ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 383/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată în prezentul dosar, reclamanții A., B., reprezentată legal prin A., în calitate de tutore, C. și D., în contradictoriu cu pârâții E., F., Municipiul Satu Mare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, au solicitat instanței ca după administrarea probelor legale, să admită acțiunea și în consecință să constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17.03.2004 între G. (identic cu H.) și B., în calitate de promitenți-vânzâtori, și pârâții E. și F., în calitate de promitenți-cumpărători sau să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17.03.2004 între G. (identic cu H.) și B., în calitate de promitenți-vânzători, și pârâții E. și F., în calitate de promitenți-cumpărători; să dispună repunerea părților contractante în situația anterioară încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.03.2004, respectiv să oblige pârâții E. și F. să-i restituie în posesie și folosință imobilul casă de locuit situat în Satu-Mare, str. x, jud. Satu-Mare, înscris în C.F. nr. x Satu-Mare, cu nr. top. x (CF vechi x Satu-Mare); să dispună anularea încheierii de CF. cu nr. 3843 din 18.03.2004, precum și rectificarea cărții funciare nr. x Satu-Mare, sub B3 și C2, în sensul radierii notării antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.03.2004 și a dreptului de uzufruct viager înscrise în favoarea pârâților E. și F.; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 februarie 2008 de notar public I., încheiat între pârâții Statul Român, reprezentat prin Municipiul Satu-Mare și viceprimar, în calitate de vânzător, și pârâții E., F., în calitate de cumpărători, având ca obiect cota de 551/701 părți teren situat în Satu-Mare, str. x, înscris în C.F. nr. x Satu-Mare, cu nr. top. x; să dispună repunerea părților contractante în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 februarie 2008; să dispună anularea încheierii de CF. cu nr. 9855 din 27.02.2008, precum și rectificarea cărții funciare nr. x Satu-Mare, sub B4, în sensul radierii dreptului de proprietate, asupra cotei de 551/701 teren, înscris în favoarea pârâților E. și F.; să oblige pârâții care se opun admiterii acțiunii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 148/D din data de 30 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a respins cererea principală formulată de reclamanții A., B., persoană pusă sub interdicție judecătorească, reprezentată legal prin A., în calitate de tutore, conform sentinței civile nr. 2776/02.08.2019 pronunțate de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2019 și D., în contradictoriu cu pârâții E., F., Municipiul Satu Mare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea reclamanților A., B. și J. privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea pârâților E. și F. privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 95 din 31 ianuarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de către apelanții-reclamanți A. și B. în contradictoriu cu intimații-pârâți D., E., F., Municipiul Satu Mare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva încheierii civile din data de 22.03.2022 și a sentinței civile nr. 148/D din data de 30 iunie 2022, pronunțate de către Tribunalul Satu Mare.

Împotriva deciziei nr. 95 din 31 ianuarie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs reclamanții B., prin reprezentant legal A. și A., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a deciziei civile atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, respectiv Curții de Apel Oradea sau judecarea cauzei în fond, admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii civile, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată efectuate la toate instanțele de judecată.

Susțin că prin decizia civilă nr. 95 din 31 ianuarie 2023, Curtea de Apel Oradea a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Este vorba despre nerespectarea unor principii fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare (art. 13 din C. proc. civ.), dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil (art. 6 din C. proc. civ.), implicit dreptul la un proces echitabil (art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Concret, în speță, încălcarea dreptului la apărare, la judecarea cauzei în mod echitabil, s-a produs prin faptul că atât prima instanță, cât și instanța de apel au respins, fără justificare temeinică, proba solicitată de reclamanți referitoare la efectuarea unei expertize tehnice pentru stabilirea valorii reale, de circulație/piață, a imobilelor care fac obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.03.2004.

Astfel, prima instanță respinge proba cu motivarea că nu este obiectiv posibil a efectua o expertiză cu privire la valori din anul 2004, raportat la declarațiile martorilor, la faptul că se poate folosi ghidul notarilor publici (încheierea din 22 martie 2022).

Motivele reținute sunt neîntemeiate, iar reclamanții au formulat prin apel, critici argumentate, dar pe care instanța de apel le-a ignorat, cum ar fi faptul că expertul trebuie să se pronunțe în legătură cu posibilitatea evaluării celor două imobile, obiect al antecontractului, iar nu instanța de judecată, care nu se poate substitui expertului în această chestiune de specialitate.

Instanța de apel, cu o altă motivare decât prima instanță, respinge proba cu expertiza ca nefiind pertinentă și concludentă în cauză (încheierea din 10 ianuarie 2023).

Susțin că proba cu expertiza era pertinentă, căci are legătură cu obiectul procesului, fiind și concludentă, utilă, întrucât putea duce la soluționarea procesului prin confirmarea unui aspect esențial invocat de reclamanți în apărare, pentru dovedirea/stabilirea motivului de nulitate absolută invocat, întemeiat pe cauza ilicită și imorală, respectiv dezechilibrul major între valoarea reală, de piață, a obiectului prestațiilor asumate de părți în momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.03.2004. Proba era utilă pentru că numai printr-o expertiză tehnică de evaluare a imobilelor se putea stabili exact disproporția dintre valoarea prestațiilor părților.

