ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1684/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la 09.05.2023, sub nr. x/2023, mai mulți reclamanți, printre care și reclamanta A., au chemat în judecată pârâții Curtea de Apel București, Tribunalul București, Judecătoria Sector 6 București, Judecătoria Sector 2 București, Judecătoria Sector 1 București, Tribunalul Vâlcea, Judecătoria Cornetu și Înalta Curte de Casație și Justiție, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâții la acordarea unui număr suplimentar de 10 zile de concediu de odihnă anual, pentru fiecare an începând cu iulie 2022 până în prezent, precum și pentru viitor, până la eliberarea lor din funcție, proporțional cu perioada efectiv lucrată; reclamanții au mai solicitat obligarea pârâților la plata indemnizației aferentă acestor zile de concediu, actualizată cu indicele de inflație și aplicarea dobânzii legale penalizatoare, începând cu data nașterii dreptului și până la plata efectivă.

Prin încheierea din 21.11.2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a disjuns cauza cu privire la reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul București, Curtea de Apel București, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care a fost înregistrată sub nr. x/2023.

Prin sentința civilă nr. 2349/2023 din 05.12.2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a hotărî astfel, a evocat art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care instituie o competență exclusivă de la care părțile nu pot deroga, subliniind că reclamanta are domiciliul în București.

De asemenea, constatând că sunt incidente prevederile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., având în vedere că reclamanta are calitatea de grefier în cadrul Tribunalului București, a apreciat că se impune înaintarea dosarului spre competentă soluționare Tribunalului Constanța, o instanță judecătorească de același grad, învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care aceasta își desfășoară activitatea.

De altfel, instanța a considerat că nu există o coparticipare procesuală activă, evidențiind că drepturile salariale ale reclamanților sunt drepturi individuale, iar, chiar dacă problema juridică ar putea fi aceeași, acestea nu au aceeași cauză.

Prin sentința civilă nr. 2242/20.06.2024, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași; constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a evocat art. 59 C. proc. civ. și art. 269 alin. (3) din Codul muncii și, arătând că reclamanta a invocat prin acțiune drepturi proprii, a apreciat totuși că există o legătură suficient de strânsă între acestea și drepturile proprii ale celorlalți reclamanți, pentru ca cererile să fie judecate împreună.

Totodată, a reținut că Tribunalul Iași a devenit competent prin neinvocarea excepției de necompetență teritorială de către pârâți.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 12.07.2024.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2023, instanța a fost sesizată de mai mulți reclamanți, care solicită acordarea a câte 10 zile suplimentare de concediu de odihnă, precum și obligarea pârâților la plata indemnizației aferente acestor zile.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, conform cărora:

"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâților la plata drepturilor bănești arătate în cererea de chemare în judecată. Astfel, se urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă distincte, în contradictoriu cu angajatorul, împrejurare care nu constituie un caz de coparticipare procesuală activă și nu atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Tribunalul Iași, secția I civilă a disjuns cererea formulată de mai mulți reclamanți prin încheierea din 21.11.2023 și a rămas învestit cu cea formulată de o singură reclamantă, respectiv B., reținând că este competent teritorial să soluționeze cauza; măsura dispusă are caracter interlocutoriu, opunându-se în cursul judecății și fără posibilitatea de a fi reevaluată.

Astfel, s-a format un nou dosar, nr. x/2023, care o vizează pe reclamanta A., cu domiciliul în București, în cadrul căruia Tribunalul Iași, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, în considerarea art. 127 C. proc. civ., aceasta fiind instanța aflată în circumscripția Curții de Apel Constanța, învecinată Curții de Apel București, în a cărei circumscripție se află Tribunalul București.

În cauză, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii printr-o încheiere interlocutorie și a constituit dosare separate tocmai pentru evaluarea competenței, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceștia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competența unei singure instanțe.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Iași, neputând fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul conflict de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Iași, competent să judece cauza pentru reclamanta din dosarul nr. x/2023 care are domiciliul în municipiul Iași, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. din dosarul disjuns, nr. x/2023, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2024.