea a fost greșit respinsă, ea va casa nu doar încheierea atacată, ci și decizia definitivă dată asupra litigiului, după cum indică prevederile art. 53 alin. (3) C. proc. civ.

Prin derogare de la dreptul comun, art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. prevede că recursul se poate exercita în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii (a hotărârii definitive, iar nu a încheierii atacate, s.n.).

Așadar, derogarea de la regula generală se produce sub un dublu aspect: atât al duratei termenului de recurs, redus semnificativ, cât și al momentului în care se naște dreptul de a declara calea de atac a recursului.

Desigur, în privința celui dintâi aspect în care derogarea amintită intervine, între membrii completului nu există nicio divergență.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, se cuvine notat că, în unanimitate, membrii completului sunt de acord că în speță nu operează principiul echipolenței. Acesta dă expresie aptitudinii unor acte de procedură sau împrejurări, constatate de instanță, de a îndeplini/produce - prin echivalare - funcția procesuală sau efectele actului formal prevăzut de lege. Astfel, atunci când recursul este promovat anterior comunicării hotărârii, art. 468 alin. (3), la care trimite art. 485 alin. (1) C. proc. civ., echivalează depunerea cererii de recurs cu momentul comunicării hotărârii atacate.

Așadar, din perspectiva căilor de atac, echipolența determină momentul de debut al termenelor procesuale, prin efectuarea altor acte decât cel al comunicării propriu-zise.

Exemplul clasic, menționat mai sus, este cel în care o parte declară apel sau recurs mai înainte de comunicarea hotărârii apelate/recurate, caz în care aceasta (hotărârea apelată/recurată) se socotește comunicată la data depunerii memoriului de exercitare a căii de atac. Observ, așadar, că reperul - care nu poate fi schimbat, căci este prevăzut de lege - este același, unic și constă în chiar hotărârea atacată.

În materia examinată, legea stabilește un alt reper decât cel al comunicării încheierii recurate și leagă, în mod expres, momentul nașterii dreptului de a declara calea de atac a recursului de comunicarea unei alte hotărâri decât cea atacată (de comunicarea hotărârii definitive prin care s-a soluționat procesul).

Existența altui reper demonstrează, așadar, inaplicabilitatea principiului echipolenței; mai mult, este foarte probabil ca, dată fiind regula instituită de art. 44 alin. (1) C. proc. civ., încheierea de respingere a recuzării să fi fost comunicată deja părții, anterior comunicării hotărârii definitive, ipoteză în care echipolența ar fi și lipsită de sens.

În continuare, analizând conținutul textului art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., din perspectiva celui de-al doilea aspect al derogării de la regula generală (cel al momentului în care se naște dreptul de a declara calea de atac a recursului), reiterez că norma legală leagă acest reper de comunicarea hotărârii definitive, nu de pronunțarea ei, cu toate că, ori de cât ori legiuitorul a vrut să indice că dreptul de a ataca o hotărâre se naște încă de data pronunțării, a făcut-o expres (a se vedea cazul perimării ori cel al diverselor proceduri speciale).

Așa fiind, identificarea rațiunii pentru care legea a prevăzut ca dreptul de a recura încheierea de respingere a recuzării să fie exercitat într-un termen de 5 zile, care curge de la momentul comunicării hotărârii definitive prin care s-a soluționat procesul - context în care nu contest că la data pronunțării hotărârii definitive, se naște interesul atacării încheierii de respingere a recuzării -, m-a condus către concluzia că, anterior comunicării hotărârii definitive, partea nu are încă dreptul să o facă, demersul său fiind inadmisibil, întrucât a fost inițiat înainte de momentul expres prevăzut, în care legea recunoaște acest drept.

Aceasta, deoarece opțiunea legiuitorului de a stabili, în art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., posibilitatea declarării recursului împotriva unei încheieri date într-un proces soluționat printr-o hotărâre definitivă (deci care, în regulă generală, nu ar mai fi putut fi recurată), în termen de 5 zile de la comunicarea - iar nu de la pronunțarea - hotărârii definitive dă expresie rațiunii care a fundamentat-o: părții i se pretinde să aștepte nu doar pronunțarea hotărârii definitive, ci și comunicarea ei, pentru ca, într-o conduită procesuală loială, pe care legea desigur că o așteaptă de la destinatarii ei, aceasta să poată aprecia, în mod evident mai limpede decât atunci când ar fi cunoscut doar dispozitivul hotărârii (pronunțate, dar încă nemotivată), dacă judecătorul pe care l-a recuzat s-a manifestat în cele din urmă părtinitor în instrumentarea cauzei sale, aspect pe care îl poate constata numai în urma primirii și lecturării considerentelor hotărârii, iar nu la data pronunțării dispozitivului, prin ipoteză defavorabil.

Chiar dacă la data pronunțării hotărârii definitive autorul cererii de recuzare cunoaște dacă are interes sau nu să recureze încheierea de respingere a recuzării - având interes doar cel care a pierdut procesul, nu și cel care l-a câștigat -, ținând însă seama că interesul nu este singurul element al acțiunii civile (recursul fiind tot o formă de manifestare a acțiunii), consider că, deși la data pronunțării hotărârii definitive, recurenta a avut interes să atace încheierea de respingere a recuzării, nu avea încă dreptul să o facă, întrucât demersul său a fost inițiat înainte de momentul în care legea recunoaște nașterea acestui drept, legându-l expres de comunicarea hotărârii definitive, iar nu de pronunțarea ei.

De aceea, la deliberare am exprimat opinia că dreptul de a recura încheierea de respingere a recuzării formulată în cadrul unui dosar în care hotărârea care urma să fie pronunțată era definitivă nu se naște decât la data comunicării deciziei.

Interpretarea contrară, care îngăduie ca recursul să poată fi promovat înainte de comunicarea hotărârii definitive neagă sensul dispoziției art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. - potrivit căreia posibilitatea declarării unei astfel de căi de atac este recunoscută în intervalul a 5 zile de la comunicarea, iar nu de la pronunțarea hotărârii definitive -, pe care o golește de conținut.

De aceea, contrar aprecierii celorlalți membri ai completului, care au reținut că o astfel de abordare este expresia unui formalism excesiv, reamintesc faptul că art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. constituie o normă de excepție, care trebuie interpretată în mod formal, căci aceasta este măsura stricteții la care se referă adagiul latin pe care l-am evocat mai sus; mai mult, o interpretare lipsită de rigoare ar putea fi folosită pentru a recunoaște dreptul de a recura încheierea de respingere a recuzării formulată în cadrul unui dosar în care hotărârea ce urma a fi pronunțată era definitivă chiar și anterior pronunțării acesteia din urmă, eventual încă de la data pronunțării încheierii date în soluționarea cererii de recuzare, ceea ce, în mod evident, contravine nu numai scopului, ci și înțelesului reglementării, pe care am încercat să-l identific în cele ce precedă.