ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 50 din 28 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. x/2017, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen. (două acte materiale constând în transferul proprietății a două scuturi dacice și, respectiv, dobândirea și deținerea a 145 de monede din aur), iar în baza art. 71 din C. pen. din 1969 rap. la art. 12 alin. (1) din Legea 187/2012, s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969, respectiv de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969, a fost suspendată condiționat executarea pedepsei de 3 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit în condițiile art. 82 din C. pen. din 1969, iar în baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 și art. 84 din C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în condițiile săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare sau a neplății obligațiilor civile stabilite prin prezenta sentință.

În baza art. 88 alin. (1) din C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive din perioada 24 - 26 iulie 2013.

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002 republicată, pentru actul material privind tablele inscripționate de la Troesmis.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 998 din C. civ. din 1864, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Culturii și Identității Naționale, cu sediul în București, Bulevardul x, și a fost obligat inculpatul să-i plătească suma de 160.741 RON reprezentând compensația achitată pentru două scuturi dacice și cheltuielii de repatriere a acestora.

În temeiul art. 118 alin. (1) lit. e) din C. pen. din 1969 s-a dispus confiscarea celor 145 de monede koson din aur ridicate de la inculpatul A. și depuse în custodie la Muzeul Național de Istorie a României.

În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 32 din Legea nr. 656/2002 republicată, s-a luat măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului, până la concurența sumei de 160.741 RON, proporțional cotei părți de proprietate deținute de inculpat.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2000 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 260 RON, s-a dispus a fi plătit din fondurile Ministerului Justiției.

Prin Decizia penală nr. 388 din data de 23 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală, s-au admis apelurile declarate de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 50 din 28 martie 2018 pronunțate de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2017, care a fost desființată sub aspectul laturii penale și s-a procedat la o nouă judecată.

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracțiunea de spălare a banilor în formă continuată prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu reținerea art. 35 alin. (1) și art. 5 din C. pen. (trei acte materiale), reținută în sarcina inculpatului A., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială cu privire la piesele arheologice, reprezentând 145 de monede koson din aur, ridicate de la inculpatul A. și a două plăci epigrafice de bronz, conținând legile orașului antic Troesmis (sat Iglița, com. Turcoaia, jud. Tulcea), obiecte aflate în custodia Muzeului Național de Istorie al României.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate în măsura în care nu contravin deciziei.

În baza art. 273 alin. (1) din C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea expertului B., de acordare a cheltuielilor efectuate cu deplasarea la instanță, la termenul din 21 ianuarie 2019.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de câte 868 RON, s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului Justiției și au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul traducătorului autorizat de limbă olandeză, în cuantum de 50,34 RON și onorariul traducătorului autorizat de limbă engleză, în cuantum de 302,04 RON au rămas în sarcina statului.

În esență, curtea de apel a reținut că, fapta inculpatului A. care, în perioada anului 2003, a dobândit două scuturi dacice în valoare de 45.000 dolari sustrase din situl arheologic monument istoric Piatra Roșie, județul Hunedoara, pe care le-a introdus în piața legală de antichități, transferându-le prin vânzare cu factura nr. x din 30 martie 2004 emisă de firma C., Florida, SUA, dealerului D. din New York, SUA, cunoscând că acestea aparțin patrimoniului cultural al României și provin din săvârșirea de infracțiuni de furt calificat asupra unor bunuri care fac parte din patrimoniul cultural național, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori a dreptului de proprietate, cu consecința pierderii bunurilor pentru patrimoniul cultural național, a fost dovedită prin probele administrate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în sensul prevederilor art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

De asemenea, instanța de apel a constatat că, fapta inculpatului A. care a dobândit un număr însemnat de monede koson de aur, iar la data 4 septembrie 2010 a fost surprins în flagrant de către autoritățile judiciare din Regatul Unit al Mării Britanii în timp ce deținea asupra sa un număr de 145 monede koson din aur în valoare de 101.500 Euro, sustrase în iunie 2007 din situl arheologic monument istoric Sarmizegetusa, județul Hunedoara, pe care încerca în mod permanent să le transfere prin vânzare pe piața legală de antichități la una din casele de licitații din Londra (Spink) sau Osnabruck (Germania), cunoscând că acestea aparțin patrimoniului cultural al României și provin din săvârșirea de infracțiuni de furt calificat asupra unor bunuri care fac parte din patrimoniul cultural național, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori a dreptului de proprietate, cu consecința pierderii bunurilor pentru patrimoniul cultural național, a fost dovedită prin probele administrate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în sensul prevederilor art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

Deopotrivă, curtea a reținut că, fapta inculpatului A., care a dobândit în cursul anului 2003 tabule din bronz, în valoare de 28.000 Lire sterline, conținând legile orașului roman Troesmis, sustrase din situl arheologic monument istoric Troesmis, județul Tulcea, pe care le-a deținut și după ce a încercat în mod repetat să le vândă le-a transferat prin vânzare conform facturii nr. x din 20 aprilie 2006 emisă de E. către casa de licitații F., Inc. London Office în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a bunurilor (sens în care a utilizat și o mențiune plăsmuitoare, respectiv că bunul ar proveni dintr-o colecție privată) ori a dreptului de proprietate, cu consecință pierderii bunurilor pentru patrimoniul cultural național, a fost dovedită prin probele administrate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în sensul prevederilor art. 396 alin. (2) C. proc. pen.

Prin urmare, așa cum a rezultat din probele administrate, s-a reținut că faptele întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din C. pen. (trei acte materiale), inculpatul săvârșind faptele în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori a dreptului de proprietate, cu consecința pierderii bunurilor pentru patrimoniul cultural național.

În ceea ce privește cauza de înlăturare a răspunderii penale invocată din oficiu prin încheierea din 30 ianuarie 2019, respectiv prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, curtea a menționat că are în vedere prevederile art. 153 - art. 156 C. pen., care reglementează această instituție de drept penal, în contextul în care prin Decizia nr. 297/2018, pronunțată la 26 aprilie 2018 și publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen. și a decis că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

S-a notat că, potrivit prevederilor art. 155 alin. (1), (2) și 4 din C. pen., cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză; după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție; termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. De asemenea, s-a precizat că, potrivit prevederilor art. 153 alin. (1) C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală, iar potrivit prevederilor art. 154 alin. (1) lit. d) alin. (2) C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani; termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii; în cazul infracțiunilor [...] continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni [...].

Interpretând aceste norme legale, curtea a reținut că, incidența instituției prescripției răspunderii penale are ca efect stingerea a însuși raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, se stinge dreptul statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție.

În acest sens, s-a arătat că termenele de prescripție sunt reglementate la art. 154 din C. pen., în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică.

Însă, pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, potrivit celor statuate prin considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, s-a menționat că termenul de prescripție trebuie să curgă fără intervenția vreunui act de natură a readuce în conștiința publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale. În acest sens, s-a arătat că art. 155 alin. (1) din C. pen. prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispozițiilor art. 155 alin. (2) din C. pen., după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

Instanța de apel a subliniat că, pe de altă parte, prin aceeași decizie, făcând o analiză exhaustivă a noțiunii de "act de procedură", Curtea Constituțională a mai reținut că se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție, și că, a accepta soluția contrară, înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.

Prin urmare, apreciind că soluția legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) C. pen. instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite, s-a reiterat că instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate analizată și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Pentru a determina efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, în prezenta cauză, curtea a indicat că are în vedere dispozițiile art. 147 din Constituția României, modificată și completată prin Legea nr. 429/2003, care, pe de o parte, prevede la alin. (4) că deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar, pe de altă parte, prevede la alin. (1) că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

De asemenea, tot pentru a stabili efectele pe care Decizia nr. 297/2018 le produce în prezenta cauză, curtea a invocat distincția pe care doctrina a făcut-o între deciziile simple sau extreme, prin care Curtea Constituțională a declarat pur și simplu neconstituționalitatea unui text de lege, în speță fiind vorba de art. 155 alin. (1) C. pen., și deciziile interpretative sau intermediare, denumite în doctrină și decizii cu rezervă de interpretare, decizii care se deosebesc de cele dintâi, în principal prin formulările utilizate în dispozitivul acestora, Curtea folosind în acest caz expresia "prevederile [...] sunt constituționale numai în măsura în care ..." sau "admite excepția de neconstituționalitate și constată că prevederile [...] sunt neconstituționale în măsura în care ...".

Referindu-se la formularea clară și explicită a dispozitivului Deciziei nr. 297/2018, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate analizată și a constatat - fără nici o condiționalitate - că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională, instanța de apel a apreciat că această decizie este una simplă (sau extremă), respectiv că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituția României, sintagma "îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză" este suspendată de drept, și, pentru că legiuitorul nu a înțeles să intervină în 45 de zile de la publicarea deciziei, termen împlinit în cursul lunii august 2018, s-a considerat că aceasta și-a încetat efectele.

Prin urmare, s-a reținut că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. au următorul conținut - "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe", precum și că, chiar dacă în considerentele aceleiași decizii, instanța de contencios administrativ a constatat că soluția legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate, curtea a precizat că instanțele de judecată nu au competența de a completa dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., aceasta fiind o prerogativă exclusivă a legiuitorului.

Din acest punct de vedere, curtea a mai reținut că, fiind unica autoritate de jurisdicție în domeniul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională are plenitudinea de jurisdicție în acest domeniu, iar a accepta ca efectele deciziilor sale să fie interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituții ale statului, inclusiv a instanțelor de judecată, ar echivala cu o știrbire a competenței Curții.

Prin urmare, chiar dacă din finalul considerentelor Deciziei nr. 297/2018, rezultă cu destul de multă claritate că prevederile referitoare la cauzele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale din vechiul C. pen. respectă standardul de previzibilitate impus de Legea fundamentală, instanța a apreciat că această mențiune a fost făcută de către instanța de contencios constituțional doar cu titlu exemplificativ, și că instanței de judecată nu-i este permisă o reformulare a conținutului normei care a făcut obiectul analizei instanței de contencios constituțional, în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale, cu atât mai mult cu cât, a precizat instanța de apel, în cauza de față, această reformulare a normei de drept penal ar presupune o reactivare a unei prevederi din vechiul C. pen., prevedere abrogată expres prin intrarea în vigoare a noului C. pen.

Așadar, făcând aplicarea acestor considerente în prezenta cauză, curtea de apel a arătat că va interpreta prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. în concordanță cu Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale, în sensul că, după comiterea faptelor pentru care inculpatul din prezenta cauză a fost trimis în judecată, termenul de prescripție pentru infracțiunile respective nu a fost întrerupt, urmând a verifica dacă, la momentul pronunțării hotărârii definitive în prezenta cauză, termenul prescripției generale a răspunderii penale, pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, este împlinit.

Cu titlu prealabil, curtea a reținut că, fiind o instituție de drept penal substanțial, instituția prescripției urmează a fi analizată în contextul celorlalte instituții față de care trebuie să fie stabilită în cauză legea penală mai favorabilă, potrivit prevederilor art. 5 C. pen.. Având în vedere considerentele care preced, prin aplicarea prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., în interpretarea dată prin Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale, s-a considerat că, în cauză, legea penală mai favorabilă este noul C. pen.

Curtea a verificat dacă, raportat la momentul comiterii infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, infracțiunea de spălare de bani în formă continuată prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002 și termenele de prescripție prevăzute pentru această infracțiune, potrivit art. 154 C. pen., în cauză este incidentă cauza de înlăturare a răspunderii penale a prescripției răspunderii penale.

S-a notat că, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani: a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni, reținându-se că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru această infracțiune este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., care prevede că termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani.

Pentru aceste considerente, raportat la data ultimei acțiuni a inculpatului, în sensul prevederilor art. 154 alin. (2) C. pen., respectiv data de 4 septembrie 2010, dată la care inculpatul a fost surprins de autoritățile britanice având asupra sa un număr de 145 monede koson din aur, cu scopul de a-i înstrăina, curtea de apel a constatat că, în cauză, la momentul pronunțării deciziei, era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale în ceea ce privește infracțiunea de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002 reținută prin actul de sesizare în sarcina inculpatului A., iar în această situație, s-a arătat că se impune confiscarea specială și cu privire la piesele arheologice, reprezentând două plăci epigrafice de bronz, conținând legile orașului antic Troesmis (sat Iglița, com. Turcoaia, jud. Tulcea).

Împotriva Deciziei penale nr. 388 din data de 23 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală a formulat recurs în casație recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia.

Prin Încheierea din 2 octombrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iulia împotriva Deciziei penale nr. 388 din data de 23 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală.

În esență, s-a reținut că motivele prezentate de procuror în susținerea cererii de recurs în casație pot fi valorificate pe calea recursului în casație în temeiul dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, s-a susținut că soluția de încetare a procesului penal față de inculpatul A. cu privire la infracțiunea de spălare a banilor în formă continuată prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din C. pen. (trei acte materiale), ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, este nelegală.

În această ordine de idei, parchetul a reliefat că, în urma Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, în interpretarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., cauza de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale își produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. S-a remarcat că, prin decizia sus-amintită, instanța de contencios constituțional a invocat necesitatea stabilirii unui termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală inculpatul, termenul trebuind a avea o durată previzibilă pentru acesta. S-a constatat că reglementarea actuală este de natură a încălca principiul legalității incriminării și pedepsei, principiul având în vedere și mecanismele prin intermediul cărora presupusul autor al faptei este informat cu privire la persistența în timp a efectelor penale a faptelor de care este acuzat.

Subsecvent, s-a apreciat că dispozitivul deciziei Curții Constituționale, care nu este specific unei decizii de interpretare, trebuie corelat cu considerentele acesteia, concluzia fiind aceea că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 este o decizie de interpretare prin care curtea de control constituțional constată că este neconstituțională o anumită soluție legislativă. În această situație, a considerat procurorul, efectele deciziei se produc în mod direct, chiar și în lipsa unei intervenții a legiuitorului.

A fost invocată jurisprudența Curții Constituționale care a stabilit, cu valoare de principiu, în numeroase decizii, faptul că au forță general obligatorie, atât dispozitivul, cât și considerentele și se impun cu aceeași forță tuturor subiecților de drept (Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010; Decizia nr. 694 din publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 223 din publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).

S-a mai susținut că instanța de contencios constituțional a apreciat, în considerentele deciziei, că soluția legislativă ce corespunde exigenței Constituției este cea reglementată în art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, din argumentele aduse în acest sens reieșind că opțiunea curții a fost în sensul că, în actuala reglementare, se revine la condițiile întreruperii cursului prescripției răspunderii penale din C. pen. anterior, subliniindu-se prin recursul formulat că aceasta este interpretarea ce trebuie dată dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce privește efectele în timp ale deciziilor Curții Constituționale, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, s-a precizat că acestea sunt obligatorii din momentul publicării în Monitorul Oficial al României și au putere numai pentru viitor, pe cale de consecință, aplicarea retroactivă fiind exclusă.

S-a mai precizat că, inclusiv în situațiile în care, aparent, se produce un astfel de efect retroactiv, de fapt, este aplicat principiul retroactivității legii penale mai favorabile, prescripția răspunderii penale încadrându-se materiei dreptului penal substanțial. Astfel, în situația dată, legea penală devine mai favorabilă ca efect al modificării sale prin prisma deciziei Curții Constituționale.

În aceste condiții, s-a susținut că organul judiciar are atributul să identifice dacă până la împlinirea termenului general al prescripției răspunderii penale, a fost îndeplinit un act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, cu posibilitatea aplicării dispozițiilor privind întreruperea cursului prescripției și a celor ce reglementează prescripția specială a răspunderii penale, situație în funcție de care se stabilește legea penală mai favorabilă. În același sens, s-a invocat și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie (Decizia nr. 174/RC din 15 mai 2019 și Decizia nr. 251/RC din 20 iunie 2019).

În consecință, procurorul a susținut că, raportat la data comiterii faptei (respectiv data ultimei acțiuni a inculpatului - 4 septembrie 2010), la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, precum și la faptul că termenul de prescripție generală de 8 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. a fost întrerupt de mai multe ori prin îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, care, potrivit legii, trebuiau comunicate inculpatului, soluția instanței de apel este nelegală raportat încetarea procesului penal, ca urmare a constatării împlinirii termenului de prescripție generală a răspunderii penale.

S-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către Curtea de Apel Alba-Iulia, pentru înlăturarea greșitei aplicări a legii, fiind incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor prin dispozițiile art. 438 din C. proc. pen.

În acest sens, sunt prevederile art. 433 din C. proc. pen. care statuează că scopul acestei căi extraordinare de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit prevederilor art. 447 alin. (2) din C. proc. pen., la judecarea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia, fiind obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.

În cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 din C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, după cum poate dispune rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 C. proc. pen.

Ca atare, pe calea recursului în casație, Înalta Curte nu poate analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe cele pe care legiuitorul le-a prevăzut expres și limitativ prin dispozițiile art. 438 din C. proc. pen.

Astfel, Înalta Curte nu poate să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârea atacată, întrucât pe calea recursului în casație nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile, sancționând deciziile necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței.

Prin cererea de recurs în casație, procurorul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în conformitate cu care "hotărârile sunt supuse casării când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Acest caz de casare vizează acele situații în care, față de actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv: lit. e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; lit. f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică; lit. g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; lit. h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; lit. i) există autoritate de lucru judecat; lit. j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. se constată numai prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

În cauză, critica formulată de procuror în sensul că instanța de apel a dispus, în mod greșit, încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. și a deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea de spălare a banilor în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu reținerea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (trei acte materiale), de săvârșirea căreia a fost acuzat inculpatul A., este întemeiată.

Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Prin considerentele deciziei, Curtea Constituțională a arătat că:

"(...) o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar și uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34)" - paragraful 29.

Curtea Constituțională a mai statuat că:

"(...) prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale" (paragraful 31).

În cuprinsul deciziei, Curtea a constatat că "dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite" (paragraful 30).

Totodată, a constatat că "soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat" (paragraful 34).

Considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale sunt obligatorii. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat cu valoare de principiu că forța obligatorie care însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care aceasta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție și a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, toate deciziile Curții Constituționale au ca efect obligația de conformare, în cazul deciziilor interpretative urmând ca practica judiciară să se adapteze în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanța de contencios constituțional.

Prin deciziile interpretative se constată constituționalitatea sau neconstituționalitatea, însă într-o anumită interpretare a textului de lege supus controlului de constituționalitate, textul de lege putând fi în continuare aplicat, numai în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituțională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituțională.

Din această perspectivă, se remarcă faptul că, prin decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale, nu s-a constatat numai neconstituționalitatea soluției legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., ci instanța de contencios constituțional a oferit interpretarea sintagmei respective prin trimiterea făcută la reglementarea din cuprinsul art. 123 alin. (1) din C. pen. de la 1969 care prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, suspectului sau inculpatului, statuând astfel că, în această interpretare, legea este previzibilă.

Situația este diferită de constatarea neconstituționalității unei omisiuni de incriminare care nu poate echivala, spre exemplu, cu incriminarea faptei în absența intervenției legiuitorului (a se vedea Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017).

Urmare deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României, au devenit incidente dispozițiile art. 5 din C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, organul judiciar având atributul să identifice dacă până la împlinirea termenului general al prescripției răspunderii penale, a fost îndeplinit un act care, potrivit legii, a fost comunicat suspectului sau inculpatului, cu posibilitatea aplicării dispozițiilor privind întreruperea cursului prescripției și a celor ce reglementează prescripția specială a răspunderii penale, situație în funcție de care se stabilește legea penală mai favorabilă.

Aplicarea pentru viitor a deciziilor Curții Constituționale vizează, în mod primordial, situațiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, se reține că inculpatul A. a fost cercetat pentru infracțiunea de spălare a banilor în formă continuată prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din C. pen. (trei acte materiale), ultima acțiune fiind săvârșită la data de 4 septembrie 2010, cum a reținut instanța de apel prin considerentele deciziei recurate.

Raportat la limitele speciale de pedeapsă (de la 3 la 10 ani închisoare) ale infracțiunii de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002 (în prezent prev. de art. 49 alin. (1) lit. a) și c) din Legea 129/2019), se constată că termenul general al prescripției răspunderii penale (prev. de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. actual, cât și de art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen..anterior) este de 8 ani și nu s-a împlinit mai înainte de a fi întrerupt prin acte care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.

Astfel, în cauză, a fost începută urmărirea penală față de inculpatul A. la data de 8 iulie 2013, a fost pusă în mișcare acțiunea penală prin ordonanța din 16 iulie 2013, iar de aceste acte inculpatul a luat cunoștință la 16 septembrie 2013, în prezența apărătorului ales . De asemenea, inculpatul a dat declarație la data de 1 august 2013, în faza de urmărire penală, ocazie cu care i s-a adus la cunoștință învinuirea, fiind ascultat de organele de urmărire penală și la datele de 9 august 2013, 16 august 2013, 26 august 2013 și 25 septembrie 2013, când a precizat că are cunoștință de învinuirea care i se aduce.

În cauză au aplicabilitate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a C. proc. pen., potrivit cărora, actele de procedură penală îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen. cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile.

Așadar, termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru inculpatul A. a fost întrerupt, situație în care prescripția răspunderii penale se stabilește raportat la termenul de prescripție specială a răspunderii penale (care nu era împlinit la data pronunțării deciziei recurate și nici în prezent, potrivit C. pen. anterior sau C. pen. actual). În același sens, se menționează Decizia nr. 285/A din 31 octombrie 2014 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosar x/2018

În consecință, Înalta Curte constată că motivele recursului în casație declarat de procuror sunt întemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia împotriva Deciziei penale nr. 388 din data de 23 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală privind pe inculpatul A..

Va casa decizia recurată sub aspectul laturii penale numai în ceea ce privește infracțiunea de spălare a banilor în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (3 acte materiale) și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Va menține actele efectuate în cauză până la data de 27 martie 2019, inclusiv.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate care nu contravin prezentei.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia împotriva Deciziei penale nr. 388 din data de 23 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală privind pe inculpatul A..

Casează decizia recurată sub aspectul laturii penale numai în ceea ce privește infracțiunea de spălare a banilor în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (3 acte materiale) și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Menține actele efectuate în cauză până la data de 27 martie 2019, inclusiv.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.

GGC - MM