ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1899/2024

HOTĂRÂRE

17.10.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1899/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 17 octombrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la 14 septembrie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. - SUCURSALA OTOPENI, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 400 euro, echivalent în RON, reprezentând compensație pentru anularea zborului operat de pârâtă și a dobânzii legale penalizatoare, aferente debitului principal, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a arătat că a devenit titulara creanței, prin achiziția acesteia de la C., în temeiul contractului de cesiune de creanță nr. x din 12 iunie 2023.

Prin sentința civilă nr. 5271 din 29 aprilie 2024, Judecătoria Buftea, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că serviciile au fost prestate de pârâtă în Timișoara, pasagerul îmbarcându-se într-un avion care a decolat de pe D., loc care se află în circumscripția teritorială a Judecătoriei Timișoara. Față de această împrejurare, a reținut dispozițiile art. 1072 alin. (1) și art. 1081 alin. (19 pct. 4 C. proc. civ., ale art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, precum și ale art. 7 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, dar și a hotărârii din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-274/16, C-447-16 și C-448/16, din ale căror considerente rezultă o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la locul de plecare sau de sosire a avionului. În acest context, a apreciat că instanței în a cărei circumscripție se află locul de plecare al avionului îi revine competența să judece litigiul.

La rândul său, prin sentința civilă nr. 21314 din 8 iulie 2024, Judecătoria Timișoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea; constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 134 C. proc. civ., a suspendat judecata procesului și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, odată stabilită competența generală a instanțelor române, devin incidente nomele de procedură interne, iar litigiul este supus dispozițiilor art. 107 alin. (1), care reglementează o competență de ordine privată, astfel că, potrivit art. 129 alin. (3) și art. 130 alin. (3) din același cod, instanța inițial învestită nu putea invoca excepția corespunzătoare din oficiu, rămânând competentă să soluționeze cauza.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, în temeiul art. 135 C. proc. civ. și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, pentru următoarele considerente:

Cauza are ca obiect cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., persoană juridică română, împotriva pârâtei B., societate străină având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene și un sediu secundar în România; reclamanta a sesizat instanța judecătorească competentă teritorial prin raportare la locul situării sediului secundar al pârâtei, Judecătoria Buftea.

Competența instanțelor române este confirmată de art. 7 pct. 5 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care stabilește că:

"O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: (...) în privința unei contestații rezultate din activitatea unei sucursale, a unei agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză".

În același sens este și art. 1.066 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "Sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are (...) un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii".

Art. 1.072 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că atunci când instanțele române sunt competente, instanța competentă se determină conform legii procesual civile române și, după caz, a legilor speciale.

Obiectul cauzei este reprezentat de o cerere de valoare redusă, în care competența teritorială urmează regulile generale de competență, astfel cum dispune art. 1.028 alin. (2) C. proc. civ.

Pretenția reclamantei privește activitatea sucursalei din România a unei persoane juridice dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, situată în Otopeni, jud. Ilfov, localitate aflată în circumscripția Judecătoriei Buftea.

Cererea derivă dintr-un contract de transport, fiind aplicabile dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un astfel de contract, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același act normativ, mai este competentă instanța locului de plecare sau de sosire.

Prin urmare, competența ar putea reveni, ca instanță română, și Judecătoriei Timișoara.

Însă, cum, potrivit art. 116 C. proc. civ., titulara cererii avea alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente și a ales să sesizeze Judecătoria Buftea, această instanță, consecutiv exercitării dreptului de opțiune de către reclamantă, a devenit singura competentă să soluționeze cererea, iar pârâtul și instanța nu o puteau contesta.

Chiar și în ipoteza în care reclamanta ar fi sesizat o instanță necompetentă, prin raportare la art. 129 alin. (2) pct. 3 și alin. (3) C. proc. civ., invocarea excepției se putea face doar de pârât prin întâmpinare, potrivit art. 130 alin. (3) din același cod, necompetența fiind de ordine privată. Or, în cauză, pârâta nu a transmis formularul de răspuns, conform art. 1.030 alin. (4) C. proc. civ. și nu a invocat o atare excepție, circumstanțe ce au atras consolidarea competenței Judecătoriei Buftea.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.