Arată că, atunci când se cercetează avantajele disproporționate și nejustificate de care a profitat una dintre părțile contractante, dezechilibrul major dintre valoarea prestațiilor asumate de părți, interesează valoarea reală, de piață, a imobilelor care fac obiectul prestațiilor.

Mai mult, interesează valoarea reală, de piață, a imobilelor pentru că, în lipsă de stipulații contrare, viitorul contract autentic de vânzare urma a fi încheiat la prețul din antecontract, care nu mai putea fi modificat.

În lipsa expertizei de evaluare, instanța de apel a luat drept reper nu valoarea reală, de piață, ci prețul modic de 208.208.696 RON, la care Statul a vândut casa chiriașului G., ceea ce este fundamental greșit.

Pe de altă parte, instanța de apel a greșit și atunci când a apreciat că expertiza este vădit inutilă pentru că al doilea obiectiv (evaluarea folosului ori beneficiului realizat de intimații K.) nu are nici un fel de legătură cu cauza (decizie pag. 16).

Or, contrar aprecierilor eronate ale instanței de apel, unul dintre efectele nulității este repunerea părților contractante în situația anterioară încheierii antecontractului din 17.03.2004. Repunerea în situația anterioară nu poate presupune doar restituirea a ceea ce reclamanții au primit (parte din preț), ci calcularea folosului ori beneficiului realizat de promitenții-cumpărători K., prin faptul că au folosit casa din litigiu din anul 2004 - până în prezent.

Folosul ori beneficiul realizat de cumpărătorii K. poate fi cuantificat prin luarea în considerare a unei chirii echivalente în Satu Mare, ceea ce se poate face numai printr-o expertiză tehnică de specialitate.

Este adevărat că instanțele naționale pot să respingă probele care nu sunt pertinente sau relevante în cauză, că dreptul la apărare nu impune instanței obligația de a încuviința proba respectivă, judecătorul având posibilitatea legală de a verifica anumite cerințe legale în ceea ce privește proba propusă.

Numai că în speță, raportat la argumentele de mai sus și la motivul nulității absolute invocat, respingerea cererii reclamanților de efectuare a unei expertize tehnice de evaluare, a împiedicat stabilirea adevărului în cauză, cercetarea temeinică a fondului cauzei și a condus la încălcarea dreptului la apărare (art. 13 din C. proc. civ.), la încălcarea dreptului la judecarea cauzei în mod echitabil (art. 6 din C. proc. civ.), implicit a dreptului la un proces echitabil (art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

În sensul susținerilor formulate, invocă decizia nr. 221 din 15 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, conform căreia nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiții.

Mai susțin că instanța de apel a nesocotit grav prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., căci nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru stabilirea adevărului.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la prevederile art. 948 pct. 4 și 968 din C. civ. de la 1864.

Învederează că promitenții-cumpărători K. au profitat de neștiința, ignoranța, starea de nevoie sau de constrângere în care s-a aflat G. la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpârare din 17.03.2004, pentru a obține în dauna lui și a familiei sale avantaje disproporționate și nejustificate.

Arată că împrejurările de fapt, cum ar fi neștiința și ignoranța în care s-a aflat G. la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare sunt dovedite în cauză cu următoarele probe:

- adresa din 06.07.2021 a Inspectoratului Școlar Județean Satu Mare, din care reiese că nu figurează în evidențele școlare ale unităților de învățământ;

- declarația martorului L., din care reiese că era amărât și consuma băuturi alcoolice; același aspect rezultă și din declarația martorului M.;

- răspunsul pârâtului E. la întrebarea nr. 4, din care rezultă că avea cunoștință despre faptul că G. consuma băuturi alcoolice.

De asemenea, starea de nevoie sau de constrângere în care s-a aflat G., la data încheierii antecontractului din litigiu, este dovedită cu următoarele probe:

- adeverința nr. 48989, emisă la data de 03.01.2022 de către Casa Județeană de Pensii Satu Mare, din care rezultă că G. avea o pensie lunară de 1.491.965 RON, adică o pensie mai mică decât rata lunară pe care trebuia să o achite către S.C. N. S.A. (2.095.708 RON/lună);

- copia contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 07.08.2003, din care rezultă datoriile pe care le avea către S.C. N. S.A.;

- înseși instanțele au reținut și recunoscut situația precară din punct de vedere material a familiei O..

Dezechilibrul dintre valoarea prestației asumate de promitenții-vânzători O. și valoarea prestației asumate de promitenții-cumpărători K. rezultă și din adresa din 21 aprilie 2022 emisă de Camera Notarilor Publici Oradea:

- valoarea minimă a unei case cu 3 camere este de 950 mii RON, valoarea minimă a ap. 6, str. x este de 250 mii RON (diferența 700 milioane RON);

- valoarea maximă a unei case cu 3 camere este de 2 miliarde RON, valoarea maximă a ap. 6, str. x este de 750 mii RON (diferența 1.250.000.000 RON).

Instanța de apel a ignorat această probă aflată la dosar. Determinarea și mai precisă a acestor avantaje disproporționate și nejustificate presupunea, în mod necesar, efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, cu referire concretă la imobilele din litigiu, iar nu cu referire la imobile în general, așa cum atestă adeverința emisă de camera notarilor publici.

