ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1834/2024

Ședința publică din data de 17 septembrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 15.02.2021 în dosarul nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. recunoașterea drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentației tehnice în faza PT. (arh+rez) corp 1 pentru obiectivul "Dotare socială în concordanță cu specificul funcțional al mănăstirii" situat în comuna Florești str. x. jud. Cluj, constatarea încălcării de către pârâtă a drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentației tehnice indicate, obligarea pârâtei la plata de daune în cuantum total de 127.609,16 RON (echivalentul sumei totale de 22.000 Euro+TVA, care cuprinde 8.500 Euro+TVA câștig nerealizat de reclamantă, 8.500 Euro+TVA beneficiu realizat pe nedrept de pârâtă și 5.000 Euro+TVA daune morale, la cursul BNR de la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată: 1 Euro=4,8743 RON) pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor de autor ale reclamantei, obligarea pârâtei la publicarea în Monitorul Oficial al României și într-un ziar de largă circulație pe cheltuiala sa a hotărârii definitive care se va pronunța în prezenta cauză și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 05 aprilie 2021 pârâtă B. a invocat în principal excepția prescripției dreptului material la acțiune, în subsidiar excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin încheierea din data de 28 septembrie 2021 Tribunalul Cluj a unit cu fondul excepția prescripției acțiunii și a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acesteia.

Prin sentința civilă nr. 588 din 07.11.2022 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2021, s-a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, sens în care: s-au respins ca prescrise pretențiile privind obligarea pârâtei la plata sumei de 8.500 euro+TVA reprezentând câștig nerealizat constând în contravaloarea documentației tehnice concepute. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. și, în consecință: S-a constatat încălcarea de către pârâtă a drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentației tehnice în faza PT. (arh+rez) pentru obiectivul "Dotare socială în concordanță cu specificul al mănăstirii" situat în Florești, str. x, f.n., jud. Cluj, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 49.014 RON cu titlu de despăgubiri pentru această încălcare. S-a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 7.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. S-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

I.3. Decizia pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 347/A din data de 12 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 588 din 07.11.2022 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Prin aceeași hotărâre a fost obligată apelanta să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 4000 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 347/A din data de 12 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 06 februarie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 14 februarie 2023, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind denumirea și sediul recurentei-pârâte; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura reprezentantului convențional avocat C. (împuternicire dosar recurs); în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenta-pârâtă datorează pentru soluționarea recursului declarat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 347/A din data de 12 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și trimiterea cauzei Curții de Apel Cluj spre o nouă rejudecare, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut greșita aplicare a prevederilor art. 5, art. 6 și art. 45 din Legea nr. 8/1996 de către instanța de apel atunci când a reținut că intimata-reclamantă justifică calitatea procesuală activă în cauză.

În acest sens, recurenta-pârâtă a indicat faptul că instanța de apel a reținut că, în cauză, calitatea procesuală a intimatei-reclamante este justificată de împrejurarea că acesta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată și pe prevederile răspunderii civile contractuală dar a reținut și faptul că regimul juridic al celor trei capete de cerere nu este identic, în sensul că prin primele două se tinde la apărarea unor drepturi nepatrimoniale/morale astfel cum permite art. 10 coroborat cu art. 188 din Legea nr. 188/1996 în timp ce al treilea petit, având ca obiect despăgubiri, a fost întemeiat pe dispozițiile art. 12 și art. 13 din lege, coroborate cu cele ale art. 188 din Legea nr. 8/1996.

Din aceste aprecieri ale instanței de apel, recurenta-pârâtă arată că este evident faptul că primele două petite ale cererii de chemare în judecată nu pot fi întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, instanța de apel făcând o aplicare greșită a normei de drept. Constatarea și recunoașterea unor drepturi apărate de Legea specială nr. 8/1996 nu poate fi întemeiată pe o răspundere civilă contractuală. Acestea trebuie întemeiate pe prevederile Legii nr. 8/1996.

Recurenta-pârâtă a invocat și faptul că în mod greșit a reținut instanța de apel și incidența în cauză a prevederilor art. 5, art. 6 și art. 45 din Legea nr. 8/1996, apreciind că nu ar fi aplicabilă prevederea art. 3 din lege, deoarece instanța de apel a reținut în hotărârea recurată faptul că documentația care a stat la baza emiterii autorizației de construire nr. x/12.05.2017 este întocmită de reclamantă prin angajații/colaboratorii săi deși nu există la dosarul cauzei vreo dovadă a acestui fapt și nici a clauzelor contractuale dintre aceștia referitor la drepturile de autor create.

Instanța de apel a reținut faptul că sunt incidente și prevederile art. 45 din Legea nr. 8/1996 în timp ce ulterior se arată în hotărâre faptul că nu s-au administrat suficiente probe în vederea lămuririi situației de fapt în sensul determinării incidentei prevederilor art. 5, art. 6 sau art. 45 din Legea nr. 8/1996 și nu se poate statua cu exactitate asupra calificării documentației tehnice din perspectiva Legii nr. 8/1996. Acest aspect a fost apreciat de instanța de apel ca irelevant condițiile în care s-a concluzionat deja că reclamanta justifică calitate procesuală activă în cauză în raport de faptul că a înțeles să își fundamenteze acțiunea pe răspunderea civilă contractuală a pârâtei.

Prin memoriul de recurs s-a invocat și greșita aplicare a dispozițiilor de drept material în ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției invocate de către recurenta-pârâtă.

Astfel s-a arătat că, în condițiile în care, cel puțin în ceea ce privește cel de-al treilea petit al cererii de chemare în judecată, reclamantă a arătat în mod expres că își întemeiază pretențiile pe răspunderea civilă contractuală instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea art. 2520 alin (1) pct. 8 C. civ., termenul de prescripție în această situație fiind de 1 an și nu de 3 ani, conform prevederilor art. 2517 C. civ.

Referitor la momentul de la care termenul de prescripție trebuia calculat s-a susținut faptul că instanța ar fi trebuit să facă aplicarea art. 2528 C. civ., dreptul de a solicita repararea pagubei curgând de la momentul de la care reclamanta a cunoscut atât paguba, cât și persoana care se face răspunzătoare de aceasta.

Astfel, s-a arătat că este evident că termenul de prescripție a început să curgă încă din anul 2017, reclamanta menționând în înscrisul denumit Contract nr. x/2017, la pagina 2, capitolul 3 - Valoarea lucrărilor, la rubrica total 3.750 euro+TVA (varianta 1) autorizată cu AC nr. 229/12.05.2017. Astfel, este evident ca la momentul întocmirii acestui înscris, reclamanta avea cunoștință de emiterea Autorizației de construire nr. x/12.05.2017.

Prin memoriul de recurs s-a susținut faptul că opera de arhitectură a fost creată începând cu data de 13 mai 2015 de către arhitectul D., astfel cum se indică în răspunsul comunicat recurentei în data de 10 februarie 2023 și utilizată, cel mai probabil, de către societatea E. S.R.L. și A. S.R.L. pentru obținerea autorizației de construire.

Recurenta-pârâtă a indicat că instanța de fond a considerat că înscrisul nesemnat numit Contractul de proiectare nr. x/2017 ar fi produs efecte între părți și ar fi reprezentat continuarea raporturilor contractuale începute în baza Contractului de proiectare nr. x/2016. Contractul a reprezentat, în opinia instanței, cauza dreptului de autor asupra operei.

Prin recurs s-a menționat că este adevărat că izvorul dreptului de autor în litigiul de față este contractual, dar este vorba de raporturile contractuale dintre arhitectul D. și societatea E. S.R.L.. Termenul general de prescripție care curge în prezenta cauză este de 3 ani, conform dispozițiilor art. 2517 C. civ., și se calculează, în opinia recurentei de la data semnării contractului dintre aceasta și societatea E. S.R.L., respectiv 13.05.2015.

Totodată au fost indicate de către recurentă și alte momente de la care termenul de prescripție ar fi început să curgă respectiv de la data ridicării autorizației de construire nr. 229 la data de 12.05.2017 de la Consiliul Local Florești de către arhitectul D., respectiv de la data înscrisului denumit "Invitație", prin care recurenta fi fost invitată pentru a lămuri situația documentației pentru autorizația de construire și a părții financiare legate de aceasta pentru data de 29.11.2017.

Pe fondul cauzei recurenta-pârâtă reiterează faptul că arhitectul D. este persoana fizică autor al operei de arhitectură și deținătorul drepturilor patrimoniale de autor, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea 8/1996 iar instanța de apel în mod netemeinic a respins toate solicitările în probațiune efectuate în vederea dovedirii susținerilor din apel, aspect ce impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Totodată, recurenta-pârâtă invocă și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece instanța de apel nu a motivat respingerea apelului în ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei, reținând doar faptul că, aspectele semnalate de către pârâtă prin apelul depus nu ar constitui critici efective, și deci nu mai necesită a fi analizate.

În motivarea recursului său, recurenta-pârâtă a reiterat susținerile efectuate de aceasta în ciclurile procesuale anterioare, arătând faptul că a încheiat Contractul de proiectare nr. x/13.05.2016 cu societatea E. S.R.L. iar pentru întocmirea documentații necesare pentru realizarea PUD - Planul Urbanistic în detaliu, a achitat intimatei-reclamante suma de 11.250 RON dar nu a încheiat și alte contracte cu intimata-reclamantă ci cel mai probabil societatea E. S.R.L. a colaborat cu această pentru a obține Autorizația de Construire nr. x/12.05.2017. A mai susținut recurenta că depunerea și ridicarea documentelor la Primăria Florești de către A. S.R.L. în vederea obținerii autorizației de construire nu s-a realizat cu acordul său în baza împuternicirii recurentei-pârâte și că a luat la cunoștință de faptul că intimata-reclamantă a ridicat autorizația de construire în anul 2017.

Anterior obținerii autorizației de construire, arhitectul D. a realizat integral proiectul DTAC și PT, precum și proiectul pentru PUZ. Tot acesta a obținut autorizația de construire nr. x/23.06.2016 de la Consiliul local al Comunei Florești, pe autorizație apărând numele său, precum și toate acordurile și autorizațiile pentru electricitate, apa-canal, gaz.

Instanța a reținut corect că, potrivit art. 7 lit. h) din Legea 8/1996, operele de arhitectură, inclusiv planșele care le compun, sunt obiect al dreptului de autor și protejate de lege, așa cum este și în cazul de față. Dar există, de asemenea, un drept moral al autorului de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei (art. 10 lit. b) din Legea 8/1996), așa cum este în cazul de față.

În acest context, recurenta-pârâtă susține că arhitectul D. este singura persoană îndreptățită să solicite recunoașterea calității de autor a operei conform art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, aceasta fiind cel care a întocmit documentația iar contravaloarea acesteia a fost achitată de recurentă societății E. S.R.L. Opera constând în documentația tehnică a fost creată în baza contractului nr. x/13.05.2015 termenul general de prescripție fiind împlinit în privința pretențiilor întemeiate pe drepturile patrimoniale de autor.

În continuarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă reia din nou susținerile privind situația de fapt deja expusă anterior în memoriul de recurs, fiind enumerate sumele achitate de către recurenta-pârâtă altor societăți de specialitate în vederea corectării deficiențelor documentației și a proiectului ce a fost întocmit de E. S.R.L.

Revenind la excepția prescripției, invocând dispozițiile art. 2500, art. 2501 și art. 2517 C. civ. recurenta-pârâtă a susținut că, termenul de prescripție reglementat de lege este de 3 ani, însă, desigur, există posibilitatea ca, prin norme speciale, să fie instituit un alt termen, cum este cazul celui de un an prevăzut de art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. aplicabil, printre altele, în situația arhitecților. Art. 2523 C. civ. stabilește că prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui iar Art. 2500 alin. (1) pct. 8 teza finală prevede că "termenul de prescripție se va socoti din ziua in care s-a terminat lucrarea".

Recurenta a arătat că, susținerea intimatei-reclamante din cererea de chemare în judecată potrivit căreia a luat la cunoștință cu certitudine de faptul că recurenta a utilizat documentația întocmită în baza Contractului de prestări servicii nr. x/28.02.2017 abia la data comunicării adresei din data de 24 iunie 2019 de Primăria Comunei Florești, este nereală, deoarece în cererile de judecată anterioară ce au format obiectul dosarelor nr. x/2017 înregistrat la data de 21.05.2018, respectiv nr. 26450/211/2019 înregistrat la data de 22.11.2019, intimata-reclamantă a invocat ca temei de drept răspunderea civilă delictuală și contractuală.

Prin urmare, intimata-reclamanta a cunoscut cu mult anterior promovării prezentului proces, respectiv chiar anterior promovării primului litigiu (cel din dosar nr. x/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca) aspectele pretins a fi cunoscute cu certitudine abia la data 24.06.2019.

Raportat la aceste temeiuri de fapt menționate se arată că în situația în care autorizația a fost emisă la data de 12.05.2017 este evident că documentația tehnică a fost depusă anterior, prin urmare "termenul la care s-a terminat lucrarea" a fost anterior datei de 12.05.2017.

Având în vedere faptul că prin prezenta acțiune s-a solicitat recunoașterea drepturilor de autor iar în motivarea cererii s-a făcut trimitere la admisibilitatea cererii prin prisma îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuală, recurenta-pârâtă susține că atât termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 2520 alin. (1) C. civ. aplicabilă arhitecților, cât și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. erau împlinite la data introducerii acțiunii, 15.02.2021.

Un alt motiv de recurs, subsumat de recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a privit excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată raportat la faptul că prin acțiune a fost invocat contractual de proiectare nr. 12/2017 invocând răspunderea contractuală în timp ce recurenta-pârâtă a susținut că încălcarea drepturilor de autor ce atrage incidența prevederilor art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

|Recurenta-pârâtă a reiterat susținerile din ciclurile procesuale anterioare susținând faptul că nici aceasta și nici intimata-pârâtă nu a semnat Contractul de proiectare nr. x/28.02.2017 depus la dosarul cauzei, sumele la care a făcut trimitere intimata-reclamanta nu au fost niciodată discutate sau negociate cu recurenta care avea deja un contract de proiectare DTAC și PT cu E., cu care ulterior a aflat că intimata-reclamanta colaborează, proiectul restaurantului fiind realizat de E. și modificat ulterior de intimata-reclamantă, pentru multe dintre modificări neexistând acordul recurentei-pârâte.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că în situația în care intimata-reclamantă considera că presta servicii de proiectare în nume propriu și nu în colaborare cu E., avea obligația "de a încheia un contract in formă scrisă, pentru orice prestație a sa remunerată, indiferent de forma de exercitare a profesiei", obligație prev. de art. 28 alin. (1) lit. b) din Codul Deontologic al profesiei de arhitect din 21.05.2012. Lipsa încheierii unui contract de prestări nu poate conduce decât la concluzia caracterului nefondat al pretențiilor formulate.

La data de 29 ianuarie 2024, recurenta-pârâtă a depus cerere de completare a recursului formulat prin intermediul căreia recurenta-pârâtă susținut, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motive suplimentare de nelegalitate față de cele invocate prin memoriul inițial de recurs.

Un prim aspect ce a fost invocat de recurentă a fost acela referitor la excepția lipsei calității procesuală active a intimatei-reclamante invocate de recurentă în apel, respinsă de instanța de apel conform considerentelor dar necuprinsă în dispozitivul hotărârii prin care apelul este respins ca nefondat.

Raportat la considerentele hotărârii civile recurate, s-a susținut, că în situația în care instanța de apel nu s-a lămurit cu privire la starea de fapt în privința soluționării excepției lipsei calității procesuale active, iar aceeași instanță de apel a reținut că nu există un contract încheiat între părți nefiind însă exclusă încheierea unui atare contract, a cărui existentă, încheiere chiar si în formă nescrisă, întindere, trebuie dovedită, soluționarea excepției lipsei calității procesuale active s-a făcut netemeinic și nelegal cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) și art. 237 alin. (2) pct. 3 și 7 C. proc. civ.

Invocând prevederile art. 22, art. 254 și art. 257 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța de apel și-a exprimat nelămuririle și neclaritățile direct prin considerentele hotărârii atacate, încălcând astfel unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, ceea ce, în raport de soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată, a condus și la încălcarea prevederilor art. 6 din C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul recurentei la un proces echitabil.

În ceea ce privește soluția de respingere excepției prescripției dreptului la acțiune referitor la petitul trei al cererii de chemare în judecată recurenta-pârâtă a criticat, în esență, considerentele avute în vedere în stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Astfel recurenta-pârâtă a arătat că anterior datei de 21.05.2018 (data înregistrării dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca) reclamanta a cunoscut că recurenta a demarat lucrările de construcție, acest aspect rezultând din susținerile referitoare autorizația de construire nr. x/12.05.2017 la care face referire atât în Procesul-verbal de predare primire emis în baza "invitației" prin care recurenta a fost notificată să se prezinte la punctul de lucru al societății la data de 29.11.2017 cât și în Contractul nr. x/2017, în care se face referire inclusiv la "variante modificatoare 2, 3, 4" ale autorizației nr. x/12.05.2017.

În baza acestor susțineri recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta a cunoscut cel târziu la data de 29.11.2017 despre eliberarea autorizației de construire nr. x/12.05.2017, emisă în baza documentației tehnice de care aceasta din urmă se prevalează.

Aceleași aspecte reies și din acțiunea promovată de intimata-reclamantă ce a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Cluj-Napoca înregistrată la data de 22.11.2019 în care s-a făcut trimitere la autorizația de construire nr. x/12.05.2017.

În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că soluția instanței de apel cu privire la excepția prescripției este greșită în condițiile în care la dosarul cauzei există atașate ambele dosare aferente cererilor de chemare în judecată anterioare ale reclamantei, înscrisurile relevante depuse chiar de reclamantă în toate cele trei dosare dintre părți, fiind încălcate prevederile art. 6 din C. proc. civ. și art. art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 22 C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Prin cererea de completare a recursului, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel și instanța de fond au omis a avea în vedere și aspectul puterii de lucru judecat susținut de recurentă cu privire la hotărârea civilă nr. 4794/25.09.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Cluj-Napoca în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Prin această hotărâre s-a stabilit că termenul de prescripție aplicabil raportului juridic contractual dintre părți este termenul special de prescripție de 1 an care a început să curgă cel mai târziu la data de 12.05.2017.

În prezenta cauză, pretențiile intimatei-reclamante se întemeiază pe același raport contractual și are la bază aceeași cauză, identică cu cea reclamată în dosarul nr. x/2019 motiv pentru care în prezenta cauză termenul de prescripție nu poate curge de la alt moment decât cel stabilit prin sentința civilă nr. 4794/25.09.2020, ca fiind cel mai târziu data de 12.05.2017 ceea ce implică aplicarea cu putere de lucru judecat a acestei hotărâri.

S-a susținut, de asemenea și faptul că stabilirea datei de începere a termenului de prescripție ca fiind 21.05.2018 apare ca fiind ilogică deoarece presupune că în aceeași zi a aflării utilizării autorizației de construcție intimata-reclamantă să fi redactat și depus acțiunea, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că intimata-reclamantă a cunoscut încă din cursul anului 2017 despre emiterea autorizației de construire nr. x/12.05.2017.

În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 2523 C. civ. deoarece termenul de prescripție nu începe să curgă atunci când partea declară sau recunoaște că a început să curgă ci de la momentul la care a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea dreptului la acțiune.

Prin cererea de completare a recursului, recurenta-pârâtă a susținut că pretențiile formulate pentru suma de 8.500 Euro + TVA solicitată cu titlu de beneficiu realizat pe nedrept de recurentă nu au fost dovedite.

Recurenta-pârâtă susține că termenii utilizați în cererea de chemare în judecată privind faptă ilicită și câștig nerealizat ar presupune aplicarea prevederilor art. 1385 C. civ.. Cu toate acestea dispozițiile art. 1385 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot fi aplicabile din moment ce, în cauză, s-a reținut că acțiunea este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

În contextul în care nici cuantumul despăgubirilor nu au fost dovedite cu nici un mijloc de probă și nefiind administrată nici o probă în acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că devin incidente - în sensul nelegalității hotărârii pronunțate prevederile art. 22 alin. (2) coroborat cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la data de 22 aprilie 2024 prin intermediul căreia a solicitat anularea completării la recurs din 29.01.2024, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, respingerea recursului și a completării la recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 347/A/2023 pronunțată în data de 12.12.2023 de către Curtea de Apel Cluj, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În aceea ce privește nulitatea completării la recurs, intimata-reclamantă a susținut că aceasta nu îndeplinește toate condițiile pentru admisibilitate deoarece recurenta-pârâtă trebuia să arate, în concret, care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greșit și în ce mod au fost încălcate sau aplicate greșit. S-a susținut că este incidentă sancțiunea nulității cererii de completare de recurs pentru nemotivarea corespunzătoare a acesteia.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante, prin întâmpinare s-a susținut că instanța de apel a stabilit în mod corect calitatea procesuală activă prin prisma art. 6 și art. 45 din Legea nr. 8/1996 motivat de faptul că art. 3 din Legea nr. 8/1996 invocat de către recurentă se aplică doar în cazul operei realizate de către persoane fizice în timp ce art. 5 și art. 6 din aceeași lege conțin prevederi ce reglementează situații în care opera este creată de mai multe persoane, iar dreptul de autor aparține persoanei juridice sau fizice sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată.

Intimata-reclamantă a susținut și faptul că în mod corect s-a reținut că lipsa administrării unei probațiuni suficiențe nu are relevanță în cauză pentru stabilirea calității procesuale active a subscrisei, fiindcă pentru soluționarea excepției calității procesuale active a subscrisei este suficientă pe de o parte documentația tehnică întocmită de unde rezultă cine este persoana juridică din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost elaborată lucrarea, iar pe de altă parte dispozițiile art. 6 alin. (2) și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 trasează limite clare pentru stabilirea autorului documentației tehnică.

Contractul de proiectare nr. x/2016, pe care recurenta l-a semnat, cât și în Contractul de proiectare nr. x/2017, la Capitolul VIII art. 16 este prevăzută o clauză redactată identic în ambele contracte prin care se prevede că "Dreptul de autor asupra proiectului și originalului aparțin Proiectantului", respectiv intimatei-reclamante A. S.R.L. ce a avut calitatea de Proiectant General.

În ceea ce privește excepția dreptului material la acțiune intimata-reclamantă a indicat faptul că susținerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că termenul de prescripție începe să curgă de la data elaborării documentației tehnică din 13.05.2015 de către arhitectul D. nu au în vedere faptul că documentația tehnică elaborată de E. S.R.L. prin arhitect D. a avut ca urmare emiterea Autorizației de construire nr. x/23.06.2016 iar din înscrisurile care au stat la baza emiterii autorizației de construire nr. x/2017 rezultă că recurenta s-a folosit de documentația tehnică elaborată de subscrisa, nu cea elaborată de E. S.R.L.

În ceea ce privește termenul de prescripție aplicabilă în cauză, intimata-reclamantă a arătat că termenul de un an prevăzut la art. 2520 alin. (1) pct. 8 Cod se aplică doar pentru plata sumelor ce li se cuvin categoriei profesionale menționate la pct. 8, adică pentru plata prețului prevederile neputând fi extinse pentru orice fel de solicitare de natură patrimonială.

Referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, intimata-reclamantă a arătat că recurenta trebuia să dovedească că anterior formulării acțiunii în dosarul civil nr. x/2018 i-ar fi fost comunicată intimatei-reclamante autorizația de construire.

Intimata-reclamantă nu ar fi putut lua la cunoștință de utilizarea documentației tehnică la data emiterii autorizației de construcție nr. x/12.05.2017 deoarece aceasta nu a cunoscut actele care au stat la baza eliberării sale. Data la care a cunoscut folosirea documentației tehnice de către recurenta-pârâtă este clarificată de adresa răspuns nr. x/24.06.2019 eliberată de Comuna Florești, în acest răspuns fiind menționat expres că documentația tehnică elaborată de intimata-reclamantă a stat la baza emiterii autorizației de construire nr. x/12.05.2017. Cu toate acestea, instanța de fond a prezumat un moment anterior, respectiv 21.05.2018, care însă nu a dus la împlinirea termenului de prescripție de 3 ani.

În ceea ce privește înscrisul intitulat "Invitație" datată 29.11.2017 acesta a avut ca scop doar plata de către recurentă a prețului stabilit în contract pentru documentația tehnică întocmită de intimata-reclamantă, aceasta nefiind în posesia altor informații referitoare la acțiunile ulterioare ale recurentei-pârâte.

Intimata-reclamantă a susținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece instanța de apel a respins cererile de probe doar după ce și-a exercitat rolul activ și a cerut lămuriri de la părți, iar hotărârea a fost motivată suficient și concis.

Referitor la susținerile recurentei-pârâte că documentația tehnică elaborată de intimata-reclamantă nu a putut fi promovată deoarece s-au cerut completări prin Adresa nr. x/09.06.2017 emisă de Inspectoratul de Stat în Construcții Cluj, prin întâmpinare s-a susținut că acestea confirmă faptul că recurenta s-a folosit de documentația tehnică și anterior Autorizației de Construire nr. x/12.05.2017.

La data de 17 mai 2024, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității cererii de completare a cererii de recurs motivat de faptul că aceasta a indicat în mod concret motivele de nelegalitate ale hotărârii instanței de apel, iar pe fond respingerea apărărilor formulate.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

II.2. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Din analiza motivelor de recurs (astfel cum au fost completate) rezultă că recurenta-pârâtă realizează o expunere nestructurată a unor critici de ordin factual și juridic, solicitând instanței de recurs o reapreciere a probatoriului și, pe acest temei, o recalificare juridică a actelor și faptelor litigioase.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), motive de recurs care nu permit o nouă analiză a situației de fapt și nici o reapreciere a probatoriului administrat.

Așadar, controlul de legalitate exercitat de instanța de recurs se raportează la situația de fapt reținută în mod suveran de către instanțele de fond (prima instanță și cea de apel), argumentarea și demonstrarea unor erori de drept procesual ori material raportându-se la situația de fapt reținută prin decizia recurată, iar nu la situația de fapt afirmată de recurentă și care contrazice în mai multe privințe constatările de fapt ale instanței de apel.

Pe de altă parte, recursul nu poate fi constatat nul, întrucât analiza motivelor de recurs formulate în termenul legal permite decelarea unor critici care pot fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., chiar dacă, într-o manieră neprocedurală, aceste critici sunt amestecate cu diferite critici de netemeinicie (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.). De asemenea, completarea adusă motivelor de recurs este formulată în ultima zi a termenului legal de motivare a recursului, iar dezvoltarea unora dintre critici permite încadrarea în cazurile de casare prevăzute de lege, motiv pentru care va fi respinsă excepția nulității cererii de completare a recursului.

În ceea ce privește criticile referitoare la statuarea potrivit căreia intimata-reclamantă are calitate procesuală activă, acestea sunt nefondate.

Instanța de apel a reținut două argumente pentru a afirma calitatea procesuală activă, statuând în primul rând că acțiunea este fundamentată pe răspunderea civilă contractuală a pârâtei, situație în care nu se poate susține că reclamanta, ca parte a contractului de care se prevalează, nu ar justifica calitate procesuală activă în cauză, raportat la prevederile art. 36 C. proc. civ. Pe de altă parte, din perspectiva Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, s-a reținut calitatea procesuală activă din perspectiva art. 6 alin. (2), respectiv art. 45 din Legea nr. 8/1996, în condițiile în care documentația a fost elaborată de colaboratorii sau angajații intimatei-reclamante, din inițiativa și sub coordonarea acesteia.

Din perspectiva calității procesuale active, se observă că potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Așadar, calitatea procesuală presupune o suprapunere între calitățile formale de reclamant, respectiv de pârât și calitatea de subiect activ, respectiv de subiect pasiv în raportul juridic litigios, astfel cum acesta este afirmat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv astfel cum acesta este dedus judecății, astfel cum prevede art. 36 teza I C. proc. civ. De vreme ce intimata-reclamantă se afirmă parte într-un contract încheiat cu recurenta-pârâtă, iar pe de altă parte, se afirmă (pretinde) titular al dreptului de autor asupra unei opere de creație intelectuală, are calitate procesuală activă în sensul celor arătate. Apărările formulate de recurenta-pârâtă, subsumate lipsei calității procesuale active, tind în realitate a demonstra inexistența dreptului pretins și privesc, ca atare, fondul raportului juridic litigios (art. 36 teza a II-a C. proc. civ.).

Pe fondul cauzei, se constată că, în fapt, ultima instanță devolutivă a reținut că în ceea ce privește documentația tehnică în discuție, aceasta a fost întocmită conform înscrisurilor de la dosar de către Biroul de Arhitectură, Proiectare, A., la întocmirea acestuia participând mai multe persoane, respectiv: F. în calitate de arhitect, G. în calitate de verificator, H. în calitate de proiectant structură și I. în calitate de proiectant instalații. În ceea ce privește arhitectul D., nominalizat de către apelantă în cuprinsul cererii de apel, acesta nu este menționat în documentație. Ținând cont de faptul că documentația care a stat la baza emiterii autorizației de construire nr. x/12.05.2017 este întocmită de către reclamantă, prin angajații/colaboratorii acesteia, astfel cum se menționează explicit în cuprinsul său, nu se poate reține că aceasta ar fi fost întocmită de către o altă persoană fizică.

Astfel cum s-a arătat, controlul de legalitate în calea extraordinară a recursului se exercită prin raportare la situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele devolutive.

Ca urmare, situația de fapt evocată nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, motiv pentru care vor fi înlăturate, ca excedând dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., toate criticile de netemeinicie prin care recurenta-pârâtă contestă că documentația a fost elaborată de angajații ori colaboratorii intimatei-reclamante, respectiv afirmă că autorul documentației este numitul D., acesta fiind singurul care ar putea pretinde drepturi în virtutea calității de autor.

De vreme ce s-a reținut în fapt că intimata-reclamantă este cea sub controlul căreia a fost întocmită documentația tehnică în discuție, în drept, această constatare este suficientă pentru a se reține caracterul fondat al pretențiilor formulate pe temei contractual față de recurenta-pârâtă, care nu se poate sustrage obligațiilor sale contractuale prin invocarea calității de autor a unor persoane fizice terțe față de proces. Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă, în calitate de beneficiar al documentației, nu poate invoca raportul intern dintre societatea intimată-reclamantă și colaboratorii acesteia pentru a fi exonerată de folosirea fără drept a operei de creație intelectuală materializate în cuprinsul respectivei documentații.

Nu sunt fondate nici criticile formulate prin cererea completatoare de recurs, prin care se invocă în esență încălcarea dispozițiilor art. 22, art. 237 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, situația de fapt reținută de instanțele devolutive, deși nu este conturată într-o manieră ideală, este determinată într-o manieră suficientă pentru a permite controlul de legalitate al instanței de recurs. Totodată, criticile referitoare la neadministrarea unor probe nu constituie veritabile critici de nelegalitate, ci unele de netemeinicie, în vreme ce neexercitarea rolului activ în materie probatorie, prin dispunerea unor probe din oficiu, nu poate constitui motiv de apel ori de recurs, astfel cum prevede art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, sunt nefondate afirmațiile referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, caracterul echitabil și contradictoriu al procedurii, în ansamblul său, rezultând din ansamblul procedurilor desfășurate în fața instanțelor devolutive. Totodată, criticile formulate în apel și-au găsit un răspuns adecvat în cuprinsul deciziei recurate.

Din această perspectivă, se constată că, fie și într-o manieră succintă, instanța de apel a răspuns argumentat motivelor de apel formulate, ceea ce corespunde exigențelor minime statornicite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind prin urmare incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile formulate cu privire la nelegala respingere a excepției prescripției extinctive, se constată că petiția introductivă de instanță cuprinde trei capete de cerere, respectiv 1. recunoașterea drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentației tehnice în faza PT. (arh+rez) corp 1 pentru obiectivul "Dotare socială în concordanță cu specificul funcțional al mănăstirii" situat în comuna Florești str. x. jud. Cluj; 2. constatarea încălcării de către pârâtă a drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentației tehnice indicate; 3. obligarea pârâtei la plata de daune-interese.

Curtea de Apel a apreciat că, în timp ce prin primele două petite formulate se tinde la apărarea unor drepturi nepatrimoniale/morale, astfel cum permite art. 10 coroborat cu art. 188 din Legea nr. 8/1996, cel de-al treilea petit, având ca obiect plata unor despăgubiri, este întemeiat pe prevederile art. 12 și 13 din lege, coroborate cu cele ale art. 188 din Legea nr. 8/1996. Prin urmare, raportat la prevederile art. 2502 alin. (2) pct. 1 și 2 C. civ. dreptul la acțiune este imprescriptibil în privința primelor două petite formulate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum s-a susținut de către reclamantă în dosarul de fond.

Această statuare cu privire la primele două capete de cerere nu face obiectul recursului declarat în cauză, nefiind criticată.

În ceea ce privește al treilea capăt de cerere, instanța de apel a apreciat că în mod corect a fost stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, nefiind contestat de către părți că în acest caz dreptul la acțiune este unul prescriptibil, petitul fiind unul principal, iar nu accesoriu, în raport de dispozițiile Legii nr. 8/1996.

Potrivit deciziei recurate, deși s-a susținut de către pârâtă prin cererea de apel că reclamanta ar fi cunoscut anterior momentului formulării acțiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca că documentația tehnică elaborată de către aceasta a stat la baza emiterii autorizației de construire, nu s-a combătut pertinent concluzia instanței de fond în sensul că din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamantei i-a fost comunicată anterior acestui moment autorizația de construire, faptul că avea cunoștință de emiterea acesteia pe baza documentației întocmite nerezultând nici din cuprinsul înscrisului denumit "invitație", depus la dosar. Ca urmare, s-a apreciat a fi corectă interpretarea dată de către instanța de fond probelor adminstrate în cauză referitor la chestiunea prescripției dreptului la acțiune și lipsa oricăror argumente ale apelantei pârâte în combaterea concluziei trase de către instanța de fond.

Așa fiind, se constată că în privința pretențiilor de natură pecuniară întemeiate pe Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor, incidența termenului general de prescripție de 3 ani, respectiv împrejurarea că acesta a început să curgă la momentul formulării acțiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca, moment la care este evident că intimata-reclamantă cunoștea că documentația tehnică elaborată de către aceasta a stat la baza emiterii autorizației de construire.

Printr-o prima categorie de critici, recurenta invocă alte înscrisuri din care ar rezulta cunoașterea pagubei, precum și a celui care răspunde de ea, la un moment anterior celui reținut de instanțele devolutive (respectiv data formulării acțiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca).

Înalta Curte reține însă că instanța de recurs exercită controlul de legalitate asupra momentului apreciat ca fiind cel de început al prescripției extinctive doar prin raportare la situația de fapt reținută de instanțele devolutive, nefiind posibilă reaprecierea probatoriului pentru a se concluziona diferit asupra momentului de început al prescripției. Nu se poate de altfel reține nici că instanța de apel ar fi ignorat susținerile părții, criticile referitoare la momentul de început al prescripției fiind înlăturate motivat, cu trimitere la probele administrate, ceea ce constituie o motivare adecvată din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Ca urmare, în mod legal s-a statuat că de la momentul cunoașterii folosirii documentației de către recurenta-pârâtă a început să curgă prescripția, statuarea fiind în consonanță cu prevederile art. 2523 C. civ. Potrivit acestui text de lege care statornicește regula generală în materia începutului cursului prescripției, prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Prescripția nu începe așadar să curgă chiar de la data nașterii dreptului la acțiune (care în speță ar coincide cu data folosirii documentației de către recurentă), ci de la data cunoașterii, de către titularul dreptului la acțiune, a elementelor de fapt care justifică să recurgă la acțiune, în sensul arătat de art. 29 C. proc. civ. Acest element este stabilit fie în mod subiectiv (data la care a cunoscut), fie într-o manieră obiectivizată (data la care ar fi trebuit, după împrejurări, să cunoască).

În cauză nu se relevă o greșită interpretare ori aplicare a acestui text de lege, ci se solicită reinterpretarea situației de fapt și deducerea cunoașterii anterioare a elementelor relevante acțiunii; această critică este însă una de netemeinicie, întrucât implică o reapreciere a probelor, iar nu una de legalitate, privitoare la interpretarea și aplicarea legii faptelor stabilite în mod suveran de instanța devolutivă.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă apreciază că termenul de prescripție nu este cel de trei ani, ci termenul de un an prevăzut de art. 2.520 pct. 8 C. civ., potrivit cu care se prescrie în termen de un an dreptul la acțiune în cazul inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber-profesioniști, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripției se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

Această critică este însă inadmisibilă, întrucât a fost formulată omisso medio, fără să fi fost invocată, în prealabil, prin motivele de apel formulate în termen, ceea ce art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu îngăduie. Potrivit acestui text de lege, motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Nu se poate reține nici pretinsa autoritate de lucru judecat asupra momentul începutului prescripției, prin raportare la sent.civ. nr. 4794/25.09.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, având în vedere că această hotărâre s-a raportat la termenul de prescripție special, prevăzut de art. 2.520 pct. 8 C. civ., termen care la rândul său a fost invocat în prezenta cauză direct în recurs, printr-o critică inadmisibilă în raport de exigențele sporite instituite de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de altă parte, astfel cum au reținut instanțele devolutive, acțiunea formulată în procesul de față are parțial alt obiect și, în tot cazul, altă cauză juridică decât cea a cererilor anterioare, fiind întemeiată pe regulile speciale edictate în materia dreptului de autor, de unde rezultă că în mod legal au dat aceste instanțe eficiență unor reguli diferite cu privire la cursul prescripției, fără ca prin aceasta să fi încălcat autoritatea de lucru judecat, în ambele sale forme; diferența de cauză juridică înlătură și argumentul încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

Nu pot fi primite nici criticile prin care se invocă pretinsa incompatibilitate a unei acțiuni întemeiate pe Legea nr. 8/1996 cu regulile specifice răspunderii contractuale. Drepturile patrimoniale de autor pot fi transmise unor terți, după cum titularul dreptului de autor poate autoriza, respectiv interzice folosirea operei sale de către alții (art. 12 și urm. din Legea nr. 8/1996).

În condițiile în care, în fapt, instanțele devolutive au reținut că între părți s-a încheiat un contract, ca negotium iuris, sunt simple critici de netemeinicie acele susțineri care privesc pretinsa nedovedire a acestui contract, respectiv nerespectarea unor prevederi ale Codului deontologic al profesiei de arhitect în ceea ce privește forma înscrisului constatator al convenției părților. De altfel, este limpede că acel cod deontologic nu constituie o lege, în sensul art. 1.246 și urm. C. civ., din a cărei posibilă nerespectare să poată izvorî sancțiunea nulității.

Pe de altă parte, nerespectarea unui contract care privește folosința unei opere de creație intelectuală dă loc răspunderii civile contractuale, astfel cum rezultă din art. 1.350 C. civ., neexistând o incompatibilitate între acest tip de răspundere și reglementarea dreptului de autor cuprinsă în Legea nr. 8/1996, lege care reglementează, de altfel, contractul de cesiune, ca și alte contracte care privesc exploatarea operelor de creație intelectuală.

Totodată, reprezintă critici de ordin factual și, ca atare, motive de netemeinicie inadmisibile în recurs criticile prin care se invocă inexistența condițiilor răspunderii, în particular lipsa prejudiciului, ca și caracterul impropriu al prestației - această chestiune trebuia invocată și probată în fața instanțelor devolutive. Aceste motive tind în realitate la stabilirea altei situații de fapt decât cea rezultată din decizia recurată; simplul fapt că se invocă, în mod formal, nerespectarea art. 22, respectiv art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu poate transforma o simplă nemulțumire a părții cu privire la situația de fapt stabilită într-o critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc