Decizia nr. 2345/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în data de 07.12.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Municipiul București prin Primar General, în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L., B., C., D. și E., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții, în solidar, la achitarea următoarelor sume, cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate cu soluționarea dosarului nr. x/2010: suma de 267.710,06 RON (216.324,78 RON + TVA în valoare de 51.385,28 RON), reprezentând onorariu de avocat, respectiv: onorariu avocațial achitat pentru fond: 94.278,93 RON + TVA în valoare de 22.626,94 RON; onorariu avocațial achitat pentru apel: 68.425,01 RON + TVA în valoare de 16.422 RON; onorariu avocațial achitat pentru recurs: 53.620,84 RON + TVA în valoare de 12.336,33 RON; și suma de 41.512,85 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, respectiv: taxa judiciară de timbru pentru fond în valoare de 25.956,85 RON; taxa de timbru pentru apel în valoare de 15.552 RON; taxa de timbru pentru recurs în valoare de 4 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194, art. 451 alin. (1), art. 453 alin. (1) și art. 455 C. proc. civ., respectiv art. 1.443 C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1995/08.10.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Municipiul București prin Primar General și a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2010 în sumă totală de 111.508,85 RON, din care suma de 41.508,58 RON reprezintă taxa judiciară de timbru datorată pentru fond și apel, iar suma de 70.000 RON reprezintă onorariul de avocat redus (pentru fond 40.000 RON, iar pentru apel 30.000 RON). A fost respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 890A/07.06.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant Municipiul București prin Primar General; a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L.; a respins apelul incident formulat de apelanții-pârâți B., F., G., H. și I. împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că i-a pe obligat pârâți, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 6.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu de avocat redus; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul Municipiul București prin Primar General, cât și pârâta S.C. A. S.R.L., ambele recursuri fiind întemeiate pe motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. i. Criticile formulate de către recurentul-reclamant: Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul-reclamant contestă reducerea de către instanțele de fond a cuantumului prejudiciului ce reprezintă onorariul de avocat aferent soluționării dosarului nr. x/2010, în contextul în care sunt îndeplinite toate condițiile pentru a se atrage răspunderea pârâților pentru fapta proprie, întrucât aceste părți au căzut în pretenții, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cele două contracte de vânzare ce au făcut obiectul respectivului dosar fiind anulate, iar imobilul a fost redobândit în patrimoniul Municipiului București. Susține recurentul-reclamant că prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu fac distincție între soluțiile pronunțate în diferite faze procesuale, importantă fiind, pentru legiuitor, obligarea părții care a pierdut procesul, în final, la suportarea cheltuielilor de judecată. Or, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, instanța de fond și, ulterior, instanța de apel nu putea analiza fiecare fază procesuală pentru a dispune cu privire la cheltuielile de judecată, întrucât ceea ce contează în această analiză este identificarea părții care a câștigat procesul, respectiv Municipiul București. Recurentul-reclamant învederează că potrivit jurisprudenței majoritare, instanța, la eventuala cenzurare a onorariului avocațial, trebuie să justifice fiecare reducere, nu să stabilească o sumă globală pe care să o considere corectă a reflecta munca prestată de avocat. Recurentul-reclamant a achitat un onorariu orar pentru apărarea în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, iar cheltuielile de judecată solicitate au reflectat numărul de ore petrecut de reprezentanții convenționali în formularea apărărilor Municipiului București și în reprezentarea la termenele de judecată. Instanțele de fond au încuviințat obligarea pârâților la plata aceluiași procent din cheltuielile de judecată, aproximativ 30% din valoarea acestora, deși pentru faza de apel cenzurează onorariul considerându-l prea mare prin raportare la munca îndeplinită de avocat, considerent care lipsește din analiza rezonabilității cheltuielilor din fond. De asemenea, cenzurarea onorariului a fost făcută întrucât acesta a fost considerat mare, deși instanța observă și valoarea litigiului, 850.000 USD, deci implicit și riscul suportat de recurentul-reclamant de a pierde din patrimoniu un imobil valoros. Instanța a ignorat și circumstanțele cauzei, imobilul fiind transferat fraudulos urmare a infracțiunilor de fals și uz de fals săvârșite în legătură cu imobilul. Recurentul-reclamant învederează că nu se impunea reducerea pretențiilor, dat fiind faptul că onorariul avocațial solicitat a fost stabilit cu aplicarea principiilor prevăzute la art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat și este necesar, real și rezonabil raportat la onorariul orar, la durata fiecărui serviciu prestat și a soluționării cauzei, precum și ținând cont de faptul că imobilul a fost scos din patrimoniul Municipiului București în urma unei activități infracționale, iar pârâții, deși fuseseră condamnați pentru aceasta, nu au înțeles să repare prejudiciul de bunăvoie, să dea dovadă de îndreptare și să achieseze la pretențiile Municipiului București. Invocând practica judiciară a instanțelor naționale, recurentul-reclamant arată că diminuarea onorariului nu se impune în lipsa unei motivări temeinice. Susține că cenzurarea onorariului înfrânge principiul acordării și recuperării integrale a sumelor avansate în legătură cu procesul, iar prin raportare la numărul de ore efectiv lucrate, la apărările formulate, la faptul că litigiul a fost necesar pentru a recupera în patrimoniul recurentului-reclamant imobilul transferat în urma unor activități infracționale, precum și în considerarea valorii deosebit de importante, de 850.000 USD, reducerea onorariului apare lipsită de temei. Mai mult, onorariul cenzurat în mod vădit nelegal de către instanța de apel (6.000 RON), se rezumă efectiv la jumătate din valoarea T.V.A. (12.336,33 RON). Prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc faptul că instanța poate cenzura cheltuielile de judecată, însă reducerea trebuie să fie motivată și argumentată. ii. Criticile formulate de către recurenta-pârâtă A. S.R.L.: Recurenta-pârâtă A. S.R.L. învederează că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a prevederilor art. 167 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă arată că prin motivele de apel a invocat nelegala citare în fața primei instanțe, în raport de prevederile art. 165, art. 166 C. proc. civ. (nefiind citată prin afișare la ușa instanței, pe portalul instanțelor de judecată, prin publicitate și nu a fost desemnat curator special), întrucât la dosar au fost restituite toate citațiile emise de tribunal. Pretinde recurenta-pârâtă că, prin hotărârea recurată, s-a reținut în mod eronat că dispozițiile art. 167 C. proc. civ. se aplică doar persoanelor fizice, în contextul în care aceste dispoziții legale sunt de strictă aplicare și nu fac distincție între persoanele fizice și cele juridice.

Apărări formulate în cauză În termen procedural, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12.06.2024 completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestora la data de 30.10.2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. i. În ceea ce privește recursul reclamantului Municipiul București prin Primar General: Procedând la analizarea unicii critici de nelegalitate reținute prin încheierea din 12 iunie 2024, de admitere în principiu a recursurilor declarate în cauză, din perspectiva dispozițiilor incidente, respectiv a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care s-a susținut interpretarea, respectiv aplicarea eronată, de către instanța de prim control judiciar, a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva identificării părții care a câștigat procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, aspect care, în opinia recurentului-reclamant, nu permitea analiza separată a fiecărei faze procesuale, motiv pentru care s-ar fi impus, în viziunea acestuia, obligarea pârâților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în respectiva pricină, se reține caracterul nefondat al acesteia. În esență, critica recurentului-reclamant are în vedere valența juridică dată de instanțele fondului noțiunii de "parte care pierde procesul", prevăzută în cuprinsul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., text de lege potrivit căruia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Este adevărat că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, însă acest concept juridic nu poate fi privit izolat, cum pretinde recurentul-reclamant, ci numai prin corelare cu judecata înfăptuită în parte, în fiecare din etapele jurisdicționale promovate în cadrul demersului judiciar analizat. De altfel, doar în acest mod se poate determina, în mod riguros (cu ocazia devoluțiunii depline a pretenției deduse judecății pe cale separată), întinderea culpei pârâților și, ca o consecință, justificarea sau, după caz, dimensionarea cheltuielilor de judecată efectuate din perspectiva realității, necesității și caracterului lor rezonabil. Aceasta întrucât, spre exemplu, aprecierea volumului de muncă depus de avocatul părții care a câștigat litigiul nu se poate face global, prin raportare doar la soluția de admitere a acțiunii promovate, cu ignorarea hotărârilor pronunțate în fiecare dintre fazele procesuale în care au fost angrenate părțile, cum, în mod corect, au reținut și instanțele fondului. Or, relevantă, în acest sens, este tocmai ipoteza regăsită în etapa procesuală a recursului din litigiul purtat anterior de părți, ocazie cu care au fost respinse atât recursul reclamantului, cât și cel al pârâtei-recurente, caz în care instanța de prim control judiciar a reținut că recurentul-reclamant este îndreptățit doar la recuperarea cheltuielilor afectate apărării față de recursul părții adverse, nu și a celei aferente propriului recurs. Așa fiind, culpa procesuală a părții care a pierdut procesul nu poate fi extinsă dincolo de soluțiile pronunțate în respectiva cauză, privite individual, doar în considerarea soluției de admitere a acțiunii (rămasă definitivă tocmai ca efect al respingerii ambelor recursuri declarate). În mod just a fost respinsă, de către instanța de apel, pretenția recurentului-reclamant constând în contravaloarea cheltuielilor efectuate cu propriul recurs, din moment ce, în această ipoteză, nu se poate susține că reclamantul a triumfat în demersul său judiciar din respectiva etapă procesuală. Dimpotrivă, acesta are calitatea de parte care a pierdut procesul în judecata anterioară, cu privire la care solicită recuperarea cheltuielilor, în raport cu propriul recurs, iar în consecință este ținut a suporta cheltuielile efectuate în calea de atac promovată. De altfel, întrucât i s-a respins recursul, reclamantul nici nu poate fi considerat parte câștigătoare în respectiva fază procesuală - câtă vreme nu a demonstrat, potrivit propriului demers, nelegalitatea deciziei atacate - așa încât numai prin aplicarea principiului neagravării situației în propria cale de atac (conform dispozițiilor art. 502 C. proc. civ.), decizia atacată (care i-a recunoscut dreptul la cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat redus) nu va fi reformată, chiar în contextul în care nu subzistă temeiul obligării părții adverse la plata respectivelor cheltuieli. Aceasta întrucât, chiar dacă și recursul pârâtei a fost respins, ca nefondat, în litigiul purtat anterior între părți, nu se impunea obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată, întrucât niciunul dintre recurenți nu a obținut în calea de atac soluția pe care o preconiza, motiv pentru care erau ținuți a suporta propriile cheltuieli efectuate. Va fi respinsă, așadar, susținerea recurentului-reclamant în sensul că "instanța de apel, constatând că Municipiul București a fost partea care a câștigat procesul, trebuia să îi oblige pe pârâți la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată". De altfel, această critică tinde să ignore cadrul legal aplicabil dreptului la recuperarea, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată, care, din moment ce își are izvorul într-un raport juridic procesual, atrage incidența art. 453 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens sunt și dezlegările date prin Decizia nr. 59/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora nu există niciun argument ca, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părților implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de lege, respectiv art. 453 alin. (1) și art. 454 din C. proc. civ. (par. 84). În consecință, soluția instanței de apel, de respingere a cererii de obligare a recurentei-pârâte și a intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recursul propriu al recurentului-reclamant, este legală în raport cu normele de drept evocate, neputându-le fi reținută o culpă procesuală din această perspectivă, dreptul la dezdăunare fiind corect configurat prin prisma regulilor de procedură care permit inclusiv o redimensionare a întinderii sale. ii. În ceea ce privește recursul pârâtei S.C. A. S.R.L.: Susținerile pârâtei, subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor procedurale din materia citării prin publicitate, au caracter nefondat. Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a invocat, în esență, că dispozițiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. ar fi fost incidente inclusiv în cazul persoanelor juridice, aspect care nefiind reținut ca atare, coroborat cu neregularitatea procedurii de citare a sa la sediul social, s-ar repercuta asupra dreptului său la apărare. Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte și în acord cu cele reținute de prima instanță prin încheierea din 24 septembrie 2018, respectiv de către instanța de apel prin decizia recurată, se constată că domeniul de aplicare a acestor norme procesuale este restrâns la sfera persoanelor fizice. Astfel, potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., când reclamantul învederează, motivat, că, deși a făcut tot ce i-a stat în putință, nu a reușit să afle domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanța va putea încuviința citarea acestuia prin publicitate, iar conform alin. (3) al aceluiași text de lege, odată cu încuviințarea citării prin publicitate, instanța va numi un curator dintre avocații baroului, potrivit art. 58 C. proc. civ., care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului. Reiese, așadar, că legiuitorul folosește la art. 167 alin. (1) C. proc. civ., termenul de "domiciliu", nicidecum pe acela de sediu social ori de sediu profesional al pârâtului. Or, cât privește locul citării în cazul persoanelor juridice de drept privat, art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. stabilește că acest act de procedură se îndeplinește la sediul principal sau, atunci când este cazul, la sediul dezmembrământului acestora. Mai mult, responsabilitatea declarării și actualizării datelor privind coordonatele sediului social și ale punctelor de lucru incumbă persoanei juridice, prin reprezentanții săi legali. În acest context, în mod corect a reținut instanța de prim control judiciar incidența prevederilor art. 229 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, în raporturile cu terții, dovada denumirii și a sediului persoanei juridice se face cu mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă. Relevantă, în acest sens, este și prevederea cuprinsă la alin. (2) al aceluiași articol, care prevede că, în lipsa acestor mențiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii și a sediului nu va putea fi opusă altor persoane. Prin urmare, pretinsa imposibilitate de comunicare a actelor de procedură din pricina anterioară nu trebuie în niciun caz să conducă la sancționarea recurentului-reclamant, deoarece obligația de a înregistra în registrele publice schimbările intervenite cu privire la sediul pârâtei revenea tocmai reprezentanților acesteia, astfel încât neconformitatea înregistrării publice a sediului cu situația reală este un fapt imputabil strict recurentei-pârâte. Totodată, se observă și că art. 58 alin. (1) C. proc. civ. (normă la care se face trimitere în cuprinsul dispozițiilor art. 167 alin. (3) din același cod), stabilește doar două cazuri legale în care se impune desemnarea curatorului special pentru protejarea intereselor unei persoane juridice, respectiv în caz de conflict de interese între persoana juridică și reprezentantul său legal sau când persoana juridică nu mai are reprezentant, ipoteze care, neregăsindu-se în speță, conturează, la rândul lor, inaplicabilitatea prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ. în privința persoanelor juridice. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Municipiul București prin Primarul General și de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 890A din 7 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.