Însă, instanța de apel a ocolit acest aspect esențial în cauză, refuzând nejustificat administrarea probei cu expertiza tehnică evaluatoare.

Consideră că diferența de valoare dintre prestații este de 952.720.000 RON (23.818 euro), iar împrejurările încheierii antecontractului au fost puse la cale, pregătite, premeditate de promitenții K..

În esență, instanța de apel a constatat că "este exclusă orice discuție privind pretinsa disproporție între valoarea contraprestațiilor părților" și că, în concret, "contraprestațiile părților nu sunt disproporționate".

Pentru a constata că nu există o disproporție între valoarea contra-prestațiilor părților, instanța de apel pleacă de la o premisă greșită. Astfel, invocă faptul că la o simplă privire comparativă a celor două valori - suma de 208.208.696 RON (rol), care era prețul de cumpărare a casei de la Stat, conform contractului nr. x din 07.08.2003, și suma de 286.815.004 RON, conform antecontractului în discuție, este exclusă orice disproporție între valoarea contra-prestațiilor părților. În schimb, nu indică nicăieri ce valoare a luat în calcul pentru ap. nr. 6, pe care promitenții-cumpărători l-au promis spre vânzare promitenților-vânzători O..

Curtea de apel compară prestația asumată de promitenții-cumpărători K., în contul prețului, nu cu valoarea reală, de piață, a casei din str. x, ci cu prețul de vânzare modic (de protecție socială) stabilit de Stat atunci când a vândut această casă chiriașilor G. și B. (contractul nr. x din 07.08.2003).

Deci, fără a efectua expertiza de evaluare a imobilelor, fără a indica valoarea ap. nr. 6 luat în calcul, instanța de apel apreciază că este exclusă orice disproporție între valoarea contraprestațiilor părților, ceea ce nu este real.

În speță interesează valoarea reală de piață, a imobilelor care fac obiectul antecontractului în discuție pentru că, în lipsă de stipulații contrare, viitorul contract autentic de vânzare urma a fi încheiat la prețul din antecontract, care nu mai putea fi modificat. Valoarea reală a imobilelor nu are nimic în comun cu prețul practicat de Stat când a vândut casa din str. x.

Pornind de la o premisă greșită, falsă, toate concluziile pe care le trage curtea de apel sunt eronate: că prețul convenit nu a fost modic, că nu are caracter derizoriu, nici lezionar, că nu există disproporție între contraprestațiile părților.

De asemenea, reținerile instanței de apel în sensul că antecontractul în litigiu a fost încheiat la scurt timp după data contractului nr. x/07.08.2003, precum și trimiterea la dispozițiile art. 44 din Legea nr. 10/2001 (foștii proprietari al casei), nu au nici o valoare sau relevanță în cauză.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 948 pct. 4 și 968 din C. civ. de la 1864, fiind incident din nou motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Al doilea motiv de nulitate absolută, independent de primul, se referă la faptul că antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.03.2004 este fondat pe o cauză ilicită și imorală deoarece promitenții-cumpărători K. au urmărit să obțină contraprestația din antecontract, în condițiile în care ei cunoșteau că nu își vor executa prestația lor referitoare la înstrăinarea către promitenții-vânzători O. a ap. nr. 6 din Satu-Mare, str. x, Bl. 63.

Dovada împrejurării că promitenții-cumpărători au încheiat antecontractul în discuție cu intenție ilicită și imorală, rezultă din faptul că și-au constituit un uzufruct viager asupra casei de locuit și au încercat să se pună la adăpostul acestuia; de aceea nu intenționau să-și execute obligația asumată de transmitere a dreptului de proprietate asupra ap. nr. 6 către promitenții-vânzători O.; dovadă este faptul că dacă ar fi avut, în realitate, intenția de a-și executa obligația de mai sus, atunci o executau, fie voluntar, fie prin notar, fie ar fi putut exercita o acțiune civilă prin care să solicite executarea silită în natură a antecontractului din 17.03.2004; faptul că au înstrăinat definitiv ap. nr. 6 în favoarea unor terțe persoane, în loc să îl transmită promitenților vânzători O., așa cum s-au obligat prin antecontract, demonstrează că au urmărit să obțină contraprestația fără ca ei să aibă vreun moment intenția de a-și executa obligația lor; o altă împrejurare de fapt, care demonstrează în plus că debitorii K. nu aveau intenția de a-și executa propriile obligații asumate, rezultă din faptul că nu au predat în posesie și folosință ap. nr. 6 din Satu Mare, str. x, B1. 63, așa cum s-au obligat (știau că era ocupat de chiriașii lor, P. și Q. și nu au făcut nimic pentru a-și îndeplini această obligație).

Instanța de apel face constatări, aprecieri, fără suport probator la dosar, fără argumente pertinente: constată că durata uzufructului pe 10 ani era legată de termenul legal pentru interdicția înstrăinării casei de locuit; aprecierea că instituirea termenului de 10 ani avea natura unei anumite garanții pentru promitenții-vânzători, nu este întemeiată, pentru că garanțiile sunt gajul, ipoteca și privilegiile.

Susținerile reclamanților, legate de convocarea la notar a lui A., făcute argumentat prin completarea concluziilor scrise, sunt ignorate de către instanța de apel.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1020 și 1021 din C. civ. de la 1864, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Refuzând să admită cererea subsidiară de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.03.2004, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1020 și 1021 din C. civ. vechi, motiv pentru care decizia atacată este nelegală.

Conform pct. 3 alin. (1) din antecontractul încheiat la data de 17.03.2004, intimații K. și-au asumat, în contul prețului, obligația de a înstrăina apartamentul proprietatea lor personală, înscris în CF vechi x Satu Mare, fără nici o pretenție materială, promitenților-vânzători O..

De asemenea, în contractul de constituire uzufruct pe 10 ani în favoarea soților O., au stipulat expres că se obligă să nu mai înstrăineze dreptul de uzufruct sau nuda proprietate către terțe persoane.

Condițiile rezoluțiunii judiciare sunt îndeplinite și anume:

a) promitenții K. au încălcat obligația personală, născută în sarcina lor în momentul încheierii antecontractului din 17.03.2004, de a nu înstrăina apartamentul promis nr. 6 sau de a nu-l greva în favoarea unui terț;

b) au încălcat și obligația principală de a nu încheia acte juridice cu terții susceptibile de a înlătura drepturile promitenților-dobânditori O.; aceasta pentru că intimații K. au înstrăinat apartamentul nr. x unei persoane străine; libertatea lor era îngrădită, în sensul că, sub sancțiunea angajării răspunderii contractuale, trebuiau să se abțină să încheie acte cu terții, acte care ar putea înlătura drepturile dobânditorilor O.;

c) fără păstrarea bunului promis la dispoziția promitenților-dobânditori O., perfectarea vânzării a devenit imposibilă, din cauza imposibilității de îndeplinire pe viitor a acestei obligații, împrejurare imputabilă intimaților K.; revenirea bunului în patrimoniul lor este exclusă, nu există nici o clauză de răscumpărare, vânzarea fiind definitivă, iar ipoteca legală nu are nici un rol în această chestiune;

d) încălcarea obligațiilor contractuale și imposibilitatea perfectării vânzării s-au făcut cu intenție, cu vinovăție, din culpa pârâților, culpă nu numai prezumată, dar și dovedită prin faptul că ei au înstrăinat apartamentul nr. x unei terțe persoane.

Pe cale de consecință, îndeplinite fiind toate condițiile rezoluțiunii judiciare, instanța de apel a greșit atunci când a refuzat să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.03.2004, încălcând prevederile art. 1020 și 1021 din C. civ. de la 1864, motiv pentru care decizia atacată este nelegală.

În primul rând, instanța a ignorat motivul de apel și argumentele reclamanților, întemeiate pe prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., prin care au invocat faptul că, în condițiile în care prima instanță a respins cererea principală ca neîntemeiată, era obligată să se pronunțe în dispozitiv și asupra cererii subsidiare, în rezoluțiune.

În al doilea rând, instanța de apel reține că este notată în C.F. o ipotecă legală, în valoare de 6000 Euro, aspect care nu împiedică rezoluțiunea, ci mai degrabă instituirea acestei sarcini, demonstrează încălcarea obligației asumate. De asemenea, afirmă că reclamanții nu au solicitat, până în acest moment, îndeplinirea obligației respective, de înstrăinare a apartamentului nr. x și că nu puteau avea pretenții față de K., afirmații inexacte.

În al treilea rând, instanța de apel a ignorat susținerile reclamanților argumentate și întemeiate referitoare la faptul că procedura de convocare la notar a fost viciată, nevalabilă.

Decizia atacată este nelegală de asemenea, pentru că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 3, art. 9 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, art. 37 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum și art. 948 pct. 4, art. 968 din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27 februarie 2008 este lovit de nulitate absolută pentru fraudarea drepturilor recunoscute de lege proprietarilor construcției (G. - moștenitorii acestuia și B.), precum și pentru cauza ilicită.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 07.08.2003, G. și B. au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, doar casa de locuit, situată în Satu Mare, str. x, nu și terenul aferent acesteia, care a rămas în proprietatea Statului Român, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară nr. x Satu Mare. Prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.03.2004, proprietatea casei de locuit nu s-a transmis promitenților-cumpărători K., ci a rămas în patrimoniul lui G. și B.,

Așa fiind, proprietarii casei de locuit situate în Satu-Mare, str. x, la data de 27.02.2008, erau G. și B., aspect neschimbat până în momentul de față, așa cum rezultă din C.F. nr. x SatuMare.

Arată că prin decizia nr. 3 din 30 ianuarie 2017, I.C.C.J. a hotărât că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 9 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, . . . . . . . . . .coroborate cu art. 37 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, stabilite prin H.G. nr. 20/1996, republicate, stabilește că proprietarul construcției are dreptul să dobândească proprietatea și asupra terenului aferent acesteia și să solicite, în caz de refuz, pe calea acțiunii în justiție, obligarea la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare", astfel că numai proprietarul construcției are dreptul să dobândească și proprietatea terenului aferent.

a) Frauda la lege constă în faptul că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 februarie 2008 cu terțe persoane neîndreptățite, au fost eludate dispozițiile art. 3, art. 9 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, art. 37 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

b) Fraudarea drepturilor recunoscute de lege proprietarilor construcției, respectiv G. - moștenitorii acestuia și B., constă în faptul că aceștia nu mai pot cumpăra terenul în discuție, din moment ce a fost vândut unor terțe persoane neîndreptățite, cu încălcarea legii.

c) Cauza ilicită, raportat la prevederile art. 968 din C. civ., constă în faptul că atât vânzătorul (Statul Român prin Municipiul Satu-Mare), cât și cumpărătorii K. au fost de rea-credință, ambii acționând în cunoștință de cauză pentru a eluda legea, știind că terenul aferent casei de locuit poate fi vândut numai proprietarului construcției și nu titularului unui simplu drept de creanță, rezultat din antecontract ori uzufructuarilor.

Că părțile contractului de vânzare-cumpărare în discuție au fost de rea-credință rezultă din faptul că au ignorat extrasul de C.F. nr. x Satu Mare, din cuprinsul căruia rezultă că proprietarii construcției sunt G. și B., iar nu pârâții E. și F..

Mai mult, au falsificat schița plan, trecându-1 ca proprietar pe E., ceea ce demonstrează intenția directă de eludare a legii, dar instanța inferioară a refuzat să rețină acest aspect important.

Susțin că declarația sub semnătură privată din 19.02.2008, pretins dată de G., nu produce nici un fel de efecte juridice în prezenta cauză, întrucât nu a fost semnată de acesta, pe antecesorul reclamanților nu l-a chemat H., iar intimații K. nu erau proprietarii construcției și deci nu puteau cumpăra și nici nu aveau un drept de creanță născut în patrimoniul lor în sensul de a putea cumpăra terenul aferent casei.

Mai arată că nu există obligația menționată de instanță, neîndeplinită din partea promitenților - vânzători O., căci au promis doar vânzarea casei de locuit, nu și a terenului aferent acesteia, așa cum rezultă cert din antecontract.

Pentru toate aceste motive apreciază concluzia instanței de apel, în sensul că Legea nr. 112/1995 nu a fost fraudată, nici eludată, prin contractul nr. x/27.02.2008, a fi nelegală, neputând fi primită.

În drept a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat, a recursului.

Intimatul-pârât Municipiul Satu Mare prin Primar a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Intimatul pârât nu a declarat apel principal împotriva acestei încheieri și nici apel incidental în cauză, astfel încât soluția dată de prima instanță de judecată respectivei excepții procesuale a intrat în autoritatea de lucru judecat, reinvocarea sa în apel și mai apoi, în recurs, nemaifiind admisibilă.

Pe cale de consecință, excepția va fi respinsă ca inadmisibilă.

Într-adevăr, critica privind respingerea probei cu expertiza judiciară evaluatorie, aduce în discuție modul de aplicare a dispozițiilor procedurale referitoare la încuviințarea probelor în cadrul procesului civil, chiar dacă acestea nu au și fost individualizate în mod expres de către recurenții reclamanți.

Conform art. 175 C. proc. civ.:

"(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. (2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară".

Premisa îndeplinirii actelor cu neobservarea formelor legale are în vedere situațiile în care instanța fie nu recurge la textele de lege aplicabile speței, fie recurge, dar ori le încalcă, în litera sau spiritul lor, ori le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Referitor la înțelesul sintagmei "nerespectarea cerinței legale", trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri, numai de o anumită marjă de apreciere.

Raportând aceste considerații la motivul de recurs invocat în prezenta cauză, instanța de recurs constată astfel, că la termenul de judecată din 10.01.2023, curtea de apel a respins ca nepertinentă și neconcludentă cauzei proba cu expertiză judiciară evaluatorie, "față de petitul cererii, soluția de la fond și motivele de apel" . Ulterior, prin decizia recurată, instanța de apel a completat motivarea în această direcție, arătând că stabilirea unui preț inferior valorii de circulație a imobilului nu determină automat, caracterul derizoriu al prețului sau o eventuală disproporție a contraprestațiilor, invocând de asemenea, starea degradată a imobilului, precum și împrejurarea că obiectivul secund al expertizei, relativ evaluării beneficiului realizat prin folosirea casei de către intimații persoane fizice, începând cu martie 2004 până în prezent, nu ar avea nici un fel de legătură cu cauza.

În privința acestor aspecte, Înalta Curte constată că în cadrul deciziei recurate, instanța de apel și-a circumscris analiza sa aferentă verificării existenței unei disproporții evidente de valoare între contraprestațiile contractuale asumate de părți, jalonului reprezentat de prețul de achiziționare în temeiul Legii nr. 112/1995 a imobilului construcție de către soții O..

Or, acest preț de cumpărare permisă în temeiul Legii speciale nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, era unul inferior prețului de piață al imobilelor, date fiind criteriile aparte de determinare a sa, reglementate de art. 16 și art. 17 din Norma metodologică privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului din 17.01.1996, aprobată prin H.G. nr. 20/1996, cu modificările ulterioare, texte legale care trimiteau în stabilirea prețului la criteriile reglementate de Decretul-lege nr. 61/1990 privind vînzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație (anexa nr. 1 și anexa nr. 2), în funcție de data realizării lor, înainte sau după 1 ianuarie 1977, cu completările prevăzute la art. 16 din Legea nr. 85/1992, republicată, evident în forma în vigoare de la data cumpărării construcției de către familia O. (07.08.2003).

Or, succesiv vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995 a construcției de către autoritatea administrativ - teritorială către soții O., după trecerea termenului prohibitiv de 10 ani stabilit prin art. 9 al acestui act normativ, imobilul putea fi vândut - cumpărat în condițiile obișnuite de piață. Drept urmare, reperul de evaluare individualizat de curtea de apel, respectiv prețul special reglementat de Legea nr. 112/1995, cu care construcția a fost cumpărată de familia promitenților vânzători, este unul eronat, el nefiind aplicabil unei vânzări care urma a fi realizată în temeiul dreptului comun în materie, părțile procesuale contractante (promitenții vânzători și promitenții cumpărători) neaflându-se în cadrul vreunei proceduri speciale, precum cea reglementată de actul normativ ilustrat, procedură care se epuizase prin vânzarea imobilului către familia O..

Similar, trimiterea instanței de apel, în fundamentarea individualizării prețului de cumpărare pe Legea nr. 112/1995 ca jalon al evaluării caracterului disproporționat al prestațiilor, la prevederile art. 44 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de la momentul încheierii antecontractului, este nelegală, atât timp cât ipoteza de aplicare a acestei norme juridice speciale este aceea a vânzării imobilului de către chiriaș către fostul proprietar, expoliat în perioada comunistă. Or, nu s-a reținut în cadrul situației de fapt stabilite de curtea de apel, că intimații pârâți K. ar fi fost foștii proprietari (sau moștenitorii acestora) ai imobilului, nefiind așadar, incidentă ipoteza de aplicare a normei juridice reprezentate de art. 44 din Legea nr. 112/1995.

Este adevărată aserțiunea generală a curții de apel referitoare la faptul că determinarea de părțile contractante a unui preț de vânzare - cumpărare inferior valorii de piață a unui imobil, nu generează de plano, calificarea prețului ca neserios sau a contraprestațiilor ca disproporționate. Cu toate acestea, este indiscutabil însă, din punct de vedere logico - juridic, că punctul de pornire al unei astfel de analize este și trebuie să fie acela al determinării concrete a disproporției dintre contraprestații, disproporția reprezentând unul dintre factorii premisă ai analizei presupuse. În lipsa unei astfel de predeterminări, evaluarea juridică rămâne doar la nivel teoretic, generalizat, și nu aplecat asupra unei cauze concrete deduse judecății.

Nici argumentul instanței de apel că are în vedere în cadrul acestei analize inclusiv valoarea apartamentului promis de către promitenții cumpărători K. a fi vândut către promitenții vânzători O., nu este de natură să concretizeze și să valideze astfel, algoritmul juridic folosit de către curtea de apel, atât timp cât nici această valoare nu a fost determinată în cauză, analiza rămânând așadar, la același nivel deficitar de generalitate.

Deci, folosirea indicatorului reprezentat de prețul de cumpărare al construcției stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a realizat în mod nelegal (cel puțin prin raportare la prevederile acestei legi care configurează domeniul său special de aplicare) în cadrul operațiunii de evaluare a caracterului disproporționat al contraprestațiilor, această analiză trebuind a porni de la prețul de piață al imobilelor obiect material al obligațiilor asumate reciproc de părțile promitente contractante, acesta fiind jalonul de drept comun în materie de evaluare a prețului unei vânzări - cumpărări de imobile, potrivit jurisprudenței și doctrine juridice uniforme dezvoltate pe marginea art. 1303 C. civ. 1864.

Într-adevăr, echivalența dintre preț și valoarea reală a lucrului vândut este o noțiune relativă care trebuie raportată nu numai la valoarea bunului vândut, dar și la subiectivismul părților, precum și la orice alte elemente care pun în evidență că prețul, fixat liber de către părți, constituie o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate. Invers, prețul neserios, desemnând ideea de preț infim, adică cu totul în disproporție față de valoarea lucrului vândut, constituie o cauză insuficientă a obligației vânzătorului, respectiv, a unor promitenți - vânzători. Însă, pentru a se putea realiza această analiză juridică, valoarea reală, de piață a bunului/bunurilor trebuie cunoscută.

Starea concretă a imobilelor de la momentul încheierii antecontractului de vânzare - cumpărare, eventualele investiții realizate între-timp asupra imobilelor, nu constituie impedimente de realizare a unei expertize judiciare evaluatorii, astfel cum eronat a reținut instanța de fond, atât timp cât ele sunt determinabile în cadrul expertizei judiciare pe baza constatărilor de la fața locului, pe baza probelor administrate în proces, instanța prezentă de recurs constatând sub acest aspect, că înseși instanțele devolutive ale fondului cauzei au realizat trimitere în configurarea unora dintre aceste elemente (de exemplu, starea imobilului casă) la dovezile administrate în cauză (precum ar fi depozițiile testimoniale).

În egală măsură, data încheierii actului juridic (anul 2004) nu împiedică determinarea ilustrată, întrucât elementele relevante acestei cercetări pot fi identificate, e adevărat, mai dificil, ele nedispărând însă, o dată cu trecerea timpului, date fiind posibilitățile dezvoltate de stocare în timp - de exemplu, on line - a datelor și dată fiind și specializarea expertului profesionist în domeniu, cunoscător așadar, în mod documentat, al evoluției pieței imobiliare de-a lungul timpului.

Înalta Curte constată că nici argumentul instanței de apel de respingere a probei cu expertiza judiciară de evaluare în privința secundului său obiectiv - cel privind evaluarea beneficiului realizat de intimații K. prin folosirea imobilului casă în perioada cuprinsă între data încheierii promisiunii bilaterale și prezent -, respectiv lipsa oricărei legături cu cauza, nu este unul judicios, atât timp cât prin cererea de chemare în judecată, subsecvent capetelor de cerere vizând constatarea nulității absolute a actului juridic, respectiv rezoluțiunea acestuia, reclamanții recurenți au solicitat și repunerea părților în situația anterioară. Or, acest fapt juridic impune în principiu, restituirea prestațiilor, legătura juridică a obiectivului secund al expertizei solicitate cu cauza fiind astfel, flagrantă.

Raportat la toate aceste elemente conjugate expuse, Înalta Curte conchide în sensul că instanța de apel nu a realizat așadar, un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, atunci când a respins cererea de admitere a probei cu expertiza judiciară, probă care viza atât stabilirea unuia dintre elementele de bază ale evaluării existenței unei eventuale disproporții vădite între contraprestațiile stabilite prin actul juridic contestat, în cadrul invocat al profitării stării de nevoie a cocontractanților, ca și cauză ilicită și imorală, cât și dovedirea unui capăt de cerere accesoriu formulat de reclamanți, instanța de apel neaplicând pe cale de consecință, în mod corect, criteriile stipulate de art. 255 și urm. C. proc. civ., fiind așadar, întemeiate criticile recurenților reclamanți orientate în această direcție, inclusiv cele referitoare la afectarea astfel, a dreptului la apărare al părților procesuale reclamante și a dreptului acestora la un proces echitabil.

Întrucât proba nelegal respinsă era arondată situației de fapt a cauzei, în segmentul relativ stabilirii existenței unei disproporții vădite între contraprestații, prin invocata profitare de starea de nevoie a unora dintre cocontractanți și întrucât instanța de apel, în lipsa administrării respectivei probe, a reținut din această perspectivă o situație de fapt prejudiciabilă pentru recurenții reclamanți, vătămarea produsă acestor părți procesuale este evidentă, ea neputând fi înlăturată, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale prezentei căi de atac, configurate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe cale de consecință, se impune în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în referire la art. 255 și urm. C. proc. civ., art. 175 C. proc. civ., dar și art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului promovat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului cu proba nelegal respinsă, astfel cum s-a ilustrat anterior, urmând ca în rejudecare situația de fapt a cauzei să fie stabilită pe baza întregului ansamblu probatoriu administrat în cauză.

Înalta Curte constată că parte din considerentele enunțate anterior răspund concomitent și unora dintre criticile invocate de recurenții reclamanți la punctul 2 din recursul formulat, respectiv cele de la punctele 2.6, 2.7 și parțial 2.8 (în numerotarea realizată de recurenți), circumscrise de aceste părți procesuale recurente motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Continuând, instanța de recurs notează că, întrucât instanța de apel a grefat analiza elementului subiectiv al cauzei ilicite prim invocate (profitarea de starea de nevoie cu efectul unei disproporții vădite între contraprestații), pe aspectul obiectiv al inexistenței unei disproporții între obligațiile părților și întrucât această concluzie a fost stabilită în mod nelegal, respectiv prin raportare la un reper (prețul stabilit de Legea nr. 112/1995) inaplicabil cauzei și totodată, fără luarea în considerare a prețului de piață în privința căruia expertiza judiciară a fost respinsă în mod nelegal, astfel cum s-a ilustrat supra, rezultă că rejudecarea dispusă trebuie să vizeze inclusiv reevaluarea elementului subiectiv al respectivei cauze de nulitate invocate, cele două elemente fiind tratate interdependent din punct de vedere juridic de instanța de apel.

De asemenea, Înalta Curte constată că întrucât soluția care s-a configurat supra în privința cererii întemeiate pe cauza ilicită și imorală invocată, a profitării de starea de nevoie, cu crearea unor avantaje disproporționate și nejustificate, este de admitere a recursului, cu casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru argumentele ilustrate, rezultă că restul criticilor de la punctul 2 din cererea de recurs, critici afectate acestei cauze de nulitate, devine inutil a mai fi analizat în continuare, în cadrul prezentei căi de atac, el urmând a fi rezervat - evident, laolaltă cu apărările opuse lui de intimați - instanței de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei.

În privința criticilor expuse la punctul 3 din recurs, subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la art. 948 pct. 4 și art. 968 C. civ. și afectate cauzei ilicite și imorale distinct invocate a faptului alegat că promitenții - cumpărători ar fi urmărit doar să își procure contraprestația din antecontract, știind că nu își vor executa propria prestație asumată, referitoare la înstrăinarea către promitenții - vânzători a apartamentului nr. x din str. x, Înalta Curte constată că recurenții reclamanți au precizat în cadrul lor, inter alia, că instanța de apel a omis a cerceta susținerile lor relative invocatei convocări la notar, ignorându-le complet și reținând astfel, esențial eronat în aprecierea recurenților, că intimații K. și-ar fi asumat în mod real obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x către promitenții vânzători.

Or, instanța de recurs constată faptul că acest grup de critici enunțate este încadrabil în motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și nu de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cum greșit l-au calificat recurenții prin cererea de recurs. Concluzia se impune întrucât acest ansamblu de critici pune în discuție nerespectarea obligației procesuale de motivare a instanței de judecată, reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.:

"Art. 425. - (1) Hotărârea va cuprinde: (...) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Această corectă calificare juridică a criticilor enunțate este permisă instanței de recurs prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ.

Așadar, analizând din perspectiva acestui motiv de recurs decelat, criticile menționate anterior, din cadrul celui de-al treilea punct din recurs formulat de recurenții reclamanți, se observă faptul că într-adevăr, recurenții reclamanți au susținut în fața primei instanțe de judecată, că "toată procedura de convocare este viciată și deci nu poate produce efecte juridice.

- dacă s-a făcut o convocare la notarul public, unde este procesul-verbal încheiat de notar, căci în data de 20.02.2015, ora 11, notarul public ar fi trebuit să încheie un proces-verbal unde să se consemneze cine s-a prezentat; să înfățișeze, dacă dețin, acest proces-verbal;

- apoi, în condițiile în care G. a decedat în anul 2011, dacă pârâții K. ar fi dorit într-adevăr să încheie actul autentic de vânzare în formă autentică, atunci ar fi trebuit să fie convocați și B., precum și toți moștenitorii legali ai lui G., nu doar A.; omiterea unor moștenitori legali demonstrează că intenția pârâților K. nu a fost serioasă" .

De asemenea, în cadrul încheierii de la termenul de judecată de dezbatere a apelului, sunt cuprinse ample mențiuni ale apelantului A. relative la același aspect al contestării convocării la notar.

Susținerile recurenților reclamanți în legătură cu acest aspect se regăsesc și în cadrul completării la concluziile scrise depuse de apelanții reclamanți la dosar, la data de 17.01.2023 .

Or, în pofida realizării acestor susțineri în mod repetat, în ambele faze procesuale de fond și de apel, instanța de apel reține în cadrul deciziei sale pronunțate, doar că "remarcă faptul că acest contract a fost încheiat după mai mult de 6 ani de la data expirării interdicției pentru vânzarea casei, conform contractului nr. x/2003 și după aproximativ 5 ani de la data la care pârâții E. și F. l-au convocat pe apelantul-reclamant A. pentru "perfectarea actelor autentice necesare transcrierii imobilelor"".

Din punct de vedere logic, dar și juridic, aprecierea curții de apel reprezintă însă, doar o concluzie, lipsind raționamentul juridic al instanței de apel care să o justifice, raționament care să îndepărteze din silogismul juridic, susținerile evidențiate de reclamanți inclusiv în faza apelului, privind inexistența și nevalabilitatea convocării la notar, astfel cum s-a ilustrat anterior.

Principial, împrejurarea că o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, și existența raționamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune - încadrabilă din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ., în punctul 6 al textului procesul enunțat - echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raționamentul juridic al instanței care pronunță o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa.

Astfel, se observă că instanța de apel nu a evaluat nici măcar minimal, în esență, susținerile reclamanților relative inexistenței și nevalabilității procedurii de convocare la notar. Or, aceste susțineri erau importante în ecuația juridică a speței deduse judecății, deoarece, în măsura în care ar fi fost constatate întemeiate, ele puteau circumscrie atât cauza de nulitate invocată, reprezentată de lipsa la momentul încheierii antecontractului a intenției promitenților - cumpărători de îndeplinire a prestației asumate și urmărirea doar a obținerii contraprestației celorlalte părți contractuale, cât și elementul component al instituției rezoluțiunii contractului civil încheiat, reprezentat de îndeplinirea/neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Nici un argument al instanței de apel nu este însă, orientat către această analiză constatată importantă în economia speței deduse judecății. Lecturând decizia recurată, se observă că instanța de judecată s-a mărginit doar a arăta că intimații l-au convocat pe reclamantul A. pentru perfectarea actelor, fără însă a dezbate, nici măcar minimal, susținerile reclamanților care invocau ineficacitatea și chiar inexistența acestei convocări.

Indiferent că le aprecia a fi sau nu fondate, instanța de apel era datoare, raportat la prevederile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar și ale art. 6 CEDO privind dreptul fundamental la un proces echitabil și art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, să le analizeze și eventual, să le înlăture înainte expunerii concluziei sale finale.

Neprocedând la analiza apărărilor menționate, instanța de apel a încălcat așadar, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Hotărârea va cuprinde (...) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